Dragă cititorule, continui seria de recenzii de filme și seriale, de data aceasta îndreptându-mi atenția către filmul italian, legendar prin definiție, cu al său iz artistic și abordare care nu se regăsesc în alte tipologii cinematografice. Îmi aduc aminte, astfel, de regizori celebri ca Federico Fellini, Giuseppe Tornatore, Franco Zeffirelli, Bernardo Bertolucci și, mai nou, grozavul Paolo Sorrentino care duce mai departe cu atât de mult succes finețea cinemaului italian.
Vezi tu, dragă cititorule, fără îndoială filmul italian are un fel anume de a-și prezenta personajele și de a-și așeza scenele într-o culoare aparte. De parcă în toate filmele italienești este o vară toridă nesfârșită, parcă toate scenele sunt filmate în stare de îndrăgostire, totul fiind la granița tensionată de dinainte de un sărut.
Italienii știu să facă filme perfect romantice, care însă nu au fost intenționat romantice, ci mai degrabă atmosfera care definește aceste filme este fix așa ca ei, pur romantică. Amintesc aici filme celebre ca Malèna (Giuseppe Tornatore), La Dolce Vita (Federico Fellini), La Grande Bellezza (Paolo Sorrentino), toate conținând acest stil deosebit al cinematografiei italiene.
Le-am adus aminte pentru că toate cele patru sezoane ale serialului de care îți voi vorbi astăzi, L’amica Geniale, mi-au adus aminte de acestea. Același stil de a prezenta personajele, aceeași romanță a cartierului, același stil minunat de a juca, aceeași operă fină, artistică și vie.
L’amica Geniale este un serial lansat în 2018 la Festivalul Internațional de Film de la Veneția (Ediția Nr. 75), primul sezon fiind lansat pe canalul HBO în același an. L’amica Geniale este realizat după o carte scrisă de Elena Ferrante iar punerea în operă este realizată de regizorul Saverio Constanzo. Îți voi vorbi despre ambii câteva paragrafe mai târziu.
Înainte de toate, îți voi scrie câteva cuvinte despre povestea din spatele L’amica Geniale, care poate părea la prima vedere o dramă nevinovată, povestea a două prietene „de la bloc”, dintr-o suburbie scabroasă a Napoliului, serialul urmărind evoluția acestora din copilărie și până la bătrânețe. Aparent ai putea spune că este o chestiune neinteresantă, că mulți dintre noi avem prieteni la bloc și că ținem legătura cu ei toată viața, însă, atmosfera aceasta specială a filmului italian, amestecată cu o construcție extraordinară a personajelor, totul îmbogățit cu o serie de evenimente interesante și atât de bine puse în scenă, dau o savoare unică, și determină ca acest serial să fie mai mult decât un serial, apropiindu-se foarte mult de filmul italian sculptat ce ajunge să fie considerat operă de artă. Chiar dacă este un serial, L’amica Geniale nu este cu nimic mai prejos de filmele pe care le menționam mai devreme.
Astfel, primul episod începe cu o femeie în vârstă, așezată la computer, scriind ceea ce ar fi părut să fie memoriile sale. Timpul se dă înapoi și ne sunt prezentate cele două personaje, cele două prietene, Elena “Lenù” Greco și Raffaella “Lila” Cerullo, în copilăria timpurie a acestora, crescând și maturizându-se în sinistra suburbie napoletană. Îți las mai jos o imagine cu cele două fetițe:
Este interesant să observăm că în fiecare sezon au fost alte actrițe ce le-au interpretat pe cele două fete, pe Lenù și pe Lila, dat fiind că fiecare din cele patru sezoane se întâmplă în perioade diferite ale vârstei lor, încă din anii 50 și până în zilele noastre. Este interesant felul în care regizorul a ales să își utilizeze actorii, determinându-i să se metamorfozeze, să îmbătrânească de la un episod la celălalt.
În general toate personajele din film au avut parte de cel puțin doi actori, unul pentru prima parte a vârstei și unul pentru cea de-a doua parte. Este fabulos felul în care s-a realizat castingul pentru acest serial, felul în care le-a reușit să descopere actori care să semene ca două picături de apă și chiar să ai impresia că te uiți la același om, cu 30 de ani în urmă și cu 30 de ani înainte. Așa este și cazul Lilei, interpretată ca și copil de Ludovica Nasti, ca adolescentă de Gaia Girace și ca adult de Irene Maiorno. Felul în care aceste actrițe și-au predat ștafeta una celeilalte este uimitor, efectiv ai impresia că este același om. Îți las mai jos toate aceste variante:
Lila este personajul secundar al filmului, însă, chiar și așa, este și personajul care se afirmă cu cea mai specială portretizare, deținând acel mister mefient tipic personajului negativ, care te atrage în portretul său poate mai mult decât personajul principal. Lila a fost jucată cu măiestrie în perioada de copilărie de Ludovica Nasti, continuată fascinant de Gaia Girace, însă cea care a desăvârșit personajul a fost Irene Maiorino, care, a putut să o joace pe Lila încă de la 30 de ani și până la finele vieții sale.
În cazul lui Lenù, lucrurile stau puțin diferit, fiind jucată de cinci actrițe, două la vârsta copilăriei – Ingrid Del Genio și Elisa Del Genio, la adolescență de Margherita Mazzucco, iar ca adultă de Alba Rohrwacher și, ca să închei cercul, în anii înaintați, de cea cu care începe serialul – Elisabetta De Palo. Îți las mai jos o imagine cu principalele etape ale personajului Lenù:
Pe adolescenta Lenù, Margherita Mazzucco (în mijloc în fotografia de mai sus) a portretizat-o fascinant, dând palpabilitate descoperirilor adolescentine. Urmărind îndeaproape filmul am putea spune că, alături de personajul său, Margherita descoperă și ea anumite aspecte ale vieții, atât de plauzibil a jucat.
Însă, actrița ce o interpretează pe Lenù care rămâne cumva cel mai bine întipărită în memoria noastră după ce vedem tot serialul, este Alba Rohrwacher, o actriță celebră în Italia, a cărei metamorfoză cel puțin fizică o poți observa comparând poziția trei din imaginea de mai sus cu fotografia aceasta:
Îți spun sincer că o mai văzusem pe Alba în multe filme italienești, însă, preț de vreo 2-3 episoade nu am recunoscut-o în L’amica Geniale. Când mi-am dat seama cine este am rămas mut și mi-am spus: italienii ăștia știu să construiască un personaj.
Nu o să îți dezvălui foarte mult din istoria acestui serial pentru că, efectiv, îmi doresc doar să îți deschid apetitul pentru a-l vedea și să te las pe tine singur să descoperi soarta celor două fete și interesantele turnuri de evenimente din viața lor. O să îți spun, însă, doar că mă impresionează de fiecare dată să redescopăr acest tip de cinematografie italienească și cu precădere filme și seriale despre Napoli. Îți las mai jos o imagine cu acest oraș interesant:
Mulți hulesc aceasta zonă din Italia, motivând că este murdară și că de aici vin cele mai multe bande de mafioți. Până la urma așa și este. Apropos de filmele italienești și de mafioți, îmi aduc aminte de un alt serial care m-a fascinat – „Gomorrah” – ți-l recomand fără tăgadă. Este interesant că, exact ca și în cazul Gomorrah, și în L’amica Geniale se vorbește în parte tot în dialectul napolitan, atât de specific zonei Campania. Da, Napoli este atât de special încât are până și propria sa limbă.
Știu la ce te gândești, din Napoli vine pizza, este orașul care ne-a furnizat poate cea mai bună mâncare din lume, fără de care serile de vineri nu ar mai fi la fel, însă, tot de aici vin și o grămadă de autori și artiști cunoscuți: Bud Spencer, Enrico Caruso, Ricardo Muti, Valeria Golino, Paolo Sorrentino, însă, pe lângă aceste nume fabuloase, mai avem unul: chiar Elena Ferrante, autoarea cărții care stă la baza L’amica Geniale.
Scriitoarea este activă încă din 1992, iar numele său, „Elena Ferrante”, este un pseudonim, aceasta păstrându-și adevărată identitate secretă, afirmând că pentru ea anonimitatea este imperativă și că „o carte, de îndată ce este scrisă, nu mai are nevoie de autor”. Dat fiind succesul mondial absolut al Elenei, au existat nenumărate teorii și încercări de a o scoate din anonimat, cea mai plauzibilă teorie fiind cea a jurnalistului investigativ Claudio Gatti, care ar fi reușit să o demaște pe adevărată Ferrante, sub numele de Anita Raja, o autoare care locuiește la Roma și care, într-adevăr, s-a născut în Napoli. Nu putem ști cu adevărat dacă Anita este reala Elena Ferrante, însă șansele sunt mari.
Lucrarea sa cea mai cunoscută este o tetralogie, numită „Tetralogia Napolitană” și conține mai multe cărți care au devenit bestsellere internaționale. Cărțile din serie sunt: L’amica geniale (2011), Storia del nuovo cognome (2012), Storia di chi fugge e di chi resta (2013) și Storia della bambina perduta (2014). După cum poate ai bănuit deja, această tetralogie stă la baza serialului nostru, prima carte, L’amica Geniale, este povestită integral în sezonul 1 al serialului, sezonul 2, 3 și 4 urmărind celelalte cărți.
Nu pot să trec mai departe și să nu îți spun și câteva cuvinte despre regizorul acestei serii minunate, care m-a impresionat cu niște cadre superbe, demne de cele mai înalte distincții, cât și o atmosferă specială – unitară de la cap până la coadă. Saverio Constanzo se năștea la Roma în 1975 și realiza primul său film în 2004. Proiectul L’amica Geniale l-a ținut ocupat pe Saverio încă din 2018 până în 2024 când s-au încheiat filmările la ultimul sezon. Îți las mai jos o fotografie cu Saverio alături de iubita sa, chiar Alba Rohrwacher:
Dacă este ceva din acest serial ce aș recunoaște imediat, este o imagine pe care Saverio a scos-o din cărțile lui Ferrante și i-a dat formă în realitate, anume piața aceea centrală din cartierul acela fictiv de la marginea Napoliului, ce apare atât de mult în primul sezon al serialului:
Dacă ar fi să ne luam după cărți, cartierul în care se întâmplă acțiunea este situat în suburbiile Napoliului numite Rione Luzzatti, însă, ceea ce vedem în serial nu este în Napoli, ci este un cartier întreg realizat special pentru acest film pe o suprafață de 20.000 metri pătrați pe terenul unei fabrici Saint-Gobain dezafectate situate în Marcianise, Ischia. Au fost construite 14 clădiri de apartamente, din care câteva funcționale complet, în care s-au filmat și scenele de interior, existând și magazine, case, cafenele, biserică – toate fiind realizate pentru a recrea fidel atmosfera anilor 50 din Italia și, bineînțeles, sărăcia specifica acelor vremuri.
În mod just decorurile au jucat un rol extraordinar în acest serial, trecându-ne prin toate etapele de dezvoltare ale Italiei, din amărâții ani 50, până înspre anii 2000, putând observa în acest serial cum cartierul fetelor s-a schimbat, a evoluat și s-a modernizat. Acest serial însă nu ar fi fost nimic fără personajele acestea fascinante și echipa de producție fabuloasă. Îți las mai jos o imagine din timpul producției sezoanelor 1 și 2 cu regizorul, Saverio Constanzo, cât și cu actrițele ce le-au interpretat pe fete:
De asemenea, și rolurile secundare au fost interpretate de niște actori fabuloși, din păcate nu aș avea timp să îi menționez pe toți aici, însă o mențiune onorabilă o duc către frații Solara, mafioții din cartierul fetelor, care fac niște roluri fascinante, însă, cireașa de pe tort merge către mama lui Lenù, Immacolata, interpretată atât de maiestuos de talentata Anna Rita Vitolo.
Voi încheia acest articol cu ultima mențiune pe care o fac despre acest film, anume muzica sa. Voi spune că nu poate exista film de artă fără o muzică pe măsură, de când am văzut primul episod, am recunoscut imediat muzica lui Vivaldi acolo, însă era ceva ciudat pentru că suna a Vivaldi, dar cumva nu era Vivaldi. Așa că am investigat. Ceea ce am descoperit a fost poate una din cele mai mari descoperiri muzicale ale maturității mele, l-am descoperit pe genialul Max Richter, cel ce a semnat coloana sonoră a acestui serial. Despre Max și discul care stă la baza acestui serial scriam cu ceva vreme în urmă un articol.
Max a compus câte un disc separat pentru fiecare sezon al serialului, însă, în speță, piesele principale utilizate în L’amica Geniale vin de pe discurile sale numite Vivaldi Recomposed, niște discuri care propun o reinterpretare modernă și fascinantă asupra Anotimpurilor de Antonio Vivaldi, amestecând orchestra clasică cu un strop de muzică electronică, aducând lupa din nou pe această nestemată compoziție a celebrului venețian.
Richter explica că din concertul original al lui Vivaldi a renunțat la peste 70% din conținut și restul este complet nou, cu toate acestea nu pot să nu observ că totuși recompozițiile sale sună a Vivaldi, sună a Anotimpurile – este foarte interesant tușa dată de Richter, felul minimalist și fin în care acesta a lucrat, fără a hidoși muzica marelui venețian.
Cred că aceasta este particularitatea cea mai de preț a lui Max Richter: să aduci în actualitate o operă atât de veche, să o dinamizezi după felul vremurilor moderne, fără însă să o strici. Acesta este cumva viitorul – ne putem imagina că oamenii care vor trăi peste alte câteva sute de ani vor trebui să îl asculte pe Bach, pe Beethoven, pe Chopin și, bineînțeles, pe Vivaldi.
Sunt sigur că peste aceste câteva sute de ani „limba” cu care mințile noastre vor vorbi atunci va fi cu totul alta și doar acest demers al modernizării va aduce posibilitatea că omul de atunci să poată să se apropie de muzica clasică veche. De aceea, cred că metoda lui Richter de recompunere este extraordinar de importantă și de prețioasă, iar de genii că Richter vom avea nevoie negreșit în viitor, doar o un geniu că al său se poate uita în trecut și să descifreze ceea ce alte genii, asemenea lui Vivaldi, au făcut atunci. Doar așa un geniu că Richter poate traduce muzica din trecut, recondimentând rețeta astfel încât să fie gustată de noile generații și să aibă un gust mai aproape de a-l lor. Jos pălăria herr Richter!
Astfel, doar muzica lui Max Richter, un neamț ce a reinterpretat lucrările unui italian, putea cu succes să acompanieze acest serial, două opere de artă, una de imagine și una de sunet, s-au contopit pentru a ne oferi acest serial fascinant.
Dragă cititorule, mă despart de tine fără să îți fi spus prea multe despre pățaniile Lilei și Elenei, ți-am relatat doar cât am considerat necesar pentru a-ți trezi curiozitatea, ce sper însă este să te determin să te uiți la acest serial, să observi cadrele fascinante propuse de Saverio Constanzo, interpretările extraordinare oferite de toți actorii din serial, și, nu cea de pe urmă, să asculți muzica deosebită a acestui film, semnată cu măiestrie de Max Richter.
După ce ai o concluzie asupra acestui serial, aș aprecia dacă mi-ai scrie în comentarii mai jos în ce fel te-a atins serialul și, de ce nu, ce părere ai despre grelele vieți pe care cele două fete le-au avut. Dragă cititorule, în ziua de azi ne uităm la Italia cu admirație și, uneori, cu invidie către zâmbetul lor etern, către gospodăriile lor, către felul lor de viață, însă, lecția pe care trebuie să o învățăm de la acest serial este că nu întotdeauna Italia a fost înstărită, în anii 50 era chiar săracă și neimportantă, refăcându-se după fascism, o plagă neagra ce trecuse peste Italia. Lecția stă în starea lor actuală. Au muncit din greu și au ajuns să fie poate cea mai faină țară din lume, depășind cu brio propriile lor greșeli de dinainte. Așa mi-aș dori să facem și noi. Te las cu acest gând.
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
