Intr-o seara destul de rece de martie, cu lumina difuza si rosiatica, cam atunci cand vremea inca nu se hotaraste definitiv daca isi doreste sa devina calda sau inca mai tanjeste sa ramana macar un pic rece, intr-un mic orasel dintr-o frumoasa regiune, pe o straduta ingusta si intima, intra intr-un bar cochet trei soldati, un norvegian, un canadian si un japonez. In aer pluteste ceva care te face sa simti ca, in curand, se vor intampla chestii marete sau cel putin interesante…
Cei trei se cunosc de mult timp, au aventuri impreuna, au ce isi povesti, si in plus, sunt descendentii unor lungi generatii de soldati cu multe onoruri care au servit de multe zeci de ani aceleiasi nobile cauze, au luptat in multe razboaie si au iesit, fiecare in felul sau, invingator. Norvegianul si japonezul au stagiul militar efectuat in marea si vasta Republica Chineza in timp ce canadianul, mai conservator, a luat avant si s-a specializat doar intre granitele propriei tari. Norvegianul este blond cu ochii albastri, inalt, bine facut, cu umeri si bicepsi care arata ca nu se da in laturi de la greutati fizice mai putin abordabile, si mai are trei frati mai mici si unul mai mare, la fel de capabili ca si el. Nici canadianul sau japonezul nu pot spune ca stau rau cu forma fizica. Canadianul este mai comun ca infatisare, mai traditional, statura medie, saten, ochi caprui, infatisare banala, insa e ceva in atitudinea lui care te face sa intelegi ca in spate salasluieste ceva mai mult decat lasa prima privire sa se vada. Si el mai are frati, unul mai mic, altul mai mare, mai purist. Japonezul este in schimb mai indesat, mai plinut, cu ochii si parul negri ca pana corbului, nu e tocmai un luptator de sumo dar are si el un frate mai mare care este campion la acest sport venerat in tara soarelui rasare. Si el tradeaza o agilitate si o vitalitate care merg dincolo de prima impresie, toti trei avand aerul ca, la o adica, pot avea un cuvant greu de spus daca situatia o va cere. Numele lor de cod tradeaza cumva pentru cititori cam care au fost misiunile lor anterioare si care a fost istoricul stramosilor lor. Norvegianul are nume de cod H400, canadianul 340i iar japonezul X3.
Acum insa, in acesta seara destul de rece de martie, soldatii nostri isi doresc o linistita revedere, vor sa vada ce s-a mai intamplat cu celalalt, si vor sa isi bea in tihna fiecare bautura favorita… intra in barul cochet, se indreapta toti trei catre trei scaune libere de la tejghea, iar barmanul le serveste cu un zambet sugubat ce a dorit fiecare. Norvegianul o vodka, canadianul un whiskey, japonezul un sake. Barmanul are si el un nume de cod, Metalistul, si a tot servit soldati precum cei trei prieteni ai nostri de mai bine de doua decenii incoace, stie ce le poate pielea… ii lasa sa se dezmorteasca, sa isi povesteasca din trecutul glorios, sa isi savureze bauturile, sa se aclimatizeze… este esentiala aclimatizarea in ceea ce le va propune Metalistul in curand…
Dar pe masura ce seara inainteaza si soldatilor nostri li se aprinde si o culoare in obraji si cheful de vorba, la un moment dat Metalistul nostru ii trage deoparte si le propune un challenge, de fapt mai degraba o camaradereasca demonstratie de abilitati… in apropierea oraselului nostru cu barul cochet unde se afla acum cele patru personaje cu nume secret se afla doua cetati importante, una mai mare, foooarte importanta, cu un nume de cod si ea, evident, anume 802 D4, aflata pe un deal inalt deloc usor de abordat, cu numele Worthing, si una ceva mai mica, la fel de importanta, cu nume de cod Evoke 20, aflata pe un deal ceva mai mititel numit Skanderborg. Metalistul nostru le propune celor trei camarazi sa incerce cucerirea celor doua locatii, fara sa le impuna o metoda anume sau ce armament sa foloseasca, cei trei vor trebui sa isi aleaga strategia si armele de asalt pe cont propriu, Metalistul doar le va furniza mijlocul de transport pana la baza celor doua dealuri…
Ce credeti, au acceptat camarazii nostri provocarea Metalistului?
Normal!
Dupa o noapte de povesti si odihna, la ivirea zorilor cei trei sunt dusi de catre Metalist, asa cum le-a fost promis, la baza dealului Worthing, se despart in tacere si fiecare isi pregateste echipamentul si incepe asaltul in propria maniera. Norvegianul are in dotare o pusca cu luneta de ultima generatie. Precizia, acuratetea, lipsa ezitarii sunt atuurile sale. Cum ar veni, punct ochit, punct lovit, nimic nu pare sa ii stea in cale… canadianul este si el foarte eficient dar in alt mod, cu mitraliera din dotare nu vine cu precizia de chirurg a norvegianului, in schimb pare ca doboara obstacolele si adversarii cu stil si mare aplomb, american style, aporape la fel de elegant ca intr-un scenario hollywoodian. Japonezul insa a ales o abordare diferita, o arma grea la propriu, o adevarata bazooka. Nu are nevoie de precizia lunetei norvegianului, si nici de glamour-ul canadianului, el distruge literalmente in masa! Buum!
Dar ce?! Stati un pic, in plin asalt decorul se naruie, camerele dispar, actorii palesc… ce se intampla?
Mda… sper ca v-ati dat seama pana acum ca totusi nu era vorba de niciun fel de actiune miltara ci doar de o amicala disputa intre trei – deja – veterani reprezentanti ai lumii audio… Norvegianul nostru este nimeni altul decat integratul Hegel H400, canadianul este inconfundabilul Moon 340i D3PX, iar japonezul de serviciu, zdravanul Michi X3, acum in generatia sa cu numarul 2.
Iar Metalistul, evident, eram chiar eu 🙂
Am plecat de la ideea initiala ca in ziua de azi un buget de 7000 de euro pentru un amplificator integrat ar trebui sa fie suficient pentru a putea spune ca intram deja in zona hi-end. Imi doream o configuratie cat mai completa, cu decodor digital/analog integrat, si imi doream abordari diferite atat din punct de vedere scoala de sunet si din cel estetic, dar, in acelasi timp, imi doream ca abordarea tehnica de baza sa fie una corect inginereasca, clasa AB cu sursa liniara, si o dispunere a arhitecturii interne cat mai aproape de dual-mono. Mda, nu am fost deloc lejer in criterii, insa din fericire pentru mine si pentru povestea noastra, am gasit in portofoliul AVstore acesti trei concurenti, unul mai dornic decat celalalt sa arate la ce se pricepe mai bine.
Pentru ca H400 este dotat si cu un streamer integrat, facand-ul un adevarat all-in-one de nivel hi-end, am apelat pentru ceilalti doi la un streamer extern care sa nu dezechilibreze balanta bugetului prea mult, si am ales micul si simpaticul MXN10 de la Cambridge Audio, un aparat in forma half-wide si cu o aplicatie proprie cu grafica placuta si foarte fiabila, cu clienti pentru Qobuz si Tidal printre altele.
Pentru cablare am folosit Roboli 5200 pe parte de alimentare, Roboli 8200 pentru a ataca boxele, si Chord Company ProDac Digital ca si legatura coaxiala numerica intre MXN10 si 340i sau X3.
Boxele au fost pe rand, cum v-ati dat seama, Bowers & Wilkins 802 D4, niste full range reference, taman bune pentru a aprecia just niste componente cu asa pretentii ca cele trei de fata, dar si mai micile bookshelfuri Dynaudio Evoke 20 cu standurile originale, pentru a avea o perspectiva diferita si din punct de vedere volumetric dar si ca abordare sonica si pedigree.
Standul care a asigurat suportul celor trei, de fapt patru aparate, a fost asigurat de modelul entry-level de la Solidsteel, un rack care s-a descurcat foarte lejer cu dimensiunile lui Moon sau Hegel dar care a fost cumva la limita cu gabaritul consistent la lui X3.
In plus, am adaugat in mix si un ingredient secret, pentru a avea asa un fel de referinta, anume dacul Moon 680d cu alimentarea externa 820s. Si am pornit la treaba…
Hegel H400 este un aparat cu un design eminamente nordic, minimalist pana in cel mai mic detaliu, sobru si discret, cu al sau colorit gri inchis uniform (unii ii spun grafit). Cele 20 de kilograme indica o alimentare generoasa pentru a putea furniza cei 250W pe canal in 8 ohmi indicati in brosura de produs. Displayul led superlizibil nu ii strica imaginea discreta, ba din contra, iar cele doua comutatoare rotative din stanga si dreapta sa, primul pentru comutarea intre surse, al doilea pentru volum, vin sa completeze o simetrie tipica imaginii marcii, pastrata si de “fratii” mai mari sau mai mici. Moon 340i D3PX este mai traditionalist, ceva mai putin impunator, la cam 13 kilograme, dar si puterea declarata este mult mai mica, doar 100W in 8 ohmi. Designul este unul tipic produselor Moon din seriile clasice, cu “obrajii” argintii in aceasta finisare bicolor traditionala, un centru din aluminium negru cu un display old school cu caractere rosii. Volumul este asigurat de un potentiometru ALPS in stil straditional cu un knob cu led rosu pentru indicatia nivelului, simpatic in miscarea sa cand folosesti telecomanda. Michi X3 S2 pe de alta parte, vine cu un aspect mai masiv, atarnand un deloc neglijabil 29 de kilograme pe cantar, cu o alimentare mai mult decat generoasa pentru cei 200W pe canal in 8 ohmi, probabil cel mai zdravan dimensionat din acest comparativ. Este negru intocmai cum si-ar dori Batman, si el are doua knob-uri pentru selectie intrari si volum in stanga si dreapta unui ecran led cu vizibiltate buna, iar toata fatada este imbracata elegant cu un strat acrilic care ii da un aer elegant.
Nu voi intra in alte detalii tehnice pentru ca ele se pot gasi usor pe net, prefer ca de fiecare data sa impart propriile impresii, mai relevante din punctul meu de vedere decat numerele seci din specificatii.
Ca impresie generala, toate trei aparatele s-au descurat foarte bine atat cu boxele de podea britanice cat si cu cele de stand daneze. Dupa ceva saptamani de schimbat intre ele si ascultat muzici din cele mai diverse nu am putut spune cu adevarat ca am gasit un castigator real, ci, mai degraba, asa cum cei trei soldati din povestirea de inceput aveau arme si abordari diferite in cucerirea celor doua obiective, asa si cele trei aparate m-au cucerit, pe rand, dar fiecare in maniera proprie…
Mi-a placut la H400 precizia, separatia, controlul si indeobste sentimentul ala ca semnalul redat este cat mai curat posibil. Pesemne ca cele doua dispozitive analogice Sound Engine 2, patentate de producator, isi fac cu maiestrie treaba, fiecare pe cate un canal. Tonal este cel mai luminos si mai putin dens din test, dar unde e nevoie, loveste cu suficient punch si pe partea de joase, dealtfel foarte controlata si bine definita. Inalta iese in evidenta si ar parea ca pentru combinatia cu 802 nu ar fi cea mai buna alegere, insa modul curat si rezolut cum prezinta H400 zona aceasta il face extrem de revelator dar deloc exagerat sau agresiv. Prin comparatie, X3 este cel mai dark, carnos, si dens tonal, cu o zona inalta ceva mai in spate si mai compact ca imagine laterala decat H400 sau 340i, dar cu o adancime foarte buna. 340i este tonal undeva la mijloc, intre norvegian si japonez, insa cumva definitia pe toata zona de frecvente este mai rafinata, mai texturata, oferind o paleta mai larga de culori. H400 este ceva mai rece, iar X3 mai rotund, mai cremos, nu as zice dulceag, ca nu e realmente dulceag, cum nici dealtfel nici 340i nu e, ci e doar foarte smooth.
Din punct de vedere timing toate trei se descurca admirabil cu ambele perechi de incinte, desi exista o certa diferenta in viteza de raspuns intre ele, mai ales intre X3 care pare mai asezat asa, mai potolit, si ceilalti doi, mai vitezisti un pic. Insa timingul releva indeobste coerenta semnalului, unitatea dintre toate instrumentele sau sunetele redate si aici pot spune ca stau bine toti trei, fiecare in felul sau.
Prezentarea lui H400 este mai rece, mai clinica, mai orientate pe analiza, desi din ce tin eu minte fata de modelul precendent H390 s-a mai plusat pe partea de grosime un pic si smoothness, in timp ce X3 este cumva opusul, nu rezolutia este directia sau tinta sa principala, ci mai degraba un anume flow si coerenta si o cremozitate aparte care genereaza o muzicalitate intima si fireasca cu o puternica senzatie de analog. Exact pentru asta mi-a placut X3, pentru tipul asta de prezentare, care te atrage nu prin CE vrea sa iti arate ci mai degraba prin CUM vrea sa iti arate… intim, relaxat, dar cumva cu o densitate si greutate demne de un gentle giant asa. Moon 340i este si in acest caz undeva la mijloc, prezentarea sa fiind una deopotriva smooth si prietenoasa, agila si autoritara la nevoie, dar nici atat de inclinata spre analiza ca H400 si nici atat de orientata spre intimitate si muzicalitate ca X3, avand totusi destule doze din ambele. Este agil, rezolut, punchy fara sa exagereze in niciun fel, in nicio arie. Unde imi pare cu adevarat un pic peste ceilalti doi este la capitolul rafinament si texturi, acolo se vede ca amplificarea din el este un fel de stripped down din fratii mai mari din generatii curente sau anterioare, lungi serii 5, 6 sau 7, integrate cu un cert pedigree si referinte in zona hi-end, cum ar fi i5/i7, sau 600i/700i. In aceeasi idee si traditie, si dinamica reala in cazul lui 340i este un pic mai buna, noisefloorul mai jos si ca rezultat, cea mai vasta scena in toate directiile… H400 este comparabil pe largime, X3 pe adancime, insa 340i reuseste sa le acopere onorabil pe ambele.
Pomeneam mai sus si de inserarea unei surse din alta gama de pret in lantul acestui test. Desigur, prin natura ei, combinatia Moon 680s/820s a favorizat integratul canadian, coerenta muzicala si tonala/timbrala fiind asigurata de sunetul casei. A fost evidenta cresterea in performanta fata de oricare dintre DAC-urile prezente in cele trei integrate, cu 680d/820s aparand in plus o scena mai larga, o neutralitate si transparenta mai buna, rezolutie crescuta si o mai buna separatie si precizie, dar din punct de vedere flow muzical, am preferat mai degraba sa ascult Hegel H400 si Michi X3 cu DAC-urile interne. Aici e o abordare personala, eu unul sunt foarte sensibil la partea de timing si flow, si consider aceste atribute esentiale in caracterizarea unui sunet bun, si, de asemenea, cruciale pentru aprecierea unui sunet pe termen lung. Fara un timing bun, dupa parerea mea, mai devreme sau mai tarziu ascultatorul va realiza neconcordanta si inconsistenta sau necoerenta muzicala, si asta va determina insatisfactie si frustrare. Cere timp si experienta sa detectezi aceste trasaturi, dar recompensa este pe masura si garanteaza o satisfactie mai mare pe termen lung si pe o gama cat mai completa de genuri muzicale compatibile.
Schimbarea boxelor B&W 802 D4 cu mai micile Dynaudio Evoke 20 nu a afectat impresia initiala, chiar daca danezele vin un pic cu o alta abordare, ce favorizeaza o anumita inclinatie tonala, cu un accent pe zona de midbas si o usoara recesie pe zona de inalte, si o rotunjime generala asa care le face foarte foarte placute la ascultat. Tonal cu Dynaudio pare ca H400 se potriveste cel mai bine, boxele daneze venind cumva in completare, insa de-a lungul timpului combinatiile testate sau detinute de mine pe baza de Moon si Dynaudio vin marturie ca si in cazul canadianului potrivirea este una foarte buna, cam pe toate planurile. Surpriza a fost cu X3, cumva desi in teorie nu ma asteptam sa mearga treaba prea bine, aplombul garantat de arhitectura jamponezului pare ca le-a priit micilor daneze si desi sunetul ramane in continuare mai dark si mai putin orientat spre transparenta, flowul si intimitatea foarte bune ale lui X3 sunt dublate cumva de caracterul tipic Dynaudio, nestricand deloc ceea ce era deja bun sau foarte bun la X3 cu 802.
Deci ca o concluzie generala, as putea trai linistit cu oricare din cele trei integrate in ambele situatii, si cu 802 si cu Evoke 20. Poate as pierde anumite calitati in vreuna din situatii, as castiga cu siguranta altele, dar mai presus de toate, m-as putea bucura de muzica, zic eu lucrul cel mai important. Oricum intentia nu era sa fac un top, ci mai degraba sa vad cam care e nivelul la care s-a ajuns in anul de gratie 2025 cu un integrat de nivel mediu de pret. Iar concluziile sunt imbucuratoare, experienta unor case cu traditie solida cum sunt cele trei din articolul de fata face ca nivelul de calitate sonora atins sa fie unul foarte bun, in evidenta presupunere ca fiecare vine cu particularitatile sala.
As recomanda H400 oricui in cautare de precizie si control si cu gust indreptat mai degraba spre analitic, pe X3 l-as recomanda celor care apreciaza mai degraba muzicalitatea, flowul si corpolenta decat transparenta absoluta si iubesc densitatea tonala, si 340i celor care isi doresc un integrat agil, echilibrat, bun la toate, un fel de Jack-of-all-trades daca vreti, cu un touch de rafinament suplimentar deasupra.
Acestea fiind zise, prietenii nostri soldati se reintorc in seara urmatoare la bar, competitia a fost una amicala si benefica si le-a aratat ca au si multe chestii comune dar si trasaturi particulare, si, impreuna cu Metalistul toasteaza pentru noi si noi aventuri viitoare.
Cheers!
