Dragă melomanule, la fiecare început de săptămână încep să caut în amintiri un disc despre care să îți scriu, iar întâmplarea face ca pe Stars l-am reauzit ascultat de Lucia, jumătatea mea. Am auzit Stars răsunând în casă și imediat mi-am adus aminte de el, de cum îl ascultam pe repeat la finalul anilor ’90.
Pentru mine, Stars a fost ceva tare interesant, un album eminamente easy-listening, însă, de asemenea, dansant, ce mi i-a adus foarte aproape de suflet pe Simply Red, despre care, pe vremea aceea, nu știam mare lucru.
Pe vremea când am dat de Stars eram DJ și puneam multă muzică la petreceri private. Aceste petreceri începeau întotdeauna cu vreo oră chill de bârfă și voie bună, înainte ca „U Can’t Touch This” sau „Jump Around” să lovească membranele boxelor și toți de acolo să înceapă să încerce să dărâme podeaua sufrageriei. În aceste momente de dinaintea furtunii nu puteam să îi surprind pe cei de la petrecere cu cine știe ce muzică agitată, dar nici să le pun vreo baladă de tăiat venele.
Țin minte că Stars era perfect pentru această perioadă a petrecerii, fiind suficient de relaxat, răspândind voie bună, dar având și un ritm al său, aproape magic, ce nici nu atrăgea oamenii la dans, dar nici nu îi lăsa să stea complet relaxați.
O persoană ce aprecia tare mult Stars a fost Mihaela, o fată tânără pe atunci, însă mai în vârstă ca mine. Eu, fiind doar un copilandru, mă uitam cu admirație către ea. Am fost tare fâstâcit când s-a apropiat de pupitrul meu după ce auzise câteva piese din Stars și mi-a spus: „Felicitări, tipule, acesta este un album perfect”. I-am zâmbit și apoi am pus „Something Got Me Started” și am dat volumul sistemului PA mai tare. Aceasta era piesa care îi chema pe toți de prin holuri și canapele fix în mijlocul ringului de dans al micii sufragerii de bloc comunist.
Din păcate, Mihaela nu mai este, ne-a părăsit chiar anul trecut, după o lungă bătălie cu cancerul, însă eu îmi voi aminti mereu de clipele acelea și de bucuria pe care am împărtășit-o datorită acestui album.
Stars a fost lansat în 1991, deci cu vreo 9-10 ani înainte de evenimentele de mai sus, și este de remarcat că nu este primul album Simply Red, ci al patrulea album de studio, după Picture Book (1985), Men and Women (1987) și A New Flame (1989), Simply Red fiind la acel moment deja un nume internațional serios. Aveau în spate Holding Back the Years, care fusese number 1 în SUA, și If You Don’t Know Me By Now, de asemenea number 1 în America. Astfel, Stars apărea într-un moment în care Mick Hucknall nu mai avea nimic de demonstrat comercial, dar încă își căuta, într-un fel, identitatea completă de compozitor.
De asemenea, este interesant de unde se trăgeau Simply Red și Mick Hucknall. Poate te va surprinde, chiar dacă erau englezi get-beget, se trăgeau din Manchesterul punk și post-punk al anilor ’80, și aici intervine întrebarea pe care o lansez la începutul acestui articol: cum au ajuns Simply Red și Hucknall de la duritatea punk a Manchesterului la a crea un album atât de fin și de dulce ca Stars?
Ca să documentăm bine răspunsul la această întrebare, hai să îți povestesc mai întâi chiar despre Mick Hucknall, inima Simply Red. Acesta s-a născut în 1960, la Manchester, și a crescut în Denton, în apropierea orașului, într-un mediu care avea să îl marcheze profund. Mama sa a părăsit familia când el avea doar trei ani, Mick fiind crescut de tatăl său, Reg, iar această ruptură avea să lase urme vizibile mai târziu în felul sentimental și vulnerabil în care compunea. Adolescent fiind, prinde explozia punk a Manchesterului și ajunge chiar la celebrul concert Sex Pistols de la Lesser Free Trade Hall. Din această lume se naște The Frantic Elevators, prima sa trupă importantă, ce cânta punk și post-punk. Însă Hucknall era deja atras tot mai mult de soul, R&B și de marii vocaliști americani.
În 1978 compunea „Holding Back the Years”, piesă pe care avea să o poarte cu el până la Simply Red și care avea să îi schimbe complet cariera. După destrămarea Frantic Elevators, Mick schimbă radical direcția și, în 1984, pune bazele Simply Red. Picture Book și succesul uriaș al piesei „Holding Back the Years” îl transformă rapid într-un star internațional, iar vocea sa devine una dintre cele mai cunoscute din pop-ul și soul-ul britanic. Până în 1991, când apare Stars, Mick nu mai era doar solistul Simply Red, ci devenise centrul creativ al formației. Acest lucru se vede foarte clar și în faptul că Stars este primul album Simply Red fără coveruri.
Acum că l-am definit pe Mick, hai să îți vorbesc și despre trupă. Simply Red se forma în 1984, în jurul lui Mick Hucknall, cu ajutorul managerului Elliot Rashman, care aduna în jurul vocii sale câțiva muzicieni foarte buni din scena Manchesterului. Formula inițială îi includea pe Tony Bowers la bas, Chris Joyce la tobe, Dave Fryman la chitară, Fritz McIntyre la clape și voce, Tim Kellett la trompetă și alte instrumente de suflat și, bineînțeles, pe Mick Hucknall la voce. Bowers, Joyce și Kellett veneau din zona The Durutti Column și cunoșteau deja foarte bine scena locală, iar formația începea rapid să cânte prin cluburile din Manchester, atrăgând atenția celor de la Elektra Records în numai câteva luni.
Numele Simply Red vine, foarte simplu și foarte simpatic, de la porecla lui Mick, „Red”, primită evident din cauza părului său roșcat. Inițial voia să numească formația doar Red, însă i s-a părut prea sec și a adăugat cuvântul „Simply”.
Componența Simply Red avea însă să se schimbe foarte mult în timp, iar aici trebuie înțeles un lucru important: formația a funcționat aproape întotdeauna în jurul lui Hucknall, acesta fiind liderul și principalul songwriter. Chiar el spunea mai târziu că Simply Red nu a fost niciodată o trupă în sensul clasic, ci mai degrabă un nucleu construit în jurul său, cu muzicieni care s-au schimbat în funcție de perioadă. În cazul Stars, de exemplu, îi găsim pe Fritz McIntyre la clape și voce, Tim Kellett la clape, Heitor Pereira la chitară, Ian Kirkham la saxofon, Shaun Ward la bas și pe Gota Yashiki la tobe, percuție și programming.
Astăzi, în 2026, Simply Red există în continuare și au celebrat în 2025 40 de ani de activitate, însă componența este aproape complet diferită față de începuturi. Mick Hucknall a rămas, bineînțeles, în centru, alături de câțiva colaboratori vechi, precum saxofonistul Ian Kirkham și chitaristul Kenji Suzuki, în timp ce alte poziții au fost ocupate de muzicieni mai noi. Simply Red rămâne și astăzi o trupă construită în jurul lui Mick Hucknall, până la urmă la fel ca în cazul Santana sau al altor trupe mari de acest gen, construite în jurul unei figuri centrale.
Mergând mai departe cu felul în care a fost pus la cale albumul, conceptul din spatele Stars a fost, de fapt, mai interesant decât lasă să se înțeleagă sunetul atât de relaxat al albumului. Mick nu dorea să repete pur și simplu formula de pe albumul precedent, A New Flame, ci căuta un sunet mai soul, mai puțin electronic în sound, dar, în același timp, mai modern și mai atent construit ritmic. Era foarte interesat de ceea ce se întâmpla în Marea Britanie în jurul Soul II Soul și își dorea să folosească beat-uri și tobe programate, însă fără ca acestea să sune artificial sau mecanic. Așa ajunge la Gota Yashiki, pe care îl auzise lucrând cu Soul II Soul și care avea exact talentul de a combina tobele electronice cu senzația de baterie adevărată. Gota ajunge să se ocupe pe Stars de tobe, percuție și programming, iar rezultatul este acel groove extrem de fluid care ține tot albumul în mișcare fără să devină vreodată agresiv. Îți las mai jos o imagine cu acesta:
Chiar există o poveste tare haioasă ce îi implică pe Mick și Gota. Așa cum remarcam și mai devreme, Mick Hucknall îl adusese în proiect în primul rând pentru talentul său la drum programming și pentru felul în care reușea să facă ritmurile electronice să sune natural, după ce îi remarcase munca alături de Soul II Soul. Partea amuzantă este că Mick nici măcar nu știa cât de bun baterist era Gota.
La un moment dat, în timpul sesiunilor de la Condulmer, îl aude cântând la tobe și își dă seama că omul pe care îl adusese pentru partea electronică putea susține perfect și groove-ul live al albumului. Din acel moment, Gota nu mai rămâne doar omul din spatele tobelor electronice, ci devine unul din elementele cheie ale sunetului Stars, ocupându-se de tobe, percuție și programări. Colaborarea avea să continue pe mulți ani, Gota devenind ulterior unul dintre muzicienii foarte apropiați de Simply Red.
Alături de Gota, producătorul Stewart Levine îl aduce pe Heitor Pereira, iar chitara începe să aibă mai puțin rolul clasic de instrument melodic și mai mult unul ritmic, aproape percutant, în timp ce Shaun Ward vine la bas și completează această fundație foarte elastică a albumului. Tot în perioada aceasta, Mick începea să își asume tot mai clar rolul de autor al Simply Red: Stars este primul lor album fără niciun cover, toate cele zece piese plecând de la el, opt fiind scrise integral de Mick, iar „Something Got Me Started” și „Thrill Me” împreună cu Fritz McIntyre. Practic, conceptul din spatele Stars a pornit de la soul-ul pe care Mick îl adora, pe care l-a trecut prin filtrul producției moderne de la începutul anilor ’90 și l-a transformat mai apoi într-un sunet foarte personal, cald, dansant și extrem de ușor de ascultat. Exact ceea ce îți povesteam la începutul acestui articol.
Mergând mai departe cu partea de înregistrare și producție a albumului, povestea Stars începe în august 1990, la Paris, însă nu tocmai cu dreptul. Simply Red intră într-un complex de studiouri cu aspect de buncăr, însă echipamentele nu se ridică la nivelul așteptărilor, iar atmosfera este cât se poate de nepotrivită pentru creație. Tocmai izbucnise criza din Golf, imaginile legate de conflict dominau televizoarele, iar Mick și ceilalți membri ai formației se simțeau apăsați de acel spațiu subteran și întunecat. Așa că iau o decizie foarte bună: abandonează Parisul și mută întregul proiect în Italia, la Condulmer Recording Studio, în apropiere de Veneția, într-un mediu complet diferit, liniștit, luminos și retras. Stewart Levine avea să spună mai târziu că tocmai această serenitate le-a oferit concentrarea de care aveau nevoie pentru a realiza albumul.
În esență, Condulmer era mult mai mult decât un simplu studio de înregistrări. Acesta se afla lângă Villa Condulmer, o reședință venețiană de secol XVII, situată în Zerman di Mogliano Veneto, în provincia Treviso, la mică distanță de Veneția. Condulmer Recording Studio a funcționat alături de vilă între 1985 și 2009, artiștii putând locui chiar în hotelul amenajat în vechea reședință. Prin studioul de aici au trecut, printre mulți alții, Duran Duran, Sting, Sade, Mick Jagger, Plácido Domingo, Paolo Conte, Zucchero și Vasco Rossi, așa că Simply Red ajungeau în 1990 într-un loc care devenise deja unul dintre studiourile importante ale Italiei.
Astfel, aici începe să prindă formă și acel sunet atât de special al lui Stars. Producător rămâne Stewart Levine, omul alături de care Mick lucra încă de la primul album Simply Red, Mick Hucknall fiind de această dată și co-producător. Levine nu a construit piesele strat cu strat, într-o manieră complet artificială, ci a încercat mai întâi să creeze în studio senzația unei trupe care cântă live. Clapele, basul lui Shaun Ward, chitara lui Heitor Pereira și tobele lui Gota erau puse împreună, se stabileau groove-ul, tempo-ul, tonalitatea și aranjamentul general, iar Mick înregistra o voce de ghidaj. Abia după ce piesa începea să respire natural, fiecare element era analizat și finisat separat. Poate tocmai de aici vine senzația aceasta atât de interesantă a albumului: este extrem de detaliat, însă nu sună niciodată digital sau sintetizat, dar, la extrema opusă, nu sună nici ca un band ce înregistrează totul dintr-o bucată. Se simte post-producția, dar este extrem de bine realizată.
Și aici ajungem la partea care mie mi se pare foarte interesantă din punct de vedere audiofil. În ciuda sunetului sofisticat al discului, Levine spune că au folosit surprinzător de puține procesoare externe. Vocea lui Mick a fost înregistrată cu un Telefunken 251, unul dintre microfoanele cu tub legendare din istoria studiourilor, alături de compresoare Neumann și un egalizator George Massenburg. Înregistrarea a fost realizată digital, pe un recorder Mitsubishi cu 32 de piste, semnalul trecând printr-o consolă Neve V Series. Așadar, Stars nu este un album analogic în sensul clasic al cuvântului, chiar dacă sună extrem de cald și organic. Mai mult, Levine a pus microfoane pe majoritatea instrumentelor tocmai pentru a surprinde aerul și sunetul natural al încăperii, încercând astfel să contrabalanseze caracterul electronic al sintetizatoarelor și al drum machine-urilor.
Mick era, de asemenea, extrem de bine pregătit atunci când se așeza la microfon. Levine povestea că prefera să obțină o interpretare vocală foarte bună cât mai devreme și să mai înregistreze una alternativă pentru eventualele corecții, în loc să construiască vocea dintr-o multitudine de punch-in-uri. Iar pe Stars vocea lui Mick Hucknall este peste tot, chiar în booklet-ul original al albumului citim că aproape toate backing vocals sunt realizate chiar de el, cu Fritz McIntyre intervenind pe „Freedom”, „Wonderland” și „Something Got Me Started”. Fascinant!
După terminarea sesiunilor din Italia, materialul a traversat Atlanticul și a ajuns la Conway Studios din Los Angeles, unde Daren Klein, cel care fusese și inginerul sesiunilor de înregistrare, a realizat mixajul, asistat de Marnie Riley. Ultima etapă a avut loc tot în Los Angeles, la Bernie Grundman Mastering, iar de masterizarea finală s-a ocupat chiar Bernie Grundman. Practic, traseul lui Stars a fost unul destul de spectaculos: început în studiourile apăsătoare, cu aer de buncăr, din Paris, renăscut într-un studio liniștit de lângă Veneția și finisat apoi la Los Angeles de unii dintre cei mai buni oameni ai industriei audio. Îți las o imagine mai jos cu Bernie:
De asemenea, coperta lui Stars are o poveste tare interesantă, una care se potrivește perfect cu personalitatea lui Mick Hucknall din perioada aceea. Fotografia a fost realizată în deșertul californian, Mick purtând acea mantie spectaculoasă, pictată, inspirată de vestimentația nativilor americani. Numai că, în stilul său nonconformist, Hucknall a insistat să poarte doar mantia, fără pantaloni sau altceva pe dedesubt, astfel că în fotografia originală apăreau picioarele sale complet goale. Când cei de la casa de discuri au văzut rezultatul, și-au pus imediat problema că imaginea ar putea fi interpretată prost, mai ales pe piața americană, iar coperta a fost modificată înainte de lansare.
Partea cea mai amuzantă este că picioarele în blugi pe care le vedem astăzi pe coperta finală nici măcar nu îi aparțin lui Mick. Acestea erau ale asistentei fotografei și proveneau dintr-un cadru de test, fiind montate ulterior peste fotografia originală a lui Hucknall. Așadar, coperta unuia dintre cele mai cunoscute albume Simply Red este, în realitate, un mic colaj fotografic, cu partea de sus a corpului lui Mick și partea de jos aparținând unei alte persoane. Un detaliu pe care, odată ce îl știi, este imposibil să îl mai uiți atunci când privești coperta Stars.
La finalul articolului mă întorc la muzica Stars și îmi aduc aminte de cele spuse la începutul articolului. Această senzație deosebită de muzică easy-listening combinată cu ritm. Un album ce efectiv curge și nu deranjează, chiar dacă este o muzică destul de ritmată.
Parcurgând detaliile tehnice, am înțeles pe deplin acum de unde vine acest sunet. Sincer, nu mă așteptam ca albumul să fie atât de prelucrat și de digital, mă așteptam să fie 100% natural, însă nu este. Avem multă post-procesare acolo, mult efort din partea producătorilor de a îmblânzi mediul digital și de a-l face să sune analogic. Și, evident, le-a reușit.
Albumul rămâne de o greutate impresionantă pentru mine și conține niște piese fabuloase: „Wonderland”, o baladă fină cu profund mesaj politic, „She’s Got It Bad”, un zvâc senzual, „Model”, o piesă ce ne anunță că ceva ani mai târziu va apărea „Night Nurse”, „Thrill Me”, un thriller easy-listening și, bineînțeles, „Something Got Me Started”, piesa despre care îți povesteam că dădea startul ringului de dans, probabil cea mai easy-listening piesă de dans ce mi-a fost dat să aud până acum.
Bineînțeles că nu aș putea încheia acest articol fără să spun ceva despre vocea lui Mick, care, în esență, este vocea anilor ’90, o voce pe care mai multe generații o recunosc de la o poștă, o voce ce cântă extrem de ușor, controlat, fără a încerca să demonstreze ceva și care se întâlnește de fiecare dată cu imaginea lui, simplă și roșie, la fel de greu de uitat.
Dedic acest articol memoriei celei ce a fost și este în continuare, acolo, în ceruri, Mihaela Trandafir, tipa cool care adora Stars, la fel de specială și de roșie ca Mick Hucknall.
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
