Dragă melomanule, săptămâna aceasta o să sap adânc în amintirile mele și o să îți povestesc cum l-am cunoscut eu pe Johnny Cash înainte să știu că Johnny Cash există și, mai mult decât atât, am fost și vecin cu el. Aceste circumstanțe sunt cel puțin uluitoare, până și pentru mine, cel ce le-a trăit.
Era undeva spre finele anilor 80 când îmi petreceam zilele într-un cartier muncitoresc din București, unde făceam zilnic drumuri cu bunica mea și mă lăsam impresionat de ce vedeam, fiind un copil dornic de cunoaștere și curios ca un pui de pisică. Dacă în prima parte a copilăriei mele fusesem impresionat mai mult de forme, culori și obiecte, treceam acum prin perioada în care eram impresionat de oameni și, de cele mai multe ori, îmi rămâneau în minte diverse personaje de prin cartier care îmi atrăgeau atenția și mă fascinau.
În acest fel mă fascina un vecin, un domn în vârstă care locuia la nici o scară distanță, un tip așa serios și dur, cu fața brăzdată de multe experiențe ale vieții. Când vine vorba de bărbați din aceștia „trecuți prin viață” mereu îmi aduc aminte vorba lui Florin Piersic: „bărbat dormit cu fața pe grătarul de mici”. Așa și acest domn, avea un chip dur, cu barba puternică și gura aspră îndreptată spre stânga. Se îmbrăca mereu în negru și purta o pălărie mare neagră texană. Eram complet fascinat de acest domn și îl admiram mereu când treceam pe stradă, era un personaj. Bunica mea Fani îmi spusese: „ăsta este un prost, mamaie, nu îl admira” – știa ea ce știa, însă eu știam mai bine și mereu îl urmăream și îi imitam stilul.
Mulți ani mai târziu am dat pentru prima dată peste adevăratul Johnny Cash și, impresionat peste măsură de imaginea sa, în special de cea de la bătrânețe, imediat mi-am dat seama că semăna izbitor de tare cu domnul de la scara vecină. Astrele se aliniaseră într-un mod unic în matrix-ul din jurul meu: fusesem sau nu vecin cu Johhny Cash? Se ascundea el oare într-un bloc comunist din Sectorul 2? Cel mai probabil că nu și că asemănarea dintre acest domn „Escu” și JC erau pure coincidențe. Oare? Lasă că știu eu mai bine. Îți las mai jos o imagine cu JC de la bătrânețe, de pe vremea când locuia în București, Sectorul 2:
Cert este că întotdeauna mi-a plăcut muzica lui Johnny Cash și stilul său extrem de „serios”, modul de a cânta sacadat și procedural, cu chitara sa crudă, ca și cum ar avea o singură coardă. Muzica sa a fost unică în peisajul country, niște imnuri simple de la un personaj simplu fără foarte multe inflexiuni.
Astăzi mă voi opri asupra albumului său cu cea mai interesantă poveste, înregistrat în 1968 în închisoarea Folsom din California. Discul se numește „At Folsom Prison” și are niște circumstanțe cel puțin interesante pe care sunt nerăbdător să ți le relatez în cele ce urmează.
JC a avut încă din tinerețe ideea de a înregistra un album live într-o închisoare, în 1955 lansând hitul „Folsom Prison Blues” inspirat de filmul „Inside The Walls Of Folsom Prison”, pe care JC l-a vizionat în prima parte a vieții sale când era în armata americană. După lansarea acestui hit, Cash a devenit foarte popular printre deținuții de la Folsom, aceștia trimițându-i foarte multe scrisori în care îl implorau să concerteze la Folsom. Îți las mai jos o imagine cu cele două staruri ale articolului de astăzi, Johnny Cash și închisoarea Folsom:
Cash a ținut câteva concerte în alte penitenciare înainte de cel de la Folsom, lăsându-l pe cel mai bun la final. În anii de dinainte de perioada Folsom, Cash a avut mari probleme cu adicția de droguri, chestiune care îi redusese mult din popularitate, cu toate că era deja un megastar, având deja la activ hit-uri ca I Walk The Line sau Ring Of Fire.
Însă, în preajma acestui concert, Cash trecuse printr-o reabilitare și era bine, și, îngemănat și cu schimbarea de management de la Columbia Records, a fost oportun să le propună acestora visul său mai vechi de a înregistra un disc într-o închisoare. În mod neașteptat, Columbia au acceptat pe loc și așa se puneau bazele unuia dintre cele mai inedite proiecte din istoria muzicii.
Pe 10 ianuarie 1968, Johnny Cash și soția sa, June Carter, se cazau într-un hotel din Sacramento, alături stându-le Tennessee Three, Carl Perkins, The Statler Brothers, tatăl lui JC – Ray Cash, reverendul Floyd Gressett și producătorul albumului, Bob Johnston.
Repetițiile au durat două zile și în timpul acestora au avut onoarea să fie vizitați de nimeni altul decât de Ronald Reagan, pe atunci guvernator al Californiei. Focusul repetițiilor a fost să nimerească bine o piesă care era complet nouă, compusă chiar de unul din deținuții de la Folsom, pe numele său Glen Sherley. Acesta compusese piesa și o transmisese mai departe către reverendul Gressett, ajungând la Cash într-un final, acesta hotărând să o includă pe disc.
Evenimentul a fost ținut în formă dublă, prima dată la orele 9:40 ale dimineții și din nou la orele 12:40 ale după amiezii. Cash a optat pentru această dublă pentru a oferi producătorilor mai multe variante ale înregistrării. Cu toate acestea pe discul de față vom auzi piese din prima sesiune, fiind cea preferată, cea de-a doua fiind deja una pătată de oboseală, atât din partea deținuților cât și a celor de pe scenă.
Imediat ce o să asculți discul vei putea observa caracterul său inedit de capsulă a timpului, producătorii păstrând pe disc mai tot evenimentul nealterat și needitat. Discul începe cu MC-ul Hugh Cherry care pășește la microfon și le explică deținuților din sală cum trebuie să reacționeze în timpul concertului. Pe parcursul discului vei putea auzi întreruperi, dialoguri și comentarii din partea lui JC.
Primul moment îi aparține lui Carl Perkins care interpretează Blue Suede Shoes, piesă pe care chiar el a compus-o, însă a fost făcută atât de celebră de Elvis Presley. Perkins a fost urmat de Statler Brothers care au interpretat Flowers On The Wall și This Old House.
Mi se pare inedit că apoi revine Hugh Cherry pe scenă și le oferă un instructaj deținuților: „urmează Johnny Cash, însă va rog să nu aplaudați imediat ce intră pe scenă, ci imediat după ce se prezintă”. Bineînțeles că deținuții se conformează și se instaurează imediat o liniște mormântală, aproape că se aud pașii lui Cash care intră pe scenă și se așază la microfon și spune: „hello, I’m Johnny Cash” – imediat toți deținuții explodează în urale. Mai jos o imagine de la eveniment:
Piesele alese pentru concert au fost atât hit-uri marca Johnny Cash însă și standarde country ale vremii, în special cele care au legătură cu subiectul în cauză: închisoarea. Aduc aminte aici piese ca The Wall, Green, Green Grass Of Home, 25 Minutes To Go sau Dark As A Dungeon.
Spre final concertului, lui Johnny i se alătură și șotia sa, June Carter, interpretând două duete: Jackson și Give My Love To Rose. Îți las mai jos o imagine cu Johnny și June de la Folsom:
Inedit, de asemenea, este și momentul în care Johnny ia o pauză, rugând-o pe June să recite un anumit poem compus de ea, „one of your funnies” cum îl denumește el. Acesta este poemul:
„I went out to milk the cow one day
with my stool and my bucket
and my fork full of hay.
I flung down my bucket and I flopped on my stool
and said, “Be still Bossy, you stubborn ol’ fool.
Be still now Bossy, quit jumpin around.
I’ve been out all night just a-sneakin’ around.”
And she looked sympathetic, with her eyes big and brown
and said, “Just hold on and I’ll jump up and down.”
Pentru mine audiția acestui album a fost un regal în sine, dat fiind că s-au aliniat mai multe circumstanțe și am putut, în sfârșit, să ascult acest disc pe vinil, într-o întrupare specială pe care o aveam în păstrare de mult timp.
În perioada aceasta testam pentru un review un pick-up tare interesant de la Pro-Ject, pe numele său Project X8 Evolution SuperPack (cu doza Ortofon Quintet Blue). Îți mărturisesc că în mod normal nu sunt un ascultător de viniluri, alegând acum mulți ani să migrez la CD-uri și streaming.
Ocazia review-ului mi-a oferit însă plăcerea de a reasculta viniluri și de a readuce în casă magia aceasta specială a cutumelor vinilului, cu arta sa subînțeleasă de a umbla pe vârful degetelor pe lângă pick-up și de a te purta delicat cu discurile, ca și cum ar fi niște păpădii care durează doar o zi.
Dorind să reascult după mulți ani „At Folsom”, mi-am adus aminte că acum foarte mult timp, de ziua mea, primisem cadou acest LP de la bunul meu prieten Sebastian, și că îl păstrasem în colecția mea de viniluri în forma sa sigilată, neatins, nedeschis și necântat.
Așa că magia a început – l-am dat jos din pod, l-am desigilat, l-am mirosit, l-am atins (atât cât mi-a permis inima) și l-am pus pe ascultare. Doamne, ce regal! O rezoluție atât de frumoasă și un sunet atât de liniștit și de cald, ca și cum aș fi fost și eu acolo în ziua aceea la Folsom. Îți las mai jos o imagine cu discul și cu pick-up-ul:
Este minunat când, chiar și după foarte mulți ani, chestiuni din trecut lăsate în aer își găsesc în sfârșit finalitatea. Așa a fost și pentru mine audiția acestui disc, un nod neînnodat care după mulți ani s-a strâns.
În încheiere vreau să pun un reflector de emfază pe stilul lui Cash atât de unic, atât de crud și atât de etern, un artist atât de atipic vremurilor sale dar, în mod paradoxal, care putea exista doar atunci. Un Johnny Cash nu ar mai putea să existe astăzi, cutumele modernității l-ar nivela și nu ar mai putea scoate din sufletul său nuanțele extreme cu care suntem obișnuiți din stilul JC. În ziua de astăzi un artist ca JC ar fi „auto-tunat” sau „compresat”, astfel încât să se alinieze mai bine la politicile acceptate.
Pe vremea aceea însă se făceau discuri ca cel de față, fără prea multă post-procesare, fără prea multă repetiție și fără prea mult joc de culise. „At Folsom” păstrează viu momentul, fiind un disc în care toți de acolo au inimile sus, și, paradoxal, sunt într-o închisoare. Te las cu acest gând și cu speranța că ți-am deschis curiozitatea către această capsulă a timpului din mileniul trecut.
Te invit să ne mărturisești experiența ta cu acest disc fie în comentarii mai jos, fie pe grupul de Facebook „Melomani Romania”.
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
Spotify:
Apple Music:
Tidal:
