Nirvana – MTV Unplugged in New York – Ultimul zambet

Dragă cititorule, ai văzut „Rebel Without A Cause” cu James Dean? În 1955, anul în care a fost lansat, acest film oferea o optică diferită asupra „story-ului” tipic american. Se desprindea de filmele și poveștile clasice ale momentului și propunea un personaj diferit, agitat, cu probleme, „troubled” cum ar zice americanul.

Acest personaj, prin modul său de interacțiune, mereu sub amenințarea exploziei, mereu la limită, îmi aducea aminte de Kurt Cobain și de stilul său de a cânta. Este o scenă în „Rebel Without A Cause” când James Dean, într-un acces de furie teribil, bate cu pumnii un birou de lemn masiv. Întotdeauna când revăd această scenă de furie teribilă, cu emfază pusă pe reacția dură a personajului și explozia în exterior a frustrărilor interioare, este ca și cum l-aș revedea pe Kurt Cobain cântând.

KC avea un stil unic de a se prezenta, de a cânta, de a compune și de a fraza. Există acolo o durere greu de explicat, greu de pus în cuvinte. Cobain își punea esența în toate interpretările lui, nu cânta niciodată liniștit. Versurile, de asemenea, nu erau chestiuni triviale, tot actul artistic al unei piese Nirvana fiind o chestiune greu de procesat.

De multe ori ne plac lucrurile easy-going, ușor de înțeles, care ne lasă un gust bun și ne dau o energie pozitivă. Ei bine, piesele Nirvana cu siguranță nu sunt așa. Însă, demersul lor artistic este cu atât mai important decât în alte cazuri. Să te conectezi la energia lui Cobain este un act de curaj, iar efectul acestui act va fi că te va atrage într-o stare de contemplare artistică a tristeții, dar în același timp, dacă nu ai trăit asta deja, vei experimenta anxietatea. De multe ori, natura explozivă a vocii lui Cobain te va face să te simți că și tu, ca și el, te afli la marginea prăpastiei și de acolo urli și te întrebi dacă să sari acum sau să mai stai un pic.

Discul de față, „MTV Unplugged În New York”, nu este cel mai reprezentativ pentru Nirvana, însă cu siguranță că este cel mai deosebit, cel mai cu ”poveste”, dat fiind că este și ultimul lor album – Kurt Cobain murind la nici 5 luni după ce această înregistrare fusese făcută, ceea ce a determinat, evident, dizolvarea trupei și intrarea în legendă a acestui album.

Cine au fost Nirvana? Pe scurt ti-aș răspunde așa: o trupă care a activat prea puțin. Sunt foarte multe momente când mă gândesc ce discuri legendare ar fi compus ei pe mai departe dacă Cobain nu era învins de droguri. Însă, imediat ce gândesc asta apare și reversul: ar mai fi fost atât de legendare compozițiile lui Cobain fără droguri?

Nirvana a activat între 1987 și 1994, fiind formată la Washington de Kurt Cobain și Krist Novoselic. La sfârșitul anilor 80 s-au stabilit în Seattle și au aderat la stilul grunge și au lansat primul lor album „Bleach”. Sunetul celebru Nirvana era încă de pe atunci: dinamica fabuloasă de la liniște la foarte tare, pasiunea teribilă pe care o punea Cobain în progresia pieselor Nirvana.

În 90 li s-a alăturat la tobe celebrul Dave Grohl, care după era Nirvana urma să formeze propria trupă „Foo Fighters”.

Nirvana a cunoscut faima cu ocazia celui de-al doilea album numit „Nevermind” și în special cu piesa „Smells Like Teen Spirit”, acest imn al tinereții alternative și grunge. Smells Like Teen Spirit mi-a marcat și mie adolescența, țin minte că aveam albumul lor „Nevermind” înregistrat de pe un CD pe o casetă audio TDK D60 și, mereu, când simțeam nevoia de rebeliune, puneam acest disc și această piesa în special, pe ascultare. Nimic nu mă făcea să mă simt mai rebel de atât. Țin minte ca am vrut să îi demonstrez mamei mele că a fi tânăr adolescent la finalul anilor 90 însemna muzică și dacă era vorba de rebeliune însemna „Smells Like Teen Spirit”. Așa că i-am pus melodia și am început să fac „ca toate alea” prin casă. Mama a ascultat toată piesa, a zâmbit, și-a aprins vreo doua țigări și apoi mi-a zis: „mișto versurile”. Știam că printre mamele prietenilor mei Nirvana avea un efect mai devastator, la mama însă, se pare că nu. De altfel, mult mai târziu, concluzionam în imaginația mea că dacă mama s-ar fi născut în State, cel mai probabil ar fi fost o ”groupie” și ar fi fost acolo, pe metereze, în fața celor mai mari scene.

Așadar, Nirvana, ca band, nu au durat deloc mult, doar vreo câțiva ani. Însă, ce au reușit să facă, în special cu „Nevermind” a fost legendar. Era cool să fii Cobain, era cool sa fii „out-of-order”, era cool să fii așa dezlânat și nehotărât tot timpul, acesta era viitorul coolness-ului.

Stilul de muzică al Nirvanei era în primul rând grunge, însă și picături de rock alternativ, punk rock sau hard rock. Grunge-ul, sau cum mai este supranumit „Seattle sound”, este un stil specific orașului Seattle făcut celebru de Nirvana și cu reprezentanți puternici ca Pearl Jam, Soundgarden, Alice în Chains sau Stone Temple Pilots.

Acest album, acest concert, aceasta înregistrare, nu ar fi trebuit niciodată sa fie un big-deal. Producătorii MTV Unplugged se rugau de foarte multă vreme de Nirvana sa facă un unplugged, însă nimeni nu și-ar fi imaginat ca vor și accepta. Dar, iată că printr-o conjunctură, au acceptat și acest show a avut loc și, evident, a intrat în legendă.

Spuneam că nu ar fi trebuit să fie un big-deal pentru că nimeni nu se aștepta ca Nirvana să poată cânta unplugged și nimeni nu se aștepta ca acest eveniment să fie vreunul special. Toată lumea se aștepta la un eșec, chiar și membrii trupei, asta fiindcă Nirvana erau la punct de despărțire atunci când acest eveniment a fost înregistrat.

Chiar Dave Grohl spunea că indiferent dacă MTV Unplugged s-ar fi întâmplat ori ba, dacă Cobain ar fi murit sau nu, Nirvana tot s-ar fi despărțit, în perioada aceea circulând foarte multe zvonuri despre acest lucru.

Mulți au văzut acest concert ca un fel de paralelă cu viața instabilă a lui Cobain, la fel ca și viața sa, și acest concert a fost foarte instabil. Au existat nenumărate discuții, certuri, între trupă, Cobain și producătorii MTV și până în ultimul moment totul a fost sub egida eșecului.

Cobain, în perioada concertului, era în plin withdrawal și suferea de efectele acestui lucru. Vomita într-una în backstage, era o legumă și dormea mult pe canapeaua de acolo. Așadar, toată lumea, în frunte cu ceilalți membri din trupă, se așteptau ca evenimentul sa fie o mare dezamăgire și un punct pentru Nirvana.

Dar, producătorii MTV, hotărați să facă lucrurile să meargă, au vizitat diverse farmacii și într-un final, au găsit un farmacist corupt de unde au putut cumpăra niște medicamente „ilegale” de care Cobain avea nevoie și, astfel, au reușit să îl pună pe „picioare”.

Au existat doar două repetiții și ambele au fost dezastruoase, însă, atunci când clipa „Z” a venit și evenimentul a început, toată lumea s-a așezat pe poziții și, surpriză, un „click” magic s-a întâmplat și înregistrarea, făcută toată one-shot, a fost bestială. Chiar Grohl declara ulterior ca nu i-a venit să creadă: tot evenimentul a decurs „uns” și concertul, contrar cu așteptările, contrar cu repetițiile, a fost unul de excepție.

Piesele pe care Nirvana le-au cântat nu au fost cele obișnuite, nu au fost hit-urile clasice ale lui Nirvana. Aceștia și-au dorit să ofere fanilor altceva, ceva mai deosebit, așa că în afară de „Come As You Are”, pe care o știm toți, celelalte piese au fost mai deosebit alese. Au fost câteva cover-uri și câteva piese Nirvana mai puțin cunoscute.

O teamă generală era că Nirvana nu vor putea cânta unplugged, și într-un fel nu au făcut-o, pentru că chitara clasică a lui Cobain – un Martin D-18E, fusese dotată cu elemente electrice: pickups, control de volum și ton, câteva pedale de efecte și apoi, evident, amplificată printr-un Fender Twin Reverb pe care cei din producție l-au deghizat ca să nu își dea nimeni seama că este un amplificator.

Aceasta nu se mai întâmplase înainte, toate concertele precedente MTV Unplugged fuseseră chiar unplugged și nimic electric nu fusese folosit. Dar, Cobain nu a vrut sa renunțe la sunetul chitarei sale nici în ruptul capului și asta se simte din plin în special pe cover-ul „The Man Who Sold The World” – acel sound nu ar fi fost posibil fără un instrument electric.

De asemenea, tuturor le era teama că Dave Grohl va bate prea tare la tobe și nu va fi capabil de dinamică, să cânte și încet. Dar, evident ca Dave ne-a surprins pe toți și nu a fost deloc așa.

Producătorii MTV insistaseră mult ca în acest spectacol trupa să aibă niște invitați de renume. Cobain a refuzat însă și nu s-a concluzionat nimic, toate discuțiile ducând nicăieri. Cu foarte puțin timp înainte de eveniment, Cobain a decis că alături de el vor cânta cei de la Meat Puppets.

Exact! Cine, Doamne iartă-mă, sunt Meat Puppets? MP erau o trupă obscură de punk rock care, în acea perioadă, erau protejații lui Cobain, dar, în afară de asta nu am să îți spun foarte multe despre aceștia mai mult decât că momentul în care cei doi frați Kirkwood, membrii MP, au pășit pe scena Nirvana MTV Unplugged, a fost momentul lor de glorie și cam atât. Ba chiar mai mult decât atât: 3 piese Meat Puppets au fost cântate în acest concert: Plateau, Oh Me și Lake of Fire. Chiar dacă la bază sunt piese punk, poți jura că, în această variantă, sunt piese Nirvana.

În acest concert de pe celebrul Bleach nu a fost cântată decât „About a Girl”, apoi „Come as You Are”, „Polly”, „On a Plain” și „Something in the Way” de pe Nevermind, „Pennyroyal Tea”, „Dumb” și „All Apologies” de pe In Utero și alte câteva cover-uri: „Where Did You Sleep Last Night” (cântec popular), „Jesus Doesn’t Want Me for a Sunbeam” (The Vaselines) și, piesa de rezistență, „The Man Who Sold the World” – David Bowie.

Interpretarea The Man Who Sold the World este absolut fabuloasă – în primul rând putem spune că interpretarea lui Cobain evocă foarte bine sentimentul Bowie, chiar și cu prețul de a o face o melodie Nirvana, contopirea este unică: este un adevărat regal să auzi acest masterpiece Bowie în dezechilibrul dulce specific Cobain.

Este interesant că înainte să înceapă The Man Who Sold the World, nesiguranța lui Cobain intervine și acesta spune: „I guarantee you I will screw this song up”. Cred, acum, după ce am ascultat de atât de multe ori acest album și am citit mult despre desfășurarea evenimentului, că Cobain nu glumea. În mod clar avea emoții și interpretarea era la ghici, până nici el nu știa cum o sa iasă. Însă, surpriza tuturor a fost mare, piesa a ieșit uimitor, poate cea mai grozavă piesă de pe album și în mod clar preferata mea. La final, ușurat, concluzionează: „It looks like I did not screwed it up after all”. Îți dau dreptate, Kurt.

Chiar înainte de a începe concertul, Cobain era un pachet de nervi, urla la toată lumea, plin de emoție și afectat de stările induse de withdrawal. Și-a dorit mult să aibă toți apropiații în primul rând de scaune, și, după insistențele sale asupra producătorilor MTV, așa a și fost. 

Stările sale de depresie și de anxietate de maxim paroxism se simt în toată informația video: Cobain cânta cu ochii închiși mai mereu, privirea în pământ și își frângea într-una mâinile de parcă era vinovat de cele mai atroce crime.

Este interesant însă, chiar și așa, cum năduful unei minți instabile creează artă și ne lasă în urmă o înregistrare legendară. La un moment dat, când Meat Puppets se pregăteau să intre pe scenă și dura puțin cam mult să se instaleze, Cobain spune: „What they are tuning, a harp? I thought we supposed to be a big rich rock band, to have expensive guitars”.

Bineînțeles că outfit-ul lui Cobain de pe scenă nu a fost unul foarte studiat: blugi, un tricou semi-rupt, o cămașă ponosită și un fel de cardigan deasupra. Toate decolorate și parcă făcute rost de la second-hand-ul de la colț din secțiunea „refuzate – de aruncat”. Chiar și așa însă, cardiganul a fost scos de curând la licitație și a fost vândut cu 200.000 de lire sterline. Bineînțeles, cardiganul este în starea sa originală și despre asta proprietarul său actual ne spune că „miroase a vomă ciocolatie”. Apropos, existau zvonuri cum că Cobain nu s-ar fi spălat de cel puțin o săptămână înainte de acest spectacol.

Din interpreții de pe scenă amintesc Nirvana – Kurt Cobain (voce și chitara), Dave Grohl (tobe, backing vocals și bas), Krist Novoselic (bas, acordeon, chitară), Pat Smear (chitară), cărora li s-au alăturat Lori Goldston (violoncel), Meat Puppets – Cris Kirkwood (bas, backing vocals) și Curt Kirkwood (chitară).

După ce filmările s-au terminat, Kurt Cobain a mers personal în camera de producție și împreună cu producătorii a vizionat întregul show. În timpul acestei vizionări era extrem de nervos și producătorii se temeau că va exista la final o reacție extremă și că show-ul va fi din cauza asta anulat. Însă, surpriza tuturor a fost că Kurt a fost extrem de mulțumit. Singura lui solicitare a fost ca în edit-ul final al show-ului, ultimul cadru să fie cu el zâmbind. Producătorii au ridicat din umeri pentru că este destul de greu să găsești cadre cu Cobain zâmbind. Ca replică, Cobain le-a indicat că este un singur zâmbet în toată înregistrarea și îl vor găsi la finalul unuia dintre cântece. Zis și făcut: producătorii au căutat în tot show-ul acel cadru în care Cobain chiar zâmbește, l-au găsit (cu greu) și l-au montat la finalul show-ului. Regizorul show-ului, Beth McCarthy-Miller, explica mai târziu că Cobain ceruse asta fiindcă fusese atenționat de managerul lui că ar trebui să zâmbească mai mult.


Astfel, așa se sfârșește acest concert, cu Cobain zâmbind. Asta ne duce foarte ușor cu gândul la faptul că o viață de dezechilibru, de torment, se dorește cumva a fi încheiată cu un zâmbet, ceea ce este poetic de-a dreptul și dovedește sufletul curat al lui Cobain – amărât prea mult de influența drogurilor lumești dar și a lumii ca și drog.

Dat fiind ca la nici 5 luni de la acest spectacol Cobain se sinucidea, împușcând-se cu o pușcă de vânătoare în cap, mulți au considerat că acest album, aceasta înregistrare, ar fi fost un fel de notă de suicid, acest punct pe care Cobain îl punea contrapunctului dat de viața sa.

Într-un fel, cel puțin al șansei, chiar așa și este. Dacă ar fi să ne raportam la cel mai interesant aspect despre organizarea scenei, „suicide note-ul” lui Cobain capătă și mai mult sens. În discuțiile lor cu Cobain, producătorii show-ului, ajunseseră la capitolul cum să fie decorată scena. Cobain a cerut în mod explicit să fie: lumânări aprinse, multe flori albe și un candelabru de cristal. Producătorul Alex Coletti l-a întrebat: „adică ca la o înmormântare?”, iar Cobain a răspuns „exact! ca la o înmormântare”.

Nirvana în sine, ca act artistic, este definită de un echilibru foarte greu de obținut, pe de o parte îl avem pe Cobain cu al său dezechilibru personal, cu inflexiunile specifice de la foarte jos la foarte sus, cu atitudinea motorizată de „angst” care se întâlnește cu toba neliniștită și guralivă a lui Grohl și, în felul acesta, se obține un echilibru perfect. E ca și cum un elefant ar face balet.

Nu putem ști ce demoni l-au înconjurat pe Cobain în acea seară magică de 1993, însă a reușit să îi țină grozav sub control, concertul este unul de excepție și valoarea sa artistică este neprețuită.

Vocea de șmirghel a lui Cobain ne-a cerut, astfel, pentru ultima dată, „All Apologies” și depune în sufletele noastre, pentru eternitate, o ultimă reclamație artistică tipică Nirvana, tipică Cobain

Silviu TUDOR
An article written în my sweet spot, 
and this is what I’ve heard.

Spotify:

Tidal:

Apple Music:

Total
1
Shares
Leave a Reply

Your email address will not be published.

Previous Post

Devialet lanseaza prima boxa portabila inteligenta din gama: Mania

Next Post

Editia aniversara de 60 de ani Audio-Technica: AT-LP2022

Related Posts