Dragă cititorule, mi se întâmplă foarte rar să îmi placă atât de mult un film încât, după ce l-am văzut, să iau direct calea biroului meu, să pornesc toată instalația de scris, să deschid sistemul audio, să caut repede pe Qobuz coloana sonoră aferentă filmului, să o las să cânte în surdină și să încep să aștern pe hârtie tot ce am simțit. Atât de mult mi-a plăcut Rental Family.
Mi-e greu să îți spun cât de mult m-a atins. Am urmărit scenă cu scenă și parcă m-am transportat acolo, pe străzile din Tokyo, identificându-mă până la stele cu personajul principal, sensibilul Philip, un american ce locuiește într-una dintre cele mai inedite țări de pe Pământ, Japonia.
Vezi tu, dragă cititorule, trăim în 2026 și, după cum observi, oamenii sunt aproape toți cu arcurile sărite, nervoși nevoie mare și pregătiți în orice moment să dea o palmă celui de lângă. Spun „aproape toți”, pentru că mai sunt și cazuri aparte. Da, pozitivismul, bunătatea, lacrimile de bucurie și fericirea au ajuns să fie excepția în 2026. Noi, oamenii, parcă nu ne mai dorim să fim buni și ne complacem într-o capitulare virusată.
Așa este realitatea pe care eu o cunosc în 2026, cea a răutății, a certurilor, a neînțelegerilor, a războaielor, a fricii și a insensibilității. Toți suntem oameni, toți trăim sub același cer și toți vorbim aproape aceeași limbă, însă, cu toate acestea, nu prea mai suntem la fel.
Mulți se află sub imperiul furiei și rămân prinși în tabăra furioșilor, iar ceilalți, puțini câți mai suntem, rămânem buni, așa cum suntem noi oamenii la bază, de fapt. Din această bunătate se nasc uneori creații fascinante, muzică, pictură, sculptură, arhitectură, poezie, cărți și filme, într-un cuvânt, artă.
Într-o perioadă în care este din ce în ce mai greu să găsești un film sau un serial de calitate care să nu fie despre bătaie sau război, filme ca Rental Family sunt, efectiv, o oază. Cele nici două ore ale filmului nu sunt suficiente ca să curețe toată ura sau războaiele de care îți vorbeam, însă pot măcar să le pună pe pauză și să îți ofere un pic de aer curat. Mie, unul, asta mi-a oferit Rental Family, două ore de pauză, două ore de cum era înainte ca lumea să o ia razna, două ore de aer curat.
Povestea în sine este tare interesantă, este vorba de un american de vreo 50 și ceva de ani, ce locuiește în Tokyo și duce o viață destul de simplă, fiind actor și mulțumindu-se cu puținele și simplele roluri pe care le găsește în zona aceea a lumii. Fără să jignesc personajul său, Philip, aș putea spune că este un fel de actoraș ratat, cel puțin așa este prezentat la începutul filmului.
Bineînțeles că pe Brendan Fraser îl știm majoritatea, dat fiind rolul său din The Mummy, cel care l-a consacrat cu atât de mulți ani în urmă, însă ceea ce nu se aștepta nimeni era să reapară în lumina reflectoarelor, după o pauză considerabilă, și să ne uimească cu niște roluri fascinante, ca spre exemplu cel din „The Whale” din 2022, cu care, de altfel, a câștigat și un premiu Oscar pentru „Cel mai bun actor”.
Pe la începutul anilor 2000, Brendan jucase deja în trei filme din seria The Mummy, ce îl propulsaseră în a fi un megastar internațional, însă probleme de sănătate legate de cascadoriile pe care le făcea singur în aceste filme, moartea mamei sale, un divorț teribil, dar și fapte de abuz au fost toate elemente ce l-au determinat să se retragă din actorie și din ochiul publicului, nimeni nemaisperând să îl revadă pe marile ecrane.
Însă, cum spuneam mai sus, în 2023 câștigă Oscarul pentru rolul principal din The Whale, un rol ce marca reîntoarcerea sa pe ecrane și nu oricum, ci așa cum îi șade bine unui artist desăvârșit, metamorfozând durerea în artă, printr-un rol fabulos în The Whale.
Am realizat când am văzut The Whale că vor mai urma și altele, l-am simțit pe Brendan că nu se va opri aici, că revenirea sa este reală și că trebuie să îl urmărim cu mare atenție, că ne va oferi în continuare niște roluri și niște personaje superbe.
Așa a fost și cu rolul lui Philip din Rental Family, un rol parcă zămislit din lacrimă. Urmărindu-l pe Brendan cum joacă, înțelegi imediat că este vorba despre o cerere spre iertare, un act actoricesc ca o scuză, cea pe care Brendan o înfiripă în personajul său, fiind plină de detalii personale, pe care, probabil, doar subconștientul său le-ar putea înțelege pe deplin. Însă știi ce fel de scuze sunt? Din acelea ce se spun cu ochii umezi și sub imperiul lacrimilor.
De fapt, tot filmul conține această atmosferă unică, cadre deosebite, artistice, o lumină studiată ce nu este deloc agresivă, ba chiar aș putea spune că este lăptoasă, așa cum este vremea în Tokyo primăvara.
Toate acestea nu sunt la întâmplare, cinematografia este creația lui Takurō Ishizaka, filmul fiind semnat de interesanta Hikari, care este, de altfel, și scenarista și regizoarea filmului:
Nu vreau să îți divulg prea mult din poveste, mi-aș dori foarte mult să îți spun doar cum m-a atins pe mine, dorindu-mi să îți atrag atenția asupra acestui film și poate să îți înfirip dorința de a-l vedea. Însă, în esență, în film este vorba despre acest actor aflat la pragul bătrâneții, într-o țară pe care nu o înțelege pe deplin și, total întâmplător, îi apare în cale o oportunitate, anume de a lucra pentru o companie ce îndeplinea pentru clienții săi cele mai interesante dorințe.
Unii își doreau să li se organizeze înmormântarea încă de când erau vii, alții își doreau să se căsătorească doar pentru a scăpa de familia lor, alții își doreau să fie vizitați de un scriitor celebru pentru a scrie o carte despre ei, iar alții își doreau pur și simplu să închirieze un tată pentru copilul lor. Nevoi interesante ce cereau soluții la fel de interesante.
Aparent o nebunie, în realitate este o idee foarte bună și foarte posibilă. În societatea sentimentelor reprimate în care trăim, dorințele ascunse foarte adânc în interiorul nostru ar putea căpăta, contra cost, un fel de realitate, fie și temporară, oferindu-le unora posibilitatea de a merge mai departe.
Astfel, Philip ajunge să trăiască sub umbrela aceluiași fir narativ mai multe rosturi, mai multe roluri, mai multe vieți. Ajunge să fie tată pentru o fetiță ce nu îl cunoscuse pe cel adevărat vreodată, ajunge să se căsătorească cu o japoneză doar pentru a o elibera de sub tutela familiei, ajunge să îl poarte pe un bătrân muribund pe ultimul său drum în căutarea păcii cu trecutul său.
Vezi tu, cititorule, toate acestea au fost pentru mine elemente extrem de puternice ce au trezit niște răni vechi și sunt sigur că a fost la fel și pentru Brendan, dar și pentru mulți dintre cei ce au văzut acest film.
Eu pot doar să îmi imaginez că a fi tată trebuie să fie un privilegiu, iar să urmăresc în film cum Philip a putut să îndeplinească acest rol, fie și pentru câteva zile, descoperind această calitate prin ochii lui, a fost ca și cum trăiam și eu această experiență.
Apoi, călătoria pe care a realizat-o cu bătrânul Kikuo, un actor celebru aflat acum la finalul vieții sale, mi-a adus aminte mult de tatăl meu. Povestea cu fetița, povestea cu bătrânul, au două exemple de tip tată-de-copil și copil-de-tată atât de frumoase și atât de inițiatice, triste, dar cumva pline de viață, sensibilizându-mă până la lacrimi și, cumva, în cele două ore ale filmului, determinându-mă să retrăiesc și eu anumite episoade din viața mea.
Când personajele se opreau din vorbit, Rental Family mi-a oferit și imagini spectaculoase. Îl menționam mai sus pe cel ce a semnat cinematografia, Takurō Ishizaka, căruia doresc să îi mulțumesc pentru niște cadre superbe. Tot filmul este un fel de alegorie japoneză à la Wes Anderson, cumva la fel de colorată, însă păstrând cumințenia cromatică japoneză, cu cadre precise și frumos compuse. Îți las mai jos acest exemplu de cadru:
În el vei observa măiestria punerii în scenă, aparent o stradă oarecare din Tokyo, bariere de trecere, una aflată în prim plan și a doua în plan secund, definindu-i atât de bine condiția lui Philip, un gigant caucazian aflat într-o lume în miniatură de oameni diferiți. Colosal pus în scenă, atât de simplu, dar atât de expresiv. Un simplu cadru ce spune atât de multe.
Un film nu ar putea fi ceea ce este fără muzica sa, iar Jónsi & Alex Somers au reușit să acompanieze cu succes specialul din acest film. Soundtrack-ul a cărui copertă o poți vedea mai jos este un album foarte bun, ce acompaniază cu brio cele din film, sunt sigur că te va ajuta să înțelegi mai bine anumite pasaje. După cum îți spuneam, imediat ce s-a terminat filmul m-am retras în birou și l-am lăsat să curgă, acompaniindu-mă în a îți scrie aceste cuvinte. Ți-l recomand, neapărat.
Cam asta este. Aș mai avea multe de spus despre acest film, însă nu vreau să îți divulg mai mult decât este necesar. Îți spun însă că este un film care m-a atins cu adevărat, dându-mi foarte multă speranță. Vezi tu, cititorule, cum spuneam și la începutul acestui articol, nu prea mai am încredere că mai există bunătate pe lume, iar multe din cele ce se întâmplă în acest moment îmi dovedesc că omenirea se află la o cotitură importantă și că va conta mult ce alegeri vom face în perioada imediat următoare.
Cu siguranță nu trebuie să alegem războaie, cu siguranță nu trebuie să alegem să ne tragem palme unii altora, ci să ne uităm în trecut și să ne inspirăm din momentele de pace și să ne oprim în a ne mai trăda aproapele, pentru că, fără doar și poate, trădând aproapele este ca și cum te-ai trăda pe tine.
Judecând toate acestea, am păstrat o viziune pesimistă asupra a ce se poate întâmpla în viitorul nostru apropiat. Însă, vezi tu, cititorule, uneori providența îți scoate în cale niște exemple de talia lui Rental Family, care îți spun că încă se mai face artă, că încă mai există oameni buni, că încă mai este dorință pentru bine și că încă mai avem puterea de a ne schimba și de a ne pune pe noi în prim-plan, dar nu la modul egoist, ci la modul sănătos – dacă noi suntem bine și dorim să facem bine, de acolo, din prim-plan, putem să sădim ceva mult mai bun decât războaie, filme proaste, seriale de duzină și știri interminabile cu caracter de can-can.
Acesta este, cu adevărat, îndemnul acestui film: să avem curaj să facem bine și, nu oricum, ci să avem curaj să împărtășim cu ceilalți acest bine. Aceasta este lecția pe care Philip o învață de la Kikuo. Personajul lui Philip trece prin adevărate schimbări în acest film, pornirea este cu o configurație clasică, „vesticul” ce nu crede în providență sau spirit, îmbuibat fiind de metehnele societății moderne, însă filmul îl surprinde pe Philip încă de la început ca fiind un om bun, iar lecția ce avea să o învețe nu a făcut decât să scoată la iveală adevărata sa față.
În călătoria lor, înainte ca Kikuo să moară, Philip l-a surprins pe acesta intrând într-un templu japonez unde, într-o reverență specifică, plină de crez și onoare, acesta își așeza respectele în fața altarului respectiv. A urmat o discuție între cei doi despre rugăciune, Philip abordând crezul modern în care credința, rugăciunea și planul spiritual sunt lucruri inutile.
Curios însă, Philip l-a întrebat pe Kikuo, arătând cu degetul spre altar: „ce este acolo înăuntru?”, iar Kikuo i-a răspuns râzând „de ce nu te duci să tragi o privire?”. Contrariat, Philip a răspuns „poate altădată”.
Filmul se termină cu o scenă în care Philip, după moartea bătrânului, vizitează respectivul altar și intră să tragă o privire, așa cum îi recomandase Kikuo. În centrul altarului japonez era o oglindă care nu făcea altceva decât să oglindească chipul lui Philip înapoi către el. Te las cu acest gând.
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
