Dragă cititorule, de curând am revăzut Interstellar – un film pe care îl mai văzusem, cred, încă de vreo două ori înainte, însă acum, a treia oară, am simțit cu adevărat nevoia de a-l înțelege, de a pătrunde cât mai mult în tâlcul din spatele evenimentelor din film și de a înțelege cu adevărat ceea ce Christopher Nolan a vrut să ne transmită.
Principala lecție a acestei a treia vizionări a fost să înțeleg de ce Interstellar este cu adevărat un fenomen, păstrându-și un loc important în cinematografie. Este interesant că, până la urmă, Interstellar este un film despre oameni, însă eu nu am înțeles asta nici prima dată, dar nici a treia oară, nu până nu am ajuns la capăt, când, văzându-l pe Cooper cum se mișcă printre oglinzile timpului, am realizat imediat că mintea noastră este capabilă să călătorească instant până la capătul universului, unde, egotic, am putea căuta răspunsuri la niște întrebări la fel de mari ca universul în sine și, de asemenea, am mai realizat că, cu cât ne îndepărtăm mai mult pentru a afla un răspuns, cu atât ar fi mai bine să rămânem pe loc și să ne privim semenii în ochi — uneori, răspunsurile sunt mai aproape decât am crede. Cel puțin asta mi-a spus mie acest film.
Interstellar este o capodoperă care vorbește despre toate acestea, unul dintre acele filme cu tâlc care îți pune la grea încercare puterea de înțelegere și îți cere exact această călătorie a întrebării și, poate, la final, îți dă ocazia să îți formulezi propriul răspuns.
Filmul începe cu o lume devastată de praf, plină de foamete, aflată în colaps ecologic – toate acestea din cauza unui fenomen numit „The Blight”, o ciupercă parazitară care ataca și distrugea toate culturile de pe Pământ. Lumea încearcă să se salveze și se decide că cea mai bună cale este lansarea unei expediții spațiale – Endurance – pentru a căuta și investiga posibile planete ce ar fi putut salva omenirea, permițând relocarea oamenilor de pe un Pământ aflat la capăt de linie. Cooper, personajul principal interpretat de Matthew McConaughey, este ales să conducă această misiune spațială. Acesta este vizitat de un vechi colaborator și cel care conducea misiunea NASA de a salva omenirea, Profesorul Brand, care îi explică ce sacrificiu trebuie să facă.
Cooper nu a fost ușor de convins, dat fiind că ducea un trai liniștit alături de familie, la fel ca mulți alții fiind în pace cu ideea că, în curând, lumea va muri. Pentru a pleca în misiune, trebuia să își lase în urmă tatăl, dar și fetița, pe „Murph”, care nu este de acord cu sacrificiul făcut de tatăl său – o călătorie fără întoarcere. Mai jos, reacția lui Murph când află că tatăl ei va pleca:
Însă, chiar și cu o Murph cu inima zdrobită, misiunea lui Cooper continuă, acesta dându-și seama că este de datoria lui să plece, Pământul având nevoie de acest sacrificiu – nu putea rata ocazia ca umanitatea și, implicit, Murph, să fie salvate.
Până aici pot să îți spun că Interstellar este ca oricare alt film de la Hollywood; neștiind ce urmează, avem parte până aici de povestea clasică hollywoodiană – catastrofă > familie > dragoste > eroi > sacrificiu > presiune. Însă te atenționez de pe acum că filmul oferă mult mai mult decât atât, fiind unul dintre acele filme pline de pilde. Cooper avea să descopere, la capătul unei alte galaxii, mult mai mult decât se aștepta; avea să reușească imposibilul, să o revadă pe Murph.
Prima pildă este cea a timpului, dat fiind că acesta este prezent în mai tot filmul, încă de la început și până la final. Timpul ne este prezentat încă de la începutul filmului prin teama secundelor care îi salvează la limită pe protagoniști de o puternică furtună de nisip, aceștia adăpostindu-se în casă, așa cum poți vedea în imaginea de mai sus, cu mașina și casa năpădite de praf. Tema timpului continuă și se observă cel mai bine în primele zile de misiune ale lui Cooper: acesta pleacă cu nava Endurance și călătorește printr-o gaură de vierme de lângă Saturn, ajungând foarte departe în Univers, timpul dilatându-se, astfel încât ceea ce pentru Cooper sunt zile – pentru cei de acasă sunt zeci de ani. Chiar și așa, însă, Murph nu își uită niciodată tatăl, iar acesta nu își dorește decât să se întoarcă acasă și să își revadă fiica.
Planul expediției Endurance era să viziteze diferite planete candidate pentru „noul Pământ”; pe unele dintre acestea trebuia deja să fi ajuns o expediție anterioară, cu membri plecați în avans cu o altă navă. Misiunea lui Endurance era, astfel, să se reîntâlnească cu cei care trimiseseră mesaje înapoi despre viabilitatea planetelor pe care se opriseră. De remarcat că Cooper și expediția sa erau ultima speranță a umanității – Endurance fiind ultima navă a Terrei; dacă misiunea ar fi eșuat, același lucru s-ar fi întâmplat și cu soarta umanității. Ajunși pe planeta Miller, una dintre candidate, echipa Endurance descoperă o lume guvernată doar de apă și de niște valuri uriașe, ceea ce ar fi făcut supraviețuirea umană imposibilă.
Următoarea planetă de pe listă a fost Mann, o planetă ce purta numele celui care aterizase acolo de ceva vreme, „Dr. Mann”. Acesta chiar supraviețuise și trimisese mesaje către NASA cum că planeta sa este locuibilă, așteptând astfel să fie vizitat și salvat. Dacă ar fi spus adevărul, anume că planeta nu este locuibilă deloc, NASA nu ar fi avut cum să îl salveze și ar fi fost nevoit să își găsească sfârșitul singur acolo. Cooper descoperă trădarea: un Dr. Mann dezlănțuit, care preia controlul misiunii la sol și încearcă să preia Endurance pentru a se întoarce acasă cu forța. Un act de disperare și de trădare profundă.
Cooper reușește să supraviețuiască unei tentative asupra vieții sale din partea lui Dr. Mann și, într-un final, să îl contracareze, însă cu costuri uriașe pentru expediție: acum nu mai dispuneau de combustibilul necesar pentru a călători spre următoarea planetă, Edmonds. Cumva, misiunea se îndrepta spre a fi un eșec complet. De remarcat că pildele filmului nu contenesc în a ne bate obrazul cu moralitatea lor: Cooper este dispus să se sacrifice cu totul pentru a salva omenirea, pe când Dr. Mann sacrifică omenirea pentru a se salva pe sine.
Din păcate pentru Cooper și ai săi, veștile proaste nu se termină aici – acesta descoperă că NASA nu planuise niciodată ca umanitatea să fie salvată, dat fiind că acest plan era imposibil, ci că misiunea fusese, de la început, despre un Plan B: acela de a planta pe alte planete embrioni umani, astfel încât umanitatea să continue și să renască acolo, nu ca perpetuare a ceea ce este pe Pământ, ci ca un restart al speciei, complet de la zero. Din nou își face apariția pilda sacrificiului: NASA este dispusă să sacrifice viața de pe Pământ pentru perpetuarea speciei.
Cooper știa de la început și de Planul A – mutarea omenirii pe altă planetă – însă știa și de Planul B, în cazul în care A nu era posibil; în acel scenariu, embrionii de la bordul lui Endurance ar fi fost plantați pe o altă planetă. Ce nu i s-a spus însă de la început a fost faptul că NASA și, implicit, Profesorul Brand știau că Planul A este imposibil, oferindu-i speranțe false lui Cooper doar pentru a-l convinge să plece în misiune – totul pentru a duce la bun sfârșit Planul B. În imaginea de mai jos îl poți observa pe Profesorul Brand, interpretat de Sir Michael Caine, pe Cooper – Matthew McConaughey – și pe fiica Profesorului Brand, cea care merge în misiune alături de Cooper, interpretată de Anne Hathaway:
Povestea continuă cu o navă Endurance extrem de avariată, cu foarte puțin combustibil rămas, cu un Cooper și o Brand amândoi speriați, căutând soluții. Dorința lor era să ajungă Edmonds, un alt membru al expediției precedente, care raportase că planeta sa este perfectă pentru colonizare. Însă Edmonds se afla la câțiva ani-lumină distanță, iar Endurance nu ar mai fi avut combustibilul necesar pentru o asemenea călătorie, așa că, dispus din nou la sacrificiu, Cooper se desprinde într-un modul Ranger de sine stătător de Endurance și o angajează pe Brand într-o manevră de tip „praștie”, în jurul unei găuri negre numite Gargantua, trimițând-o astfel singură către Edmonds. Îți las mai jos scena din film aferentă:
Aici povestea lui Cooper devine interesantă, pentru că acesta este absorbit de gaura neagră Gargantua, unde cade și, aparent, își întâlnește sfârșitul. Însă aici Cooper descoperă un tărâm neașteptat, un tărâm al celor cinci dimensiuni, luându-i mult timp să înțeleagă că, de fapt, „locul” și „spațiul” în care se află nu sunt altceva decât ființe omenești din viitor, care au migrat de la tridimensionalitate la cinci-dimensionalitate.
De fapt, aici se află tâlcul teribil al acestui film și unicitatea a ceea ce descoperă Cooper căzând în gaura neagră Gargantua. În acel tesseract, în acea lume fațetată, a oglinzilor și a celor cinci dimensiuni, Cooper descoperă că, într-adevăr, ființa umană a supraviețuit dezastrului de pe Pământ, ba chiar a evoluat, trăind în viitor în cinci dimensiuni; timpul nu mai este o simplă linie care merge înainte, ci mai degrabă o dimensiune navigabilă, oamenii din viitor putând vedea simultan toate momentele din timp, iar limbajul lor fiind gravitația. Mai jos, o imagine cu Cooper din interiorul tesseractului:
Din interiorul acestui tesseract și al lumii celor cinci dimensiuni, Cooper are posibilitatea de a accesa timpul la fel ca și oamenii din viitor, putând să vadă imediat momentul plecării sale de pe Pământ și să încerce să comunice cu Murph, realizând că el era cel care comunica cu Murph în casa lor de pe Pământ. Acesta este momentul unic în care filmul ne oferă una dintre ultimele piese ale puzzle-ului, explicându-ne acest prim eveniment misterios, cel pe care Murph îl numise „fantoma” din camera sa. Fantoma fusese chiar tatăl său, care, la o distanță de mulți ani-lumină, din altă galaxie, comunicase cu ea din „spatele” bibliotecii.
Interstellar este un film cu adevărat special, iar acest lucru stă și în conceptul din spatele său, unul dintre cele mai interesante din cinematografia recentă. Vezi tu, dragă cititorule, Interstellar nu este doar un film S.F., ci este mult mai mult decât atât. Totul a pornit de la niște discuții foarte interesante dintre celebrul Christopher Nolan, regizorul filmului, fratele său mai mic, Jonathan Nolan, scenaristul peliculei, și omul de știință, fizicianul specialist în relativitate generală, găuri negre și găuri de vierme – Kip Thorne. Îți las mai jos o imagine cu frații Nolan, Christopher în stânga și Jonathan în dreapta:
Este interesant că, inițial, Interstellar trebuia să fie un proiect regizat de Steven Spielberg, alături de Jonathan ca scenarist. Christopher a intrat în proiect mai târziu, după ce Spielberg s-a retras, Jonathan având deja o bună parte din începutul filmului scris, în special partea de știință, pe care o distilase profund alături de Kip Thorne. Însă Christopher a înfrumusețat totul cu tușe de umanitate, dezvoltând în special axa tată–fiică a poveștii – toate șansele lucrând împreună pentru a ne oferi acest film-capodoperă.
Revenind însă la Kip Thorne, știința din spatele acestui film a fost adânc studiată și, într-o probabilitate galactică, toate conceptele din film pot deveni, la un moment dat, extrem de posibile. Jonathan s-a ghidat după două reguli propuse de Kip: „Nicio lege fundamentală a fizicii nu poate fi încălcată” și „Tot ce pare incredibil trebuie să fie cel puțin teoretic posibil”. Astfel, gaura de vierme de lângă Saturn, reprezentarea găurii negre masive Gargantua, dilatarea extremă a timpului, tesseractul 5D și paradoxurile temporale sunt toate zămislite pornind de la aceste două reguli atât de bine postulate de Kip Thorne, un adevărat gardian al realismului și al științei din spatele Interstellar. Îl poți vedea pe Kip în imaginea de mai jos:
Conceptul cel mai interesant prezentat în Interstellar este acela al „bootstrap paradox” – o informație fără origine clară, care există doar pentru că este trimisă în trecut de către cel care a primit-o în viitor. Foarte complicat, nu-i așa? Permite-mi să îți exemplific. Una dintre problemele umanității este cea a gravitației. Supraviețuirea lor depindea teribil de mult de gravitație: aveau posibilitatea de a se salva construind niște spații orbitale uriașe care, odată construite pe Pământ, trebuiau să se desprindă și să se ridice în spațiul cosmic; astfel ar fi putut să se salveze și să supraviețuiască. Însă aceste stații uriașe nu ar fi putut să se ridice de pe Pământ din cauza gravitației, iar cu mulți ani înainte, pentru a rezolva tehnic această problemă, Profesorul Brand lucra la o ecuație gravitațională care, odată rezolvată, ar fi salvat omenirea, făcând posibilă ridicarea în spațiu a stațiilor orbitale. Însă Profesorul Brand nu reușise să rezolve această ecuație.
În film, Murph rezolvă într-un final ecuația, însă reușește doar pentru că tatăl său îi trimite din viitor datele necesare. Astfel, bootstrap paradoxul apare fiindcă Cooper îi poate trimite aceste date tocmai pentru că Murph a rezolvat ecuația, iar Murph nu poate rezolva ecuația fără aceste date – o buclă perfectă, închisă, paradoxală și misterioasă – de altfel, așa cum a definit-o chiar Kip Thorne: perfect posibilă.
Pe mai departe, îndrept cuvintele mele către partea de producție a lui Interstellar, cu nimic mai prejos decât știința din spatele scenariului său. Vorbeam mai devreme despre Christopher Nolan, care a reușit un caracter unic cu acest film, îmbinând povestea clasică de la Hollywood cu știința modernă și insuflând acele pilde despre care vorbeam mai devreme, atât de necesare societății moderne.
Pe lângă Christopher, trebuie să înțelegem și imaginea lui Interstellar; aceasta a fost posibilă datorită directorului de imagine Hoyte van Hoytema. Acesta a ales să filmeze Interstellar pe peliculă IMAX de 70 mm și să evite, pe cât posibil, utilizarea CGI-ului. Lupta dintre digital și analogic a fost câștigată de analogic în acest caz, pelicula de 70 mm oferind rezoluție uriașă, detalii incredibile și acel sentiment special de imersiune creat de analogicul pur. Faptul că filmul are foarte puțin CGI se simte și îl apropie mai mult de filmele clasice SF, având un iz puternic de Odiseea Spațială sau Armageddon. De remarcat că majoritatea cadrelor sunt filmate practic, nu CGI – interioarele navelor, câmpurile de porumb, furtunile de praf, planetele înghețate, ba chiar și panoramele spațiale au fost realizate în setup-uri de studio cu miniaturi. Însă poate cea mai interesantă chestiune este că robotul TARS a fost realizat în întregime în domeniul realului:
Deși pare un robot generat digital, TARS a fost în realitate un dispozitiv fizic, construit special pentru film. Christopher Nolan și-a dorit ca actorii să interacționeze direct cu robotul, așa că acesta a participat la scene ca un actor real, fiind operat de un cascador – Bill Irwin – îmbrăcat complet într-un costum verde, stând în spatele lui TARS și fiind apoi eliminat în post-producție.
Revenind la elementele realizate special pentru acest film, îți spun că Christopher Nolan a decis să planteze un câmp real de porumb pentru scenele respective, ba chiar, după ce filmările s-au încheiat, recolta a fost vândută și s-a făcut profit – un detaliu legendar în istoria cinematografiei. De asemenea, furtunile de praf au fost realizate cu aspiratoare și ventilatoare industriale gigantice, folosite pentru împrăștierea prafului real de celuloză în cadru.
Planetele Mann și Miller au fost filmate în Islanda, iar mediul a fost extrem de greu pentru echipa de filmare – vânturi violente, frig extrem și gheață periculoasă; să nu mai spunem că echipamentul IMAX cântărea peste 50 kg – unele echipamente pur și simplu nu funcționau din cauza frigului extrem. Pentru a simula mișcarea, camerele IMAX au fost montate pe snowmobile. De asemenea, de remarcat că și activitatea lui Cooper din tesseract a fost reală, filmată pe un platou gigantic:
Tot ce vedem în film a fost construit în realitate, astfel încât Matthew McConaughey să poată interacționa în mediu real cu toate aceste elemente, pentru ca mișcarea și senzația capturate pe cameră să fie cât mai autentice. Platoul de filmare a inclus un perete uriaș de rafturi cu cărți, mecanisme care permiteau cărților să „cadă” la comandă, lumină controlată complet și un design al tesseractului exact așa cum îl vedem în film, acesta „plutind” suspendat de niște cabluri subțiri, care au fost eliminate în post-procesare. McConaughey declara despre filmări: „Nu jucam într-o scenă SF. Jucam într-o cameră enormă, stranie, construită cu propriile mâini. Puteam să simt tesseractul.”
Revenind la CGI, doar gaura neagră Gargantua, unele scene exterioare din cosmos și efectele navetelor în spațiu sunt CGI. Și, chiar dacă Gargantua a fost realizată pe computer, aceasta a fost creată pornind de la ecuațiile reale puse la dispoziție de Kip Thorne. De asemenea, apropo de paragraful anterior, și la scena tesseractului a fost adăugat CGI la final – multiplicarea infinită a camerelor, adâncimea fractală a tesseractului și distorsiunile spațiului. Însă un lucru este clar în ceea ce privește Interstellar: CGI-ul a fost folosit foarte puțin, plecând de fiecare dată de la o filmare reală peste care s-a adăugat un strat minimal de efecte – și nu invers.
Coloana sonoră a Interstellar este compusă de legendarul Hans Zimmer, responsabil pentru atât de multe coloane sonore fabuloase. Ceea ce a realizat Zimmer pentru Interstellar nu a fost o simplă coloană sonoră, ci o adevărată nouă dimensiune, care a adăugat scenelor și mai multă adâncime și înțeles. Este interesant raportul inițial dintre Christopher Nolan și Zimmer, în care acesta din urmă nu a primit un scenariu – așa cum primesc compozitorii de coloane sonore – ci a primit o singură foaie pe care stăteau scrise trei idei: relația dintre un tată și copilul lui, tema despărțirii și teama de a pierde legătura fundamentală dintre ei.
Astfel, Zimmer a compus coloana sonoră pornind de la aceste idei, neștiind că va fi vorba despre un film expansiv despre spațiul cosmic, despre supraviețuire și găuri negre – însă, chiar și așa, după ce a ascultat pentru prima dată ceea ce compusese Zimmer, Nolan a afirmat: „acesta este Interstellar”.
Este interesant că sunetul cosmic al lui Interstellar este dat de o orgă de biserică, Zimmer înregistrând în celebra Temple Church din Londra, unde există o orgă veche de secole, cu peste 2000 de țevi. Muzicienii și inginerii de sunet au petrecut zile întregi în această biserică, așezând microfoane printre aceste țevi, cu un setup de înregistrare impresionant, care a captat senzația de cosmos, chiar de acolo, din biserica britanică, păstrând însă un caracter profund uman.
Reîntorcându-ne la filmul nostru, povestea se încheie cu un Cooper care, contrar oricăror așteptări, este salvat de oamenii cinci-dimensionali din viitor și transportat înapoi, lângă una dintre stațiile spațiale ale umanității. O patrulă îl descoperă pe Cooper și îl transferă pe „Cooper Station”. Probabil că trecuseră doar câteva luni pentru Cooper în acest moment, însă, pentru umanitate, probabil trecuseră în jur de 70 de ani.
Cooper descoperă o umanitate care se dezvoltase în spațiu, oamenii supraviețuiseră, iar fiica sa, Murph, jucase un rol fundamental în toate acestea și, în mod paradoxal, încă era în viață, apropiindu-se însă de final. Cooper putea, astfel, să se țină de promisiune, să se întoarcă la ea, să o revadă:
Cooper își revede fiica, iar aceasta îi spune: „Niciun părinte nu ar trebui să-și vadă copilul murind.” Scena este profund emoționantă și se încheie cu un Cooper care se întreabă ce are de făcut acum. Murph îi oferă răspunsul și îl trimite să o caute pe Amelia Brand – cea care ajunsese cu bine pe planeta Edmonds.
În concluzie, Interstellar rămâne un film all-time; peste foarte mulți ani va fi asemenea Odiseei Spațiale sau asemenea filmului Casablanca – un film care va fi văzut de oameni care nici măcar nu există acum. Poate chiar acesta este un indiciu că filmul, la propriu, marchează și salvează generațiile ce vor urma.
Ating și subiectul științei, atât de precis în acest film datorită studiilor avansate puse la dispoziție de Kip Thorne și interesului lui Jonathan Nolan pentru acuratețe – poate, din acest punct de vedere, filmul este mai mult decât ficțiune; poate fi un studiu aprioric pentru chestiuni care, într-un viitor nu foarte îndepărtat, chiar se vor întâmpla. Menționez și lecțiile și pildele atât de importante oferite de acest film – sacrificiul, moralitatea, supraviețuirea, corectitudinea – toate atât de necesare societății în care trăim acum.
Pentru mine, Interstellar rămâne la loc de cinste și îmi dă speranță – atât pentru umanitate, cât și pentru cinematografia americană, dat fiind că Interstellar nu este un film atât de vechi, fiind lansat acum vreo 10 ani, doar o clipită raportat la secolul de cinematografie explorat de umanitate. Fără doar și poate că există filme noi bune și valoroase, însă, până la Interstellar, îmi era teamă că cinematografia modernă nu mai este capabilă să producă filme de calibrul Odiseei Spațiale – filme-eveniment, iconice și mari, care vor rămâne pentru totdeauna în sufletele noastre. Însă Interstellar m-a surprins, fiindcă s-a alăturat acestor filme și a demonstrat că încă se poate.
Ultimele scene ale filmului ni-l arată pe Cooper călătorind prin Gargantua către Edmonds. Totul indică faptul că va ajunge acolo. Ultimul cadru o surprinde pe Amelia Brand ajunsă pe planeta Edmonds, fiind singură, însă dându-și jos casca și respirând un aer curat, perfect pentru a susține viața.
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
Minunat articol, mulțumim!