Dragă melomanule, rareori mi se întâmplă să dau peste o melodie care să îmi rămână efectiv în minte și să nu pot scăpa de ea, închipuindu-mi că o aud peste tot, pe stradă, în metrou, prin magazine. De când am auzit-o pentru prima dată nu am mai putut scăpa de ea și de mai bine de două luni recunosc că sunt momente în care o ascult în buclă. A depășit probabil pe Take Five de la Dave Brubeck, You Look Good To Me de la Oscar Peterson Trio, ba chiar, de ce nu, a depășit-o până și pe Billie Jean de la Michael Jackson. Piesa cu pricina se numește „Morning of the Carnival” și se regăsește pe discul de care îți voi vorbi astăzi, „Night Lights”, lansat de Gerry Mulligan în 1962.
Rămân uimit, dragă melomanule, cum, la o distanță atât de mare în timp, la peste 63 de ani de la lansare, un astfel de disc încă ne fascinează și ne uimește, fiind o adevărată capsulă a timpului care ne transportă imediat în New York-ul anilor 60. Știu că în articolele mele am insistat cu termenii „capsulă a timpului” și „călătorie în timp”, însă, la propriu, aceasta este calitatea cea mai de preț a acestor discuri, așa cum este și fascinantul Night Lights, pe care, recunosc că până să îmi fie scos în cale de prietenul meu Vlad nu pot să spun că îl știam.
Chiar și așa, însă, neștiindu-l, întâlnirea cu Morning of the Carnival a fost presărată cu o profundă senzație că ascultam ceva ce îmi era foarte familiar, foarte aproape de suflet, ca și cum aș fi fost acolo pe străzile New York-ului când s-a înregistrat, auzind jazz ieșind pe mai toate ușile Art Deco ale barurilor de pe 60th Avenue. De aceea insist cu termenii aceștia „capsulă a timpului” și „călătorie în timp”, pentru că, atunci când ascult un disc ca Night Lights, la propriu aceasta este senzația, că mă aflu în fața unui portal ce mă transpune direct în vremurile de atunci – capul mi se lasă pe spate, simt cum imaginația-mi decolează și se plimbă foarte liber pe străzile din New York, și, într-un fel nebănuit, dau chiar peste un bar în care cântă Gerry Mulligan Sextet.
Mă apropii de intrare și merg până aproape de scenă unde încă mai este un scaun liber și mă așez acolo. Pe Gerry îl recunosc imediat, este situat în dreapta scenei, însă nu cântă încă pentru că Morning of the Carnival începe mai întâi cu toboșarul, Dave Bailey, și al său ritm fin, de mocăniță de munte, apoi, prima cântare o face Art Farmer din partea dreaptă a scenei cu al său fligorn, un instrument de suflat asemănător trompetei. De abia după ce Art își termină cântarea, îl observ pe Gerry că începe să interpreteze la al său saxofon bariton, însă nu durează foarte mult – Gerry are deocamdată un rol mai mult de călăuză, conducându-i pe ceilalți să își interpreteze fiecare bucata lui, astfel încât piesa să iasă superb. Și, da, așa și iese, complet superb, aproape de o perfecțiune a cântecului și a sunetului.
Piesa continuă, îl vad pe Bob Brookmeyer în stânga scenei cum preia „leapșa” de la Gerry și continuă tema cu al său trombon, fiind susținut la finalul momentului său de Art, într-o revenire a fligornului. Îmi întorc privirea către stânga scenei și rămân impresionat de un ritm superb propus de chitara lui Jim Hall, care mă îmbie și mă deoache într-un ritm ce aproape nu poate fi decodat. Ce stil este? Cum, unde?
Cert este că acum, dat fiind că toți au cântat și a ieșit superb, Gerry își poate duce propriul recital la bun sfârșit, și, Doamne, ce recital! Din partea dreaptă a scenei îl observ imediat pe Gerry cum se ridică și interpretează la saxofonul bariton și capătă o dimensiune ce pur și simplu este uriașă față de ceilalți.
Aceasta, dragă melomanule, este ce aud eu când ascult Morning of the Carnival. Și, de cele mai multe ori, este și ceea ce văd, așa cum ți-am relatat în episodul de mai sus. Sunetul conține foarte multă informație, ține de noi să o decodăm și să o înțelegem.
Deseori, după ce ascult un disc ca Night Lights, îmi imaginez un simpozion teribil creat pe tema călătoriei în timp, iar, printre nenumărați doctori teoreticieni și crema inteligentei mondiale pasionate de călătoria în timp, rezidă o întrebare fundamentală: „este posibilă călătoria în timp?”. Albert Einstein considera că o astfel de călătorie în timp nu este posibilă, el considera că într-adevăr în viitor ar fi mai simplu de călătorit datorită vitezei, dacă am călători la viteza luminii atunci timpul s-ar dilata și am putea avansa în viitor în ceea ce pentru noi ar fi doar câteva momente. Însă, a ne întoarce în timp Einstein considera imposibil, explicând că este necesară o cantitate de energie infinită, fiind, de asemenea, un drum plin de paradoxuri. Ei bine, domnule Einstein, eu, un biet meloman român vă transmit astăzi, în 2025, că este foarte posibil să călătorim în trecut, este nevoie doar de un disc cu Gerry Mulligan, un sistem audio suficient de performant și un pahar de vin, neapărat bun. Astfel, celor de la acel simpozion cu titlul „Este posibilă călătoria în timp?”, le-aș transmite același lucru și le-aș furniza schema pentru mașina timpului: setul ar trebui să conțină un vinil cu Night Lights presă japoneză 1962 și o sticlă de Exceptionnelle Vendanges des Sept Domaines, Montrachet Grand Cru 2016 – un preț mic pentru o adevărată călătorie în timp.
Night Lights a fost înregistrat în doar două zile de 1962 la Nola Penthouse Studios din New York, fiind lansat un an mai târziu în 1963. Discul inițial lansat sub label Philips ținea foarte puțin, doar 31:31 minute. În 1965 discul a fost relansat sub label-ul Verve și a conținut în plus o piesă numită The Lonely Night.
Genul oficial în care se încadrează Night Lights se numește cool jazz, un stil de care m-aș lega puțin în cele ce urmează. Cool jazzul este un stil ce își are rădăcinile în America anilor 40, în special pe scenele din Los Angeles, San Francisco și New York, și se năștea din influența directă a bebop-ului și big band-ului, două stiluri de jazz deja consacrate la acel moment. Principala trăsătură a cool jazz-ului este aceea că totul se întâmplă la relanti, stilul muzical fiind unul mult mai relaxat decât ceea ce se realizase în jazz până la acel moment.
Cool jazzul s-a născut din talentul multor jazziști celebri ai anilor 40 și 50, amintesc aici pe Stan Getz, Woody Herman, Serge Cahloff, Gil Evans, Chet Baker, Dave Brubeck, Ray Brown, Paul Desmond, Bill Evans, Jim Hall, Art Pepper, Charlie Parker, Miles Davis și, bineînțeles, Gerry Mulligan.
De multe ori în cool jazz vom întâlni, de asemenea, bucăți de muzică clasică, așa cum avem chiar pe acest disc, piesa cu numărul 4, „Prelude in E Minor” (compozitor Frédéric Chopin). Mulți din acești pionieri ai cool jazzului menționați mai sus, au fost influențați de magia muzicii clasice, de structura și armoniile sale sofisticate, de aici influența sa subtilă în cool jazz. Astfel, vom descoperi construcții similare cu muzica clasică, o îmbinare interesantă între instrumentele tradiționale de jazz și elemente orchestrale. Tot în cool jazz apar pentru prima dată colaborări interculturale, între muzicieni americani și europeni în tandem cu muzicieni sud-americani – aceasta a contribuit foarte mult la sunetul unic al acestui gen, mai melancolic și mai introspectiv decât ceea a fost înaintea sa.
Documentându-mă pentru acest articol am realizat că multe din discurile mele preferate sunt încadrate în stilul cool jazz – amintesc aici Kind of Blue – Miles Davis, Time Out – The Dave Brubeck Quartet, Art Pepper Meets the Rhythm Section, Soulville – Ben Webster sau Focus – Stan Getz.
În sextetul lui Mulligan i-am avut pe Art Farmer – fligorn, Bob Brookmeyer – trombon, Jim Hall – chitară, Bill Crow – bas, Dave Bailey – baterie și, bineînțeles, pe Gerry Mulligan – saxofon bariton. În general în orchestrele puse la cale de Mulligan observăm acest mod unic al său de a crea o sinergie specială între membri trupei, chiar și în absența unor repetiții constante.
Vezi tu, dragă melomanule, Gerry Mulligan avea un fler aparte în a-și selecta colaboratori cu o intuiție muzicală excepțională, muzicieni care puteau improviza și colabora cu ușurință. Această abordare relaxată și flexibilă a dus la această muzică delicată și vie, sinceră și organică.
Au existat doar câteva discuri sub această organizare de tip sextet, Mulligan, ca mai toți muzicienii de jazz de pe vremea aceea, nu făcea parte dintr-o formație așa cum se întâmplă în zilele noastre, în general muzicienii aceștia mari gen Mulligan, Ellington, Davis etc., nu lucrau constant cu exact aceeași colegi de formație, discurile fiind mai mult un produs secundar, cântările lor întâmplându-se relativ sporadic și neorganizat, multe din discurile pe care noi le ascultam astăzi au fost născute prin înregistrări rapide, fără prea multe pretenții. De multe ori muzicienii se întâlneau direct înainte să înregistreze, majoritatea discurilor de jazz din perioada aceea au fost înregistrate spontan, poate de aici și succesul cu care a fost capturată esența libertății și dinamismul acesta special care poate lipsește înregistrărilor din ziua de astăzi.
De aceea apreciem atât de mult astăzi aceste înregistrări vechi legendare, pline de vietate, care sună ca și cum ar fi fost înregistrate ieri. Poate că în ziua de astăzi, elaborând prea mult muzica, îi pierdem cumva caracteristica principală… libertatea.
Cred că vremurile acelea au fost cu adevărat uimitoare, felul în care acești muzicieni se exprimau liber prin ceea ce cântau și felul acesta dinamic în care formau „facțiuni” cu care mergeau la “lupta” muzicii. Nu degeaba a fost numită perioada de aur a jazzului.
Oricum ar fi, însă, Mulligan rămâne un adevărat lider în muzica de jazz. Iar aici nu pot decât să mă întorc la analiza mea asupra piesei “Morning of the Carnival” și felul în care am auzit eu pe acest disc cum Gerry îi organiza pe cei din trupă, așezându-i pe direcția corectă.
Reîntorcându-mă la piesa mea preferată de pe acest disc, la Morning of the Carnival, îți spun că a fost compusă de brazilianul Luiz Bonfá special pentru filmul Orfeu Negro lansat în 1959 sub regia lui Marcel Camus. De aceea, Morning of the Carnival este recunoscută și sub numele de “Black Orpheus”. În film piesa conține și versuri semnate de Antônio Maria, vocea aparținând personajului principal „Orfeu”, interpretat de Breno Mello. Îți las mai jos posterul original al filmului:
Orfeu Negro este o tragedie romantică, fiind o adaptare modernă a poveștii clasice a lui Orfeu și Euridice, aceștia fiind transportați în favelele moderne ale Rio de Janeiro în timpul Carnavalului brazilian. Orfeu Negro a câștigat Palme d’Or la festivalul de film de la Cannes în 1959, astfel, pedigreul acestui cântec este pur și simplu impresionant. Bineînțeles însă că piesa Morning of the Carnival de pe discul Night Light este foarte diferită de original, fiind o reinterpretare fără versuri a celebrei coloane sonore.
Dragă melomanule, de fiecare dată când pun lupa pe o înregistrare de jazz din epoca de aur, efectiv mă transpun și eu acolo în acele vremuri și găsesc tot acest proces a fi extrem de magic și de special. Rămân complet uimit de calitatea unică a acestor discuri și de feliile de timp pe care le păstrează înăuntru. Noi oamenii am evoluat foarte mult față de acele vremuri, acum avem circuite integrate și ecrane colorate care ar fi fost doar un vis atunci la începutul anilor 60, însă, parcă sufletul uman pe care îl regăsesc în aceste discuri este puțin altfel față de cel din ziua de azi.
Dragă melomanule, ne-a evoluat și sufletul? Unii ar spune că da. Eu aș tinde să spun nu că a evoluat, ci aș spune că mai degrabă s-a schimbat. Cu siguranță că sufletele noastre nu mai sunt cum erau acum peste 60 de ani. Suntem tot oameni, suntem tot pradă sentimentelor și trăirilor noastre, însă, s-au schimbat foarte multe într-un timp poate foarte scurt.
Este interesant că muzica este aici să ne clarifice toate aceste lucruri. Aș putea chiar concluziona că muzica este ca un martor istoric – trebuie doar să te uiți foarte atent în interiorul său și vei putea descoperi toate cele de mai sus.
Night Lights rămâne o minune a epocii de aur a jazzului clasic, însă și un disc foarte reprezentativ pentru cool jazz, un stil pe care l-am ascultat foarte mult, însă nu știam că se numește așa, iar astăzi, documentându-mă, am descoperit și eu alături de tine ceva. Cât trăim învățam, cât ascultam ne minunăm, cât auzim descoperim.
Night Lights – să îl asculți pe noapte, cu luminile stinse, cu un pahar de vin bun în mână, cu urechile sufletului deschise. Te las cu acest gând.
Te invit să ne mărturisești experiența ta cu acest disc fie în comentarii mai jos, fie pe grupul de Facebook „Melomani Romania”.
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
