ROGER WATERS – Amused to Death – Un film fără imagini între satiră și profeție

.

.

Dragă melomanule, săptămâna aceasta a venit rândul unui album cu adevărat legendar, o adevărată punte între satiră și profeție – „Amused to Death” se lansa în 1992 și era al treilea album solo al prolificului Roger Waters, membru fondator al mega-trupei Pink Floyd. După despărțirea tensionată de formație, Waters își continua drumul artistic într-o direcție mai personală, profund marcată de teme precum manipularea mediatică, războiul și degradarea morală a societății moderne.

.

Amused to Death este cu adevărat un album special. Țin minte că atunci când l-am ascultat pentru prima dată am rămas „blocat” timp de câteva minute. Nu înțelegeam ce ascultasem – satiră socială? experiment audiofil? protest politic? documentar radiofonic? Am concluzionat că am ascultat muzică, chiar dacă, în ceea ce-l privește pe Amused to Death, uneori este greu să afirmi acest lucru.

.

Albumul este unul dintre puținele care depășesc granița muzicală, conținând mult mai mult decât niște simple note pe un portativ, albumul fiind toate cele menționate de mine în paragraful anterior. Este poate cel mai conceptual și profetic album solo al lui Waters. Într-o idee centrală, Amused to Death este o meditație amară despre media, manipulare și moartea spiritului uman în era televiziunii.

.

Deloc pe ultimul loc este și sunetul acestui album – o chestiune care poate surprinde chiar și pe cei mai puțin antrenați. Mixul și masterul albumului sunt cu totul speciale, utilizând noua tehnologie breakthrough de la începutul anilor ’90, numită QSound, acesta fiind motivul principal pentru care albumul se aude așa cum se aude. Voi reveni, câteva paragrafe mai târziu, atât la sunetul albumului, cât și la QSound.

.

Până una alta, îmi îndrept atenția către contextul în care Waters ajungea să zămislească acest disc. În 1992 avea deja la activ două albume solo – The Pros and Cons of Hitch Hiking (1984) și Radio K.A.O.S. (1987), niște albume din păcate neînțelese de mainstream. După acestea, cariera sa solo avea nevoie de un album iconic, unul care să facă cu adevărat vâlvă și să rămână în istorie pentru totdeauna. Aceasta s-a împlinit odată cu lansarea Amused to Death, un album considerat de mulți adevăratul succesor al lui The Wall.

.

.

Ca să îți dau puțin context pentru Amused to Death, îți spun că, în 1983, după lansarea discului The Final Cut, Roger Waters părăsea trupa Pink Floyd, acuzându-i pe ceilalți – Gilmour, Mason și Wright – că au devenit prea comerciali și lipsiți de mesaj. A urmat un proces lung și anevoios asupra numelui Pink Floyd, proces pe care Waters l-a pierdut. Acesta a fost sigur că trupa nu va mai continua fără el, însă, probabil, suferința i-a fost cu atât mai mare observând că cei rămași au continuat să lanseze albume.

.

Contextul despărțirii de Pink Floyd a fost, fără îndoială, dureros pentru Waters, însă trebuie remarcat că i-a oferit și o libertate totală de exprimare artistică, fiind 100% liber să creeze fără compromisuri. Aceasta ar fi, poate, prima trăsătură definitorie a acestui disc – un Waters dezlănțuit.

.

.

A doua trăsătură de context ar fi cea a războiului din Golf, aflat în plină desfășurare la finalul anilor ’80, atunci când a fost conceput Amused to Death. Războiul, coroborat cu noua armă „de sticlă” – televiziunea – pe care Waters o definea ca pe un rău extraordinar pentru umanitate, care ne prostește și ne manipulează, a fost o sursă directă de inspirație. Waters afirma că „We watch war like entertainment”, adică ne uităm la război la televizor ca la divertisment. De aici și titlul albumului – „Amused to Death” („Amuzat până la moarte”).

.

Nu-i așa că ceea ce observa Waters la finalul anilor ’80 este mai actual ca niciodată? Cum este acum, în 2025, când deschidem televizoarele pe un canal de știri și vedem relatări din teatrele de război? Cei care prezintă au un entuziasm aparte, care parcă te îmbie să bagi o pungă de popcorn la microunde și să stai cu sufletul la gură pe canapea, ca și cum te-ai uita la un episod dintr-un serial de acțiune. Trist, nu-i așa? Umanitatea stă pe canapea, cu popcorn în brațe, se uită la știri, la războaie, și se amuză până la moarte. Aceasta a fost ideea centrală a conceptului din spatele Amused to Death — repet, mai actuală ca oricând în 2025.

.

Conceptul acesta, potrivit căruia televiziunea transformă orice informație în divertisment, nu i-a aparținut lui Waters în totalitate. El s-a inspirat din cartea Amusing Ourselves to Death (Neil Postman, 1985), un eseu care postula exact acest concept. Waters împrumută ideea și îi dă noi valențe, mai profunde și mai răsunătoare, printr-un manifest liric și sonor tipic lui. Mesajul social al acestui disc a fost extrem de puternic la vremea sa și continuă să ridice aceleași semnale de alarmă până în ziua de astăzi, la mai bine de 33 de ani de la lansare: distrugerea spirituală a omului nu vine din război, ci din indiferență.

.

.

Roger Waters, eternul războinic anti-sistem, un adevărat militant împotriva non-militarismului, este un artist desăvârșit, cu o personalitate situată undeva între geniu și sarcasm social. Ca să înțelegi ce vreau să spun prin sarcasm social, îți las aici un vers de pe albumul de față: “This species has amused itself to death.” – vers care, de altfel, a anunțat și titlul discului. Amused to Death este plin de astfel de versuri, care îl definesc atât de bine pe Waters.

.

Roger Waters s-a născut pe 6 septembrie 1943, în Great Bookham, Anglia, și, cum spuneam și la începutul articolului, este unul dintre fondatorii legendarei trupe Pink Floyd, pentru care a compus și conceput unele dintre cele mai influente albume din istoria muzicii – The Dark Side of the Moon, Wish You Were Here, Animals și The Wall. După despărțirea de trupă, în 1985, Waters a continuat o carieră solo puternic conceptuală, în care a explorat teme precum alienarea, războiul, manipularea și pierderea identității umane.

.

Pe scenă, Waters s-a remarcat prin spectacole multimedia grandioase, precum turneele The Wall Live și Us + Them – adevărate experiențe cinematografice despre conflict, empatie și libertate. În afara scenei, este cunoscut pentru pasiunea sa pentru design arhitectural și activism politic, fiind un critic vocal al războaielor, al inegalității și al manipulării mediatice. În plan personal, este un perfecționist notoriu, cunoscut pentru exigența sa extremă în studio și pe scenă; apropiații povestesc că își notează ideile doar cu creioane Staedtler vechi, considerate de el a fi „norocoase”.

.

.

Mai sus putem observa o fotografie din timpul înregistrărilor, în stânga îl vedem pe Jeff Beck si în dreapta pe Waters. Înregistrările pentru Amused to Death au durat patru ani, între 1988 și 1992, în mai multe studiouri din Marea Britanie și Statele Unite, albumul fiind produs chiar de Roger Waters, alături de Patrick Leonard. Îți las mai jos lista completă a muzicienilor și inginerilor care au participat la realizarea acestui disc – lista este extrem de lungă, însă merită parcursă pentru a înțelege cât de complexă a fost această producție:

.

Roger Waters – voce, chitară bas, sintetizator EMU, chitară acustică, chitară cu douăsprezece corzi

Patrick Leonard – clape, programare percuție, aranjament coral, voce de comentator sportiv, orgă Hammond, sintetizatoare, pian acustic

Jeff Beck – chitară, chitară solo

Andy Fairweather Low – chitară ritmică electrică, chitară ritmică acustică, chitare, chitară Rickenbacker cu 12 corzi

Tim Pierce – chitară

Geoff Whitehorn – chitară

B.J. Cole – chitară pedal steel

Rick DiFonzo – chitară

Steve Lukather – chitară

Bruce Gaitsch – chitară acustică

David Paich – orgă Hammond

John “Rabbit” Bundrick – orgă Hammond

Steve Sidwell – cornet

Randy Jackson – chitară bas

Jimmy Johnson – chitară bas

John Pierce – chitară bas

John Patitucci – contrabas, chitară bas electrică

Guo Yi & The Peking Brothers – țambal, lăută, zhen, oboi, bas

Graham Broad – tobe, percuție

Denny Fongheiser – tobe

Jeff Porcaro – tobe

Brian Macleod – snare, hi-hat

Luis Conte – percuție

John Dupree – aranjament și dirijare corzi

National Philharmonic Orchestra Limited – orchestră

Michael Kamen – aranjament orchestral și dirijor

Alf Razzell – voce vorbită

London Welsh Chorale – cor

Kenneth Bowen – dirijor de cor

Katie Kissoon – voci secundare

Doreen Chanter – voci secundare

N’Dea Davenport – voci secundare

Natalie Jackson – voci secundare

P.P. Arnold – voce

Marv Albert – voce de comentator sportiv

Lynn Fiddmont-Linsey – voci secundare

Jessica Leonard, Jordan Leonard – copii (țipete)

Charles Fleischer – voce de evanghelist TV

Don Henley – voce

Jon Joyce – voci secundare

Stan Farber (creditat ca Stan Laurel) – voci secundare

Jim Haas – voci secundare

Rita Coolidge – voce

.

Putem observa aici nume fabulos de mari printre muzicieni: Jeff Beck, Steve Lukather, John Patitucci, Jeff Porcaro, Michael Kamen, Rita Coolidge sau Don Henley. Dacă nu m-aș fi documentat pentru acest articol, nu aș fi crezut niciodată că Don Henley a participat cu vocea la realizarea acestui album. Este ca și cum Waters ar fi adunat cele mai mari nume ale anilor ’90 și le-ar fi reunit sub umbrela acestui proiect, care, de altfel, nu este deloc tipic pentru mulți dintre aceștia.

.

Producția a fost realizată chiar de Waters în principal, alături de Patrick Leonard și Nick Griffiths, iar inginerii de sunet au fost Hayden Bendall, Jerry Jordan și Stephen McLaughlin. James Guthrie a fost responsabil de partea de mix a acestui album – același inginer care a lucrat cu Waters la The Wall și The Dark Side of the Moon. Guthrie și Waters au petrecut luni întregi doar pentru balansul stereo, încercând să creeze senzația că fiecare sunet respiră în spațiu. Îl poți vedea pe James mai jos:

.

.

Producția lui Waters a fost una plină de detalii picante, acesta fiind cunoscut pentru perfecționismul său notoriu, reluând de multe ori pasaje și înregistrări doar pentru a schimba detalii minuscule. Sunt celebre tensiunile dintre Jeff Beck și Waters, acesta din urmă solicitându-i lui Beck să înregistreze zeci de variante ale unor solo-uri de chitară, astfel încât Waters să poată alege pe cel „potrivit”. Îți dai seama, dragă melomanule, că un chitarist de talia lui Beck nu ar fi avut nevoie să tragă zeci de variante ale unui singur solo – cu siguranță îi ieșea bine din prima. Jeff declara mai târziu că „colaborarea cu Waters pentru Amused to Death a fost una dintre cele mai extenuante experiențe din cariera mea.” Mai jos îl poți vedea pe Jeff Beck:

.

.

Patrick Leonard a fost producătorul secund – am putea să-l numim „arhitectul din umbră” al acestui disc, fiind foarte cunoscut pentru succesul său alături de Madonna. A avut un rol major în arhitectura sonoră a Amused to Death: aranjamentele corale, pianul, sintetizatoarele și dinamica orchestrală îi poartă amprenta. El a fost mâna dreaptă a lui Waters în studio, cel care a transformat ideile haotice într-o construcție coerentă.

.

În primele piese ale albumului putem auzi și vocea misterioasă a unui bărbat – Alf Razzell, un veteran britanic din Primul Război Mondial, povestind o întâmplare tragică din tranșee. Waters l-a descoperit într-un documentar BBC și a fost atât de mișcat de povestea lui, încât a insistat să folosească vocea originală, nemodificată, pentru a încadra albumul între viață și moarte.

.

De asemenea, dorința inițială a lui Waters a fost să includă sample-uri cu vocea lui HAL 9000 din Odiseea spațială 2001, însă, la momentul acela, Stanley Kubrick nu a fost de acord. Mulți au considerat refuzul ca pe o formă de „răzbunare”, dat fiind că Pink Floyd îl refuzaseră anterior pe Kubrick, atunci când acesta dorise să folosească muzica de pe Atom Heart Mother în filmul său A Clockwork Orange. Cu toate acestea, remaster-remixul din 2015 al Amused to Death a conținut, în sfârșit, și sample-urile cu vocea lui HAL 9000 – visul lui Waters devenea, astfel, complet.

.

Mai sus observai că l-am menționat pe Michael Kamen, celebrul compozitor și dirijor american. Acesta a fost un colaborator mai vechi al lui Waters și a participat și la Amused to Death, ocupându-se de dirijarea orchestrei National Philharmonic Orchestra din Londra, care se poate auzi pe piesele Too Much Rope și What God Wants, Part III. Mai târziu declara: „Cu Roger, muzica trebuie să respire. Orchestra nu ilustrează, ci judecă lumea alături de el.” Fabulos, nu-i așa? Tot el spunea că Amused to Death „a fost un film fără imagini”.

.

.

Așa cum observam și la începutul acestui articol, albumul este atipic, pentru că nu este rock, nu este pop, nu este nici teatru radiofonic, dar, cumva, conține toate aceste elemente. Spre exemplu, vei auzi de multe ori nenumărate dialoguri aparent preluate de la televizor, canale TV care se schimbă, ori alte elemente care tranzitează spațiul sonor — toate acestea au fost calculate milimetric, iar poziția lor în scenă a fost fabulos de importantă. Aici intră în scenă tehnologia QSound, despre care îmi doream de multă vreme să scriu.

.

.

Vezi tu, dragă melomanule, pentru noi, audiofilii, QSound este un fel de cântec al sirenei – o tehnologie de sunet fabuloasă, însă utilizată extrem de rar, existând puține discuri mixate în acest format. Amused to Death este, fără îndoială, cel mai celebru disc care a folosit QSound, și mă voi aventura să spun că probabil această tehnologie a contribuit semnificativ la notorietatea audiofilă a albumului. Permite-mi să îți explic mai întâi ce este QSound și apoi cum a influențat sunetul acestui disc.

.

QSound este un sistem de procesare spațială dezvoltat la începutul anilor ’90 de compania canadiană QSound Labs, condusă de inginerul Larry Ryckman. Această tehnologie creează iluzia unui sunet tridimensional folosind doar două boxe dispuse stereo, fără canale suplimentare sau procesare surround. Spre deosebire de efectele obișnuite de panoramare, QSound se bazează pe întârzieri de fază, diferențe subtile de amplitudine și modificări controlate ale timpilor de sosire a undelor sonore către fiecare ureche, pentru a „păcăli” sistemul auditiv uman și a genera o scenă spațială completă, în 3D.

.

Roger Waters a fost fascinat de acest efect și l-a folosit cu genialitate pe Amused to Death, nu ca simplu artificiu de studio, ci ca parte integrantă a poveștii: televizoare care se aprind în spatele tău, voci care șoptesc din lateral, animale care par să traverseze camera, pași care se aud în fundal. QSound nu doar extinde scena sonoră, ci transformă ascultarea într-o experiență cinematică – albumul devenind, practic, o lucrare audio în 3D. Ascultat într-un sistem bine poziționat, cu boxele perfect aliniate și ascultătorul plasat în sweet spot, Amused to Death este una dintre cele mai impresionante demonstrații de QSound din istoria muzicii, alături de The Division Bell (Pink Floyd) și The Immaculate Collection (Madonna).

.

Ai putea, astfel, să te întrebi: bine-bine, dacă QSound a fost atât de grozav, de ce nu a avut mai mult succes? În mare parte, pentru că depindea enorm de sistemul audio pe care era redat un disc QSound – trebuia să fie un sistem audiofil, cu rezoluție înaltă și o plasare corectă a boxelor. Altfel efectele tridimensionale nu erau audibile; ba mai mult, pe un sistem obișnuit – în mașină, la radio sau pe boxe de birou – albumele QSound nu se auzeau ideal: păreau lipsite de corp, de bas și de rotunjime.

.

De asemenea, exact în perioada lansării QSound apărea și o altă tehnologie de redare spațială – Dolby Pro Logic, urmată curând de Dolby Digital, mult mai ușor de înțeles și de implementat de publicul larg, fără pretenții audiofile. Astfel, fiind greu de explicat și de decodat, puține albume au fost mixate în QSound, iar această tehnologie a dispărut treptat, lăsând în urmă capodopera Amused to Death, atât de apreciată de noi, audiofilii.

.

După ce mixul în QSound a fost finalizat, a urmat partea de masterizare. Waters a refuzat inițial masterizarea digitală, considerând-o „rece și neumană”, și a cerut o versiune analogică specială, ulterior remasterizată în 2015 pe SACD – versiune considerată astăzi un etalon de referință pentru testele audiofile.

.

.

Nu este deloc greu de înțeles de ce Amused to Death și-a câștigat acest etalon. Atunci când pui albumul pe ascultare, vei fi imediat surprins de cum se aude: sunete care plutesc peste tot, voci care par să vină din spatele tău, chitare care plutesc deasupra capului.

.

O piesă care te poate impresiona imediat este Too Much Rope, care începe cu un câine ce latră dintr-o curte… vecină. Este atât de interesant înregistrat acel lătrat, iar tehnologia QSound face minuni – poți jura că îl auzi undeva în fundal, dreapta; senzația este unică, vei crede 100% că ești afară, undeva, și că acel câine se află în depărtare.

.

Piesa continuă cu o persoană care, în viziunea mea, dărâmă o ușă cu un topor. Senzația este atât de realistă, încât ai impresia că personajul respectiv chiar va intra în camera ta de audiție. Calitatea înregistrării este spectaculoasă: toporul are corp, are înălțime, și se mișcă stânga–dreapta pe axa orizontală. Urmează o căruță care traversează scena sonoră de la stânga la dreapta – aceasta este, probabil, cea mai grozavă tranziție pe care am auzit-o vreodată pe o înregistrare. Nu doar detaliul căruței te impresionează, ci și traiectoria sa: atunci când ajunge în dreapta, nu dispare, ci poți simți cum realizează un fel de întoarcere.

.

O altă piesă care impresionează profund prin sunet este Three Wishes, conceptul din spatele acesteia fiind o persoană care întâlnește un geniu al lămpii. Piesa începe cu o voce „de la televizor”, în limba engleză, dar cu accent indian. Geniul lămpii se poate auzi apoi din dreapta sus a scenei, cum se „prăvălește” către centru, afirmând cu o voce gravă: „Hey, boy, what’s happening? What’s going on? You can have three wishes if you don’t take too long.”

.

Această voce, a geniului, este atât de atent lucrată, încât efectiv te poate speria prima dată când o auzi – o voce cu adevărat demonică. Până la urmă, este chiar vocea lui Waters, bineînțeles, prelucrată cu grijă pentru a tranzita spațiul scenei virtuale. QSound contribuie masiv și aici.

.

Îmi amintesc că, ascultată pe sisteme mai modeste sau lipsite de o calibrare corectă, vocea devenea prea guturală, iar cuvintele erau greu de distins – mulți credeau inițial că este doar un răget, nicidecum un dialog.

.

Îmi este greu să mă despart de tine și de articolul despre Amused to Death, dat fiind că astăzi am avut ocazia să scriu despre un disc cu adevărat legendar. De fiecare dată când ascult Amused to Death, am parte de o experiență dincolo de muzică – este ca și cum m-aș poziționa în mijlocul unor evenimente: văd războaie, văd manipulare, văd toate acele elemente împotriva cărora militează Waters. Dar aud, în același timp, și unul dintre cele mai iscusite discuri din industria muzicală. Amused to Death este mai mult decât muzică – este o experiență plină de sunete pe care, efectiv, simți că poți să pui mâna. O adevărată minunăție audiofilă.

.

Waters rămâne un virtuos în a crea albume care spun adevărul. Unii îl văd ca pe un profet al apatiei moderne, alții nu îl înghit și îl consideră un neliniștit etern – mult prea zgomotos și prea supărat pe sistem. Cert este că fără indivizi ca Waters, capabili să pună punctul pe „i”, noi, toți ceilalți, ne-am bloca în conveniență. Intervenția sa activistă are o valoare inestimabilă: ne salvează și ne trezește din manipulare.

.

În încheiere, te las chiar cu cuvintele lui Waters, care la începutul anilor ’90 afirma: „Nu știu dacă oamenii vor înțelege acum acest album. Poate o vor face peste 30 de ani, când lumea va fi și mai plină de ecrane.” Aceasta ar trebui să ne dea serios de gândit. Waters se înfricoșa în 1992 de niște ecrane mici și neclare; acum, la peste 30 de ani distanță, avem parte de ecrane mari și luminoase la tot pasul. Cât de manipulați am fost în acești 30 de ani? Îmi este teamă că, în 2025, lumea are o capacitate chiar mai mică de a înțelege Amused to Death decât în 1992.

.

Chiar și așa, mai suntem o mână de oameni care, noaptea, cu luminile stinse, așezați în sweet spot, între două boxe bune, ne lăsăm devorați de această capodoperă audiofilă – Amused to Death. Și, poate cel mai important, rămânem treziți datorită acestui disc.

.

Mulțumim, Roger Waters, pentru curajul de a spune adevărul prin muzică.

.

.

Te invit să ne mărturisești experiența ta cu acest disc fie în comentarii mai jos, fie pe grupul de Facebook „Melomani Romania”.

.

Silviu TUDOR

An article written in my sweet spot,

and this is what I’ve heard.

.

.