Dragă cititorule, săptămâna aceasta începem pe blogul AVstore o serie nouă de articole care ne îndepărtează puțin atenția de la muzică, însă ne apropie de cealaltă artă a audio-vizualului, anume filmul. Cu acest prim articol pornesc, așadar, această serie de review-uri de filme și seriale, în care îmi propun să îți aduc sub atenție doar producții speciale, de la granița unde filmul se întâlnește cu arta.
Vezi tu, dragă cititorule, asemenea unui album muzical deosebit și o producție cinematografică poate să îți trezească aceleași epifanii în interior, te poate uimi, te poate mișca, te poate marca, așa cum a fost și pentru mine întâlnirea cu cele două sezoane din Severance.
Permite-mi să explic: un film poate însemna atât de multe lucruri, de la un simplu filmuleț pe care i-l facem pisicii noastre când se joacă cu o muscă rătăcită, până la un documentar serios pe care Sir Richard Attenborough îl face despre graurele de scorbură, ori, de ce nu, până la o telenovelă turcească care implică să fie consumată cu șervetele alături – toate acestea sunt producții video care au în principiu cam același scop – ceva fain la care să ne uitam cu toții. Bineînțeles, alături de acestea mai sunt și altele: filme cu super-eroi, reality-show-uri despre gătit bunătăți cu mult zahăr sau seriale care mai de care la care ne uităm de dimineață până noaptea până adormim cu telecomanda în mână. În ziua de astăzi producția video este la vârful său suprem iar noi toți consumăm televizor pe pâine.
Mai este însă vreo categorie cinematografică care stă deasupra acestora de mai sus? Ei bine, fără doar și poate, da. Aceasta este o categorie unică în care genul nu contează neapărat, însă contează arta care este ferecată în respectivul film sau serial. Filme grele de artă au fost produse de-a lungul anilor, unele dintre acestea ajunse astăzi la grad de legendă, ba mai nou și seriale cu veleități de artă au început să fie produse, în această categorie îl includem și pe Severance, cu al său subiect genial și cu a sa punere în operă la nivel de superlativ. Despre acest gen de filme și seriale o să îți povestesc în această serie de articole.
Așadar, începem cu Severance, un serial american creat de Dan Erickson și lansat în 2022 pe platforma Apple TV+. De asemenea, este interesant de aflat că Ben Stiller a regizat majoritatea episoadelor și a și produs serialul. Severance a fost nominalizat la 14 premii Emmy. Îți las mai jos posterul oficial al filmului în care îl putem vedea pe personajul principal al seriei, Mark Scout, interpretat atât de grozav de Adam Scott, însă în care putem vedea și celebrul lift care transportă angajații la acel nivel subteran numit „The Severed Floor”, un nivel unde angajații duc niște vieți complet paralele, dezvoltând adevărate alter-ego-uri, un etaj unde niciunul din ei nu își aduce aminte nimic din ceea ce se întâmplă afară, cine sunt și ce erau.
De ce mi-a atras atenția Severance? Ei bine pentru simplul fapt că este acel film de artă de care îți povesteam mai sus. Severance propune în primul rând o idee absolut genială – cum ar fi dacă atunci când ne-am întoarce de la serviciu seara nu ne-am mai aduce aminte absolut nimic din ce s-a întâmplat acolo și vice-versa? Ei bine, ideea aceasta mi s-a părut pur și simplu fascinantă!
Cumva, Severance prezintă această idee la nivel de pamflet, însă, există și un mic adevăr în această posibilă procedură, dacă am putea uita greutățile de la serviciu, viața în familie ar fi mult mai ușoară, nu este așa? De câte ori am auzit: „trebuie să te deconectezi de la serviciu”, „acasă e acasă, nu trebuie să aduci aici cele rele de la birou” sau „viața ta personală nu trebuie expusă la birou”.
Mie personal nu mi-a reușit niciodată vreuna din cele de mai sus. Oricât de mult m-aș fi abținut, tot mă deschideam față de colegi, oricât de mult m-aș fi abținut, tot aveau sa îmi devină prieteni până la urmă. Mie unul mi-a fost imposibil să separ viața de la birou de cea de acasă, cele două planuri la un moment dat deveneau unul. Cred, de asemenea, că cine spune ca a reușit să le separe, nu este sincer până la capăt. Este destul de imposibil să le separi. Probabil de aici această dilemă pe care acest serial o subliniază. Cum am putea să separăm aceste două planuri cu succes? Ei bine, Severance rezolvă această deconectare printr-o ajustare fizică concretă. Un implant care forțează o persoană să uite planul personal când este la serviciu și vice-versa.
Cu toate acestea, dacă s-ar putea pune cu adevărat în fapt, procedura Severance nu ar fi compatibilă 100% cu societatea noastră modernă. De când cu pandemia mulți din noi lucrăm de acasă, o separare în cazul acesta ar fi destul de imposibilă. Ca să înțelegi ce vreau să spun, permite-mi să îți explic procedura din film.
În cazul fiecărui angajat al fictivei companii Lumon care lucra într-o zonă specială din sediul lor, numită „The Severed Floor”, i se implanta în creier un implant activ special care detecta când acesta ajungea și pleca din zona Severed Floor, suprimând anumite zone ale creierului, blocând practic amintirile din afara acelui loc, creându-se astfel două entități separate: cel de până atunci, „de afară” (numit „outtie” în serial), și cel din Severed Floor, cel de dinăuntru (numit „innie” în serial).
Practic, un angajat Lumon semna un contract, urmând apoi operația, în prima sa zi de lucru fiind ca o persoană complet nouă, care nu își amintea nimic, nici măcar numele său. Cum spuneam, o idee fascinantă! Dacă dau timpul înapoi și îmi aduc aminte câteva evenimente nefericite pe care le-am pățit la serviciu, mi-aș fi dorit și eu să fi avut un astfel de implant în cap și să nu mi le mai amintesc.
Cu toate acestea, cine este persoana nou formată, cine este acest „innie”, acest nou „tu” creat în interiorul companiei Lumon, o persoană în interiorul persoanei tale, o persoană care nu își amintește nimic din ce este afară, dar care are cumva mintea liberă pentru a-și crea propriile situații în interior. O adevărată dilemă filosofică este propusă în Severance, nu-i așa?
Până la urmă chiar acesta este complotul serialului, cei din interior se trezesc la realitate și creează o răzmeriță, ies la suprafață și de aici totul scapă de sub control. Din nou calitatea teribilă de pamflet iese la suprafață și pune degetul pe rana societății noastre: este posibil să avem alte personalități ascunse în noi? Este ceea ce suntem o construcție? Oare dacă petrecem suficient timp departe de noi ne putem schimba? Eu zic că da și cred că acest film cam aceasta își dorește să sublinieze. „Eu” sunt o construcție a amintirilor mele, a experiențelor mele, și atât timp cât uit de ele, „eu” dispar și apare posibilitatea unui nou eu. În aceste vremuri moderne un singur eu într-o persoană nu mai este îndeajuns, cumva acesta este pamfletul suprem pe care acest serial îl propune.
Trec pe mai departe la actorii geniali care apar în acest serial. Acesta este un element care clarifică că un film este de artă sau nu. Fiecare personaj din acest serial este un adevărat portret realizat prin măiestria actorului care îl joacă dar și cu păpușarul din spatele sau – regizorul, în cazul de față Ben Stiller, de care îți voi vorbi câteva paragrafe mai târziu.
În imaginea de mai sus îl putem vedea în partea din stânga pe Adam Scott care îl portretizează pe Mark Scout, personajul principal al serialului, cel ce stă în mijlocul tuturor evenimentelor, cel ce cuprins de tristețea morții soției sale, apelează la această procedură și la jobul din cadrul Lumon. În dreapta sa îl putem vedea pe Zach Cherry ce îl joacă în serial pe Dylan George, un fel de personaj secundar, însă jucat cu măiestrie de Zach, un personaj care, de asemenea, va fi important în evenimentele de la finele sezonului doi, stând la baza evadării lor din Severed Floor. În dreapta sa îl vedem pe nimeni altul decât pe fascinantul John Turturro care îl interpretează pe Irving Bailiff, un personaj superb dus la o mare finețe de Turturro. Mi-a plăcut nespus să îl revăd în acest rol. În dreapta de tot o regăsim pe Britt Lower, o actriță pe care am întâlnit-o pentru prima dată în Severance, o interpretă care poate nu spune multe la prima vedere, însă crescendo-ul pe care l-a propus setului său de personaje m-a lăsat efectiv cu gura căscată. Spun „set de personaje”, fiindcă fiecare dintre aceștia joacă dublu rol, interpretând innie-ul și outtie-ul, în cazul majorității nefiind o diferență foarte mare între cele două personaje, însă în cazul lui Helly R., personajul interpretat de Britt, lucrurile se situează în zona șocantului – felul în care această actriță se transpune și se transformă este ceva de domeniul fascinantului.
Continuând cu actorii acestui serial, trebuie să o menționez cu cea mai mare pompă pe Harmonie Cobel, personajul interpretat cu atâta sârg de nimeni alta decât Patricia Arquette, o actriță care în tinerețile sale ne tortura imaginația cu personajele sale focoase. În Severance însă, aceasta interpretează pe managerul Severed Floor, fotografiată mai sus în biroul său steril și complet convențional. De asemenea, un actor fabulos este și Tramell Tillman, care îl interpretează pe cel ce este mâna dreaptă a doamnei Cobel, Seth Milchick. Pe Tramell l-am văzut pentru prima dată în Severance, însă m-a surprins cu un personaj portretizat superb și extrem de bine jucat. Sunt foarte curios unde va merge personajul său de la sezonul trei încolo.
Am lăsat la final surpriza serialului; într-o formă de zile mari îl descoperim pe Christopher Walken într-un rol atât de tipic lui, un personaj numit Burt G., aflat la granița de pensionare care, datorită deconectării, își permite să se îndrăgostească din nou, de data aceasta de unul din colegii săi. Da, Severance conține și o frumoasă poveste de dragoste pe care te las să o descoperi singur, mai mult nu spun.
Îți las mai jos o imagine cu distribuția serialului, de la stânga la dreapta îi putem vedea pe Gwendoline Christie (cunoscuta actriță britanică care s-a alăturat sezonului secund), Sarah Bock, Ben Stiller, Adam Scott, Patricia Arquette, Britt Lower, Tramell Tillman, Ólafur Darri Ólafsson, Jen Tullock, Michael Chernus, Dichen Lachman, Zach Cherry și, chiar cel din mintea căruia a plecat toată aceasta poveste fascinantă, Dan Erickson:
Conceptul din spatele Severance a fost pus la cale de Dan Erickson pe vremea când avea un job perfect normal într-o fabrică de uși și traversa, de asemenea, o perioadă de profunda depresie. Găsea slujba sa atât de monotonă și de plictisitoare încât își dorea pur și simplu o soluție pentru a putea sări peste. Soluția a găsit-o în conceptul din spatele Severance. Din ciudățenie și depresie se nasc lucruri mărețe în artă, nu este așa?
Erickson scria în această perioadă scenariul Severance și l-a depus la secretariatul companiei de producție a lui Ben Stiller, Red Hour Productions. Lui Stiller i-a plăcut foarte mult ideea și așa ajungeau să se cunoască și să înceapă producția. Inițial, ceea ce scrisese Erickson pentru pilot era mult mai ciudat decât ce a ajuns în producție, tot felul de elemente sângeroase și inexplicabile – însă aici a intervenit Stiller și cumva a dat o notă mai credibilă întregii povesti. Erickson îi mulțumește și în ziua de azi lui Stiller pentru detoxifierea adusă scenariului, pe principiul că oricum povestea este șocantă îndeajuns, nu mai este nevoie și de elemente șocante din punct de vedere vizual.
Erickson a fost inspirat pentru conceptul din spatele birourilor Lumon de către „The Backrooms”, o legendă urbană și creepypasta care descrie un labirint nesfârșit de camere de birou goale generate aleatoriu. Se caracterizează prin miros de covor umed, pereți cu un ton monocromatic de galben și lumini fluorescente care bâzâie. Inițial s-a considerat că The Backrooms este un loc real, însă în 2022 s-a dovedit că este o lume generată de computer. Îți las mai jos o imagine din The Backrooms:
Într-adevăr, felul în care arată The Severed Floor seamănă foarte mult cu The Backrooms – un spațiu complet steril, fără niciun fel de înfrumusețări, totul fiind luminat de neon, o stare apăsătoare, tipică unui spațiu de birou fără lumina naturală, depersonalizat – am putea să îl numim „moartea pasiunii”. Îți las mai jos o imagine cu decorul de pe platourile Severance:
Alte canale care l-au inspirat pe Erickson au fost jocul video The Stanley Parable, cât și filmele Office Space, The Truman Show, Being John Malkovich și Eternal Sunshine of the Spotless Mind. De asemenea, au existat și niște scrieri care l-au inspirat pe Erickson: Jean-Paul Sartre – No Exit și George Orwell – 1984. Producția a recunoscut că s-a inspirat vizual din filmele Brazil, Dark City și Playtime, aș adăuga eu și o asemănare chiar cu ecranizarea din 1984 a 1984 de George Orwell, cea cu John Hurt în rol principal.
Este interesant că decorurile nu au fost CGI, ci au fost chiar chestiuni realizate în domeniul realului, zămislite de mintea set-designer-ului Jeremy Hindle, cu inspirație directă din designul de corporație al anilor 60, 70 și 80. Platourile de filmare au fost puse la cale în cartierul Bronx din New York, aici fiind realizate toate cele pe care le vedem în film. La exterior, sediul Lumon este de fapt sediul Bell Labs Holmdel Complex din New Jersey:
Severance m-a ținut efectiv țintuit în fața televizorului pentru cele două sezoane ale sale. M-a ținut lipit de ecran, de abia așteptam să apară un nou episod să vad ce se întâmplă mai departe. Permițându-i sufrageriei mele să fie suficient de întunecată, ca o sală de cinema, sunetului să se desfășoare corect pe un sistem multi-canal, mi-au permis ca efectiv, în fiecare episod, să mă transport și eu acolo în lumea Lumon unde am trăit cu sufletul la gură alături de Mark S., Dylan G., Helly R., Burt G. și Irving B.
Serialul acesta este mult mai mult decât un serial, este ca un tablou impresionist peste care dai cu ochii într-un muzeu și preț de câteva clipe ești captiv în povestea pe care o spune. Nu te poți dezlipi de acolo orice ar fi. Fac paralela aceasta și referitor munca pe care o făcea Burt G. în compania Lumon – fiecare episod de Severance a fost ca un tablou, preț de cât a ținut episodul eu nu m-am putut uita în altă parte și efectiv am evadat acolo.
Când începea un episod de Severance îmi aduceam și eu aminte cum era să lucrez într-o clădire de birouri, acea senzație de standard, fiecare având același scaun, același tip de birou, aceeași mochetă, mereu curat, mereu mirosind la fel. Este interesant cum în Severance s-au intersectat lumea corporate cu lumea realizatorilor de film, întâlnindu-se acolo unde amândouă sunt la fel – la decor. Până la urmă și filmele lucrează cu un decor, dar și corporațiile la fel – tot un decor găsești în clădirile lor.
Severance rămâne un adevărat pamflet, atât pentru lumea corporate, cât și pentru absurdul vieții mult prea standard pe care mulți dintre noi o trăim pe acest pământ. Omul este o construcție a tot ceea ce ține minte din urmă, așa că o pierdere a acestor amintiri poate să reseteze o ființă umană, îl poate determina sa gândească altfel, de cele mai multe ori complet diferit față de cum gândea înainte. Cel mai bun exemplu este Helly R. Dacă am uita ceea ce suntem, câți dintre noi am mai ajunge să fim la fel?
Așa că, dacă nu l-ai văzut deja, îți recomand să îl vezi, atât sezonul 1 cât și sezonul 2, este artă ce au realizat cu acest serial. Te atenționez că de câteva ori vei tinde să te ridici de pe scaun și să spui „eu nu mă mai uit, în filmul ăsta nu se întâmplă nimic”. Te înțeleg foarte bine, am fost și eu acolo, însă de fiecare dată m-am așezat la loc și am așteptat cu sufletul la gură episodul următor. Cel mai trist a fost la sfârșitul sezonului 2 când un episod următor nu a mai existat. Nu îți spun cum s-a terminat că nu vreau să îți stric plăcerea dacă nu ai văzut serialul încă. Însă îți spun că undeva în 2026 ar trebui să putem vedea sezonul 3.
Până atunci te las cu această întrebare – dacă procedura Severance ar exista în realitate, ai încerca-o?
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
Unii ar încerca Westworld!