Dragă melomanule, astăzi o să descifrăm împreună o operă muzicală foarte aparte, aflată la granița dintre roman și muzică, Jeff Wayne’s Musical Version of The War of the Worlds fiind probabil unul dintre cele mai inedite proiecte muzicale lansate până acum de umanitate. Albumul pornește de la cartea The War of the Worlds, publicată în 1898 de H.G. Wells — considerată prima carte SF modernă — o lucrare fabuloasă, care a cucerit imaginația publicului din epoca victoriană. Mai jos, coperta originală a cărții:
Am citit romanul de mai multe ori — atât în copilărie, cât și acum, la maturitate — și de fiecare dată am fost fascinat de ceea ce a putut să zămislească mintea unui scriitor englez de acum mai bine de o sută de ani. Cartea descrie, cu lux de amănunte, o invazie extraterestră marțiană și modul în care aceștia invadează Terra alături de mașinăriile lor de război: niște construcții uriașe, cu picioare lungi, menite să eradicheze ființa umană și să cucerească planeta Pământ. Îți las mai jos o imagine cu aceste mașinării, așa cum au fost imaginată ele de cinematografia modernă în filmul cu același nume, lansat în 2005, cu Tom Cruise în rol principal:
La fel cum pe mulți ne-a fascinat această carte, la fel l-a fascinat și pe Jeff Wayne, care a visat încă din copilărie să creeze o operă muzicală care să redea în integralitate evenimentele din roman, practic să transforme cartea lui H.G. Wells într-un album muzical. Anii ’70 au fost cei care i-au permis lui Wayne să își ducă la bun sfârșit această dorință și să creeze, așa cum spuneam mai sus, poate cel mai inedit album muzical din istoria muzicii. Acești ani îl regăseau pe Jeff Wayne ca producător muzical al tânărului David Essex, activitate care îi aducea o sursă de venit bună, însă nu îi „gâdila” bucuria de creație. Tatăl lui Jeff a fost cel care i-a reamintit că, atunci când era copil, își dorea să compună un disc care să spună o poveste, readucându-i în atenție cartea lui H.G. Wells, The War of the Worlds. Această discuție l-a pus pe Jeff pe jar: a văzut imediat ceea ce avea să compună, așa că a realizat rapid un draft pe care i l-a înmânat mamei sale vitrege, Doreen, rugând-o să pună la cale un scenariu pentru viitorul album, timp în care el s-a ocupat de compusul liniilor melodice. Nu trecuseră nici șase luni și Jeff avea deja un draft pentru întregul album. Temelia pentru un disc legendar fusese așezată.
Însă, înainte de a-ți relata mai multe informații despre premisele acestui album, aș dori să îți spun cum a fost pentru mine când am ascultat pentru prima dată Jeff Wayne’s Musical Version of The War of the Worlds.
Îmi aduc aminte că era o seară de toamnă, suficient de răcoroasă încât să mă țină în casă, într-o sesiune lungă de audiție. Împrejurările de atunci îmi permiteau să ascult muzică seară de seară, să descopăr câte un disc nou de fiecare dată, reușind astfel să parcurg lunga listă de favorite din serviciul meu de streaming. Așa am ajuns și la acest album, pe care, desigur, îl cunoșteam, dar căruia nu îi acordasem vreo atenție specială. Cunoșteam în special piesa sa cea mai celebră, prima de pe disc, „The Eve of the War” – o piesă pe care o auzeam des pe la prietenii tatălui meu sau chiar și la televizor atunci când eram copil. Este genul acela de piesă pe care, odată ce o auzi, nu o mai uiți; cu toate acestea, albumul în ansamblu nu îl ascultasem niciodată așa cum trebuie și nu înțelegeam încă contextul acestei piese.
Întâmplarea a fost că abia ce recitisem cartea, de aceea am și prioritizat audiția albumului, pentru că eram curios cum ar putea fi transpusă pe muzică o astfel de operă. De îndată ce am pus albumul pe ascultare, am rămas imediat impresionat de un sunet foarte interesant, la granița dintre prog-rock, psihedelic-rock și new-age, dar și cu profunde trăsături de muzică clasică. Albumul curgea și nu mă puteam decide dacă ceea ce auzeam era muzică ori teatru radiofonic, însă conceptul m-a câștigat imediat și m-am lăsat purtat în entuziasm de dublul album.
Muzica a fost ceva cu totul deosebit, cu un iz profund de creație stil anii ’70, mixul, conceptul și prezentarea fiind clar pe stilul specific acelor ani, cu instrumente reale, „cărnoase” și corporale – ce cântau toate la unison și ofereau o magie aparte, o scenă muzicală extrem de mare și de imersivă. Pe cealaltă parte, povestea era fidelă cărții, era povestită extrem de teatral, de o voce clasică, pe care nu ai avea cum să o confunzi: Richard Burton.
În timp ce a compus muzica și conceptul din spatele albumului, Wayne și-a dat seama că rolul cel mai important de pe disc este chiar cel al povestitorului și că are nevoie de o voce-cheie, ce avea să rămână în amintirea ascultătorilor pentru totdeauna. Wayne s-a gândit imediat la Richard Burton, considerând că vocea acestuia era ca un instrument muzical – așa că a îndrăznit să îi scrie o scrisoare, trimițând-o la teatrul din New York unde Richard juca în acel moment. Jeff a fost surprins că, doar câteva zile mai târziu, a primit un telefon din partea managerului lui Burton, care i-a transmis că acesta este încântat de idee și că dorește să facă parte din proiect. În fotografia de mai jos îl poți vedea pe Burton surprins chiar în timpul sesiunilor de înregistrare pentru vocea naratorului din The Eve of the War:
Practic, întreg albumul te trece prin toate momentele-cheie ale cărții, atât muzical, cât și liric. Există dialoguri, pasaje citite din carte, personaje și actori, efecte speciale, tridimensionalitate, imagine, culori – practic, dacă închizi ochii și asculți acest disc, este ca și cum ai vedea un film sonor tridimensional. Mai unic de atât nu știu ce poate fi.
Albumul se lansa pe 9 iunie 1978 la London Planetarium, unde CBS Records organizase o lansare de album mai specială, invitând toți jurnaliștii muzicali importanți ai vremii. Jeff Wayne nu era chiar necunoscut, toți îl știau ca pe producătorul tânărului David Essex, însă nimic mai mult de atât. Bineînțeles că jurnaliștii au fost complet surprinși după ce au putut asculta 90 de minute de dramă SF cu iz victorian, unde mai pui că era narată chiar de Richard Burton. Încă de la lansare, albumul a fost un mare hit, rămânând în topuri timp de 6 ani și vânzându-se în peste 13 milioane de exemplare, fiind, de altfel, al doilea cel mai bine vândut album dublu din lume, imediat după „The Wall” al celor de la Pink Floyd.
În fotografia de mai sus îl poți observa chiar pe Jeff Wayne, atunci, în anii ’70, în timpul înregistrărilor pentru album. Jeff Wayne s-a născut în 1943, în Forest Hills, New York, însă copilăria și tinerețea și le-a petrecut în mare parte în Marea Britanie, unde familia sa s-a mutat la începutul anilor ’50. Tatăl său, Jerry Wayne, era un cunoscut actor și cântăreț de musicaluri, Jeff crescând într-un mediu profund artistic. A studiat pianul încă din copilărie, apoi a urmat cursurile de jurnalism și muzică la University of California, revenind ulterior la Londra, unde a început să compună și să producă muzică pentru reclame, seriale și spectacole de televiziune. În scurt timp, Wayne s-a remarcat printr-un simț special al orchestrării și al narațiunii muzicale — reușea să spună povești prin sunet, calitate care avea să devină semnătura sa.
Astfel, toate se legau pentru Jeff: tatăl său, care îl împinsese să creeze povestea sa radiofonică și îl împinsese, de asemenea, către The War of the Worlds – un disc ce avea să devină o legendă și să stea alături de alte minunății ale anilor ’70, Dark Side of the Moon al celor de la Pink Floyd, Tubular Bells al lui Mike Oldfield sau discurile The Alan Parsons Project.
La vremea sa, discul a fost produs prin utilizarea la maximum a ultimelor tehnologii ale momentului, principala particularitate fiind înregistrarea pe nu mai puțin de 48 de piste, o chestiune fabuloasă la acel moment, posibilă prin sincronizarea a două magnetofoane de câte 24 de piste printr-un mic aparat numit Maglink.
La momentul când compunea The War of The Worlds, Jeff Wayne era deja un keyboardist și aranjor cunoscut și desăvârșit, având un mic studio în Londra, însă nu a abordat discul de față așa cum aborda celelalte proiecte ale sale (vezi David Essex), ci discul de față a fost proiectat mai mult ca o coloană sonoră de film, cu poziționare clară, la fracțiune de secundă, a tuturor sunetelor, vocilor și instrumentelor.
Nu ar fi putut realiza toate acestea fără echipa din spatele discului. Atunci când vine vorba de voci, avem parte de multe nume fabuloase, așa cum îl menționam mai sus pe legendarul Richard Burton, însă și Justin Hayward de la Moody Blues, care interpretează piesa Forever Autumn. Phil Lynott de la Thin Lizzy contribuie, de asemenea, cu vocea, Chris Thompson de la Manfred Mann, dar și David Essex, pe care îl menționam mai devreme. În imaginea de mai jos îi poți vedea pe Richard Burton, Jeff Wayne și David Essex:
Partea de orchestrație a acestui disc surprinde prin acest stil atât de unic, care face minuni pe acest disc, Jeff Wayne combinând rock progresiv cu orchestră simfonică, sintetizatoare analogice și efecte de sunet, într-un mod original pentru vremea aceea, reușind o atmosferă cinematică nemaiauzită pe vreun album. Ba chiar m-aș hazarda să spun că Jeff Wayne’s Musical Version of The War of the Worlds este, cumva, prima coloană sonoră de film sci-fi adevărată, unde mai pui că nici măcar nu exista un film în spatele ei – un album muzical construit ca o coloană sonoră, cadru sonor cu cadru sonor. Fabulos, nu-i așa?
Muzicienii ce au participat la realizarea discului au fost: Chris Spedding (chitară) – unul dintre cei mai buni chitariști de studio ai anilor ’70 – el a făcut posibil riff-ul de chitară de pe Eve of the War; continui cu Herbie Flowers (chitară bas) – un basist legendar ce a lucrat cu David Bowie, Elton John și Lou Reed – basul viu care se simte pe înregistrare îi aparține; amintesc și pe bateriști – Barry Morgan și Ray Cooper, Ray fiind bateristul preferat al lui Elton John, prezent pe sute de înregistrări din anii ’70 și ’80. Ingineri de sunet au fost Gary Langan, Geoff Young și Ken Scott.
Nu cea de pe urmă este orchestra ce se poate auzi pe tot albumul; aceasta a fost pusă la cale și dirijată chiar de Jeff Wayne, așa cum poți vedea și în imaginea de mai sus. Acesta a împărțit orchestra în două entități orchestrale: The ULLAdubULLA Strings – o orchestră de corzi formată din 40 de muzicieni de top de la Londra – și The Black Smoke Band, o grupare rock-jazz-electronic care a acompaniat secțiunea de corzi. Cele două, în combinație, au adus acest sunet special, hibrid și unic al albumului.
Amintesc aici stilurile orchestrale ce au contribuit mult la atmosfera specială a albumului: ostinato de corzi (în „Eve of the War”), tremolo tensionat pentru momentele cu marțienii, teme leitmotiv pentru personaje, cât și secțiuni dramatice de alămuri în stil Bernard Herrmann. De fapt, este de menționat că aceste alămuri au creat senzația de panică și de invazie pe anumite piese.
Este de remarcat că înregistrările s-au realizat pe bandă în 48 de piste, așa cum spuneam mai sus, însă, peste aceste 48 de piste, au fost adăugate peste 400 de overdub-uri, zeci de secțiuni orchestrale separate, instrumentație electronică suplimentară, voci procesate și coruri subtile. Mix-ul albumului a fost poate cea mai complexă lucrare a anilor ’70.
Jeff Wayne declara într-un interviu: „Le-am dat niște foi scrise de mână tuturor celor din trupă și ne-am apucat de cântat, tot discul a fost tratat ca o interpretare live și înregistrat dintr-o bucată”. Este fabulos să realizăm cum se înregistra atunci; ce este drept, peste această înregistrare live au fost adăugate overdub-urile pe care le pomeneam în paragraful anterior, dar, chiar și așa, senzația de „teatru radiofonic” a discului vine și din faptul că, la propriu, chiar este o înregistrare live.
Un element definitoriu al marțienilor este chiar vocea lor, imaginata de Wells si pusă în realitate de Wayne, prin fabuloasa „ULLA” această onomatopee venită de pe altă planetă, ce apare pe disc fix atunci când marțienii atacă.
Pentru a crea acestă voce a fost folosit Minimoog-ul, atât de în vogă în anii ’70, nelipsit oricărui album de muzică electronică, prezent și pe Jeff Wayne’s Musical Version of The War of the Worlds, vocea marțiană fiind creată prin vocoder și Minimoog, însă acesta a fost folosit și pentru basul sintetizat de pe Eve of the War, cât și efectele științifico-fantastice de invazie.
Inițial s-a dorit a se folosi doar sintetizatoarele pentru a crea vocea marțienilor, însă nu au reușit decât să creeze „U” și „A”, mai puțin „L”-urile. Așa că au apelat la chitaristul Jo Partridge, care a înregistrat sunetul „L” cu propria sa voce, iar apoi totul a fost transformat prin intermediul vocoderelor.
Un al doilea sintetizator legendar utilizat pe album a fost ARP Odyssey; cu acesta au fost realizate efectele de heat-ray, zumzăielile alien, distorsiunile și alte efecte speciale ce au ținut de marțieni. Nu au fost lipsite de pe album synth-strings, care au umplut pasajele de liniște dintre pasajele simfonice, fiind lipiciul teribil dintre rock și orchestră. De asemenea, nu au lipsit nici drum-machines sau sequencerele analogice, fie și în formele lor extrem de primitive ale anilor ’70. De exemplu, efectul sonor de puls constant este realizat prin secvențiere analogică. De asemenea, vei auzi drum-machines pe Eve of the War și The Red Weed.
Ca și trick de producție foarte specific anilor ’70, amintesc efectele de bandă, mult utilizate în studiouri pe atunci. Jeff Wayne a utilizat bandă rulată în sens invers, ecou pe bandă, delay manual și suprapuneri (overdubs).
O chestiune de asemenea interesantă este sursa zgomotului de deschidere al primului cilindru din invazia marțiană. Jeff povestea cum, pe vremea aceea, dacă aveai nevoie de un efect de sunet de genul acesta, trebuia să mergi fizic la ceea ce se numeau „biblioteci de sunet”; acolo cereai ce sunet sau efect căutai și cei de acolo ți le puneau la dispoziție. După îndelungi căutări pentru un sunet metalic al unui recipient uriaș care se desurubează, negăsind nimic în aceste biblioteci, Jeff a decis că trebuie să înregistreze chiar el acest efect. A apelat la două cratițe pe care le-a pus una peste alta și a simulat o secvență de „deșurubare”. Prin efecte de microfon, sunetul a devenit uriaș și, în acest fel, s-a născut acest efect de sunet creat original pentru acest album.
Ajuns și la piesele-cheie ale discului, îți aduc sub atenție „The Eve of the War”, piesa iconică a acestui disc, care deschide albumul, cu al său riff etern și vocea nemuritoare a lui Burton – o piesă care a captat mult timp imaginația ascultătorilor, riff-ul său aducând în minte cuvinte ca „război” sau „pericol”.
La fel de iconică este și „Forever Autumn”, de data aceasta la un pol total opus față de The Eve of the War, Forever Autumn fiind o piesă emoțională, am putea spune chiar o piesă de dragoste – asta dacă o invazie marțiană ne-ar permite așa o situație.
Au existat nenumărate variante și reeditări ale discului original din 1978, existând un remaster pentru prima dată în 1989, un altul în 1996, o variantă 48 kHz în 2000, dar, probabil, remasterizarea cea mai importantă a fost făcută în 2005, când s-a adus o lucrare masivă de remixare pornind de la benzile master, fiind lansată pentru prima dată o variantă SACD și 5.1 Surround Mix. Ultimul remaster este de foarte curând, din 2018. Le-am încercat mai pe toate și pot să îți spun că, pe lângă varianta originală, sinceră și superbă, și remasterul din 2018 se aude foarte bine – mai crisp, mai actual; pe acesta îl regăsești pe mai toate serviciile de streaming.
Însă acestea sunt doar remixurile și remasterurile originalului; au existat și alte variante mult mai speciale. Încep cu „ULLAdubULLA” (2000) — album de remixuri, continui cu „ULLAdubULLA II” (2005), însă varianta care m-a surprins total este „New Generation”, o reinregistrare cu totul nouă din 2012:
Chiar dacă urmărește la literă discurile din 1978, noua variantă este cu totul alta – naratorul este interpretat de Liam Neeson, iar printre cei ce cântă îi avem pe Gary Barlow, Joss Stone, Ricky Wilson și Maverick Sabre. A fost interesant că, în perioada aceasta, am ascultat de multe ori ambele variante, și cea originală, și New Generation, și am fost surprins să realizez că seamănă foarte mult – Jeff Wayne nu și-a dorit să schimbe nimic, ci doar să aducă prospețime, o înregistrare modernă, mai bună, mai crispy, bas mai frumos, tot ce nu aveau în 1978. Chiar și așa însă, întrebarea rămâne: este Liam Neeson mai bun decât Richard Burton? O să o las așa, ca pe o întrebare fără răspuns.
De asemenea, nu aș putea finaliza acest articol fără sa menționez turneul mondial The War of the Worlds ce a ținut din 2006 până în 2022, un spectacol multimedia uriaș, ce a combinat muzica electronică cu rock-ul progresiv și efectele vizuale cinematice cu proiecțiile holografice. Elementul central al show-ului a fost chiar Richard Burton, readus pe scenă sub forma unei proiecții holografice bazate pe înregistrările sale originale din anii 70. Îți las mai jos o imagine din timpul acestui turneu:
Ajuns și la finalul acestui articol, concluzia mea se învârte în jurul acestei capodopere lansate în 1978, care parcă refuză să îmbătrânească – o lucrare ce povestește despre un curaj artistic de acum mulți ani, al unui tânăr Jeff Wayne ce a reușit să realizeze poate cel mai grozav album conceptual.
Trebuie să ne imaginăm Jeff Wayne’s Musical Version of The War of the Worlds aproape ca pe o știre radiofonică: dacă era victoriană ar fi avut aparate de radio, și atacul marțienilor din imaginația lui H.G. Wells ar fi fost adevărat, atunci la radio s-ar fi transmis aceste grozăvii, și cum altfel decât cu ajutorul vocii unice a lui Richard Burton – o conexiune marțieni–Burton–Londra pe care nu am să o uit niciodată.
Mă despart de tine cu o ultimă fotografie a lui Jeff Wayne, de data aceasta mai din zilele noastre, un Jeff ce zâmbește satisfăcut pentru că știe că a creat ceva cu adevărat unic, care, ca orice fărâmiță de artă prețioasă, rămâne pentru totdeauna fără vârstă. Te las cu acest gând.
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
