JEAN-MICHEL JARRE – Oxygène. Expansiv si holografic

Dragă cititorule, te-ai gândit vreodată cum a luat naștere universul? Mereu m-am întrebat cum o fi fost acolo, la momentul zero, când, printr-o faimoasă explozie, totul lua naștere cu un „Big Bang”.

Există o teorie extrem de interesantă care spune că universul nu este infinit, nici ca spațiu, nici ca timp. Ba chiar, spune teoria aceasta, pe măsură ce timpul trece, universul crește, se dilată și, după ce devine atât de mare încât nu se mai poate susține pe sine, la un moment dat, explodează. Astfel, cu ocazia fiecărui Big Bang, universul se naște pe sine iar și iar într-un ciclu etern.

Cam așa cred că s-au născut și albumele lui Jean-Michel Jarre, fiecare dintre ele fiind un adevărat Big Bang și Oxygène, albumul pe care l-am ales astăzi să îl analizăm împreună, fără doar și poate a fost unul din cele mai importante explozii din muzica electronică.

Daca ar fi să considerăm, împreună, teoria de mai sus ca fiind corectă, atunci putem ridica o singură întrebare: dacă ciclicitatea existenței universului, în acest mod auto-dependent, s-ar înlănțui într-o serie de Big Bang-uri, atunci, ne-am putea întreba: „ce a cauzat primul Big Bang? ce a dat startul? cine a dat startul?”. Aristotel s-a întrebat și el asta și a propus că prima dată materia a fost pusă în mișcare de un așa-zis „motor inițial”; hai să îl numim, de dragul articolului meu, o “energie auto-conștientă”.

Ar fi existat atunci, spun teoriile, un dans al supei primordiale, o explozie a acestei energii auto- conștiente care a împărțit spațiul, timpul, a lucrat să creeze planetele, galaxiile, ființele, oamenii. Mereu mi-am imaginat acest proces de creație, această simfonie interpretată non-stop milioane de ani, ca fiind însoțită de muzică și, dacă ar fi fost să aleg o coloană sonoră, nu ar fi fost alta decât Jean-Michel Jarre – Oxygène.

La asta îmi zboară imaginația de fiecare dată când pun „acul” pe acest disc minunat. Spațiul și timpul se prezintă instantaneu în fața urechilor mele și îmi deschid mintea către univers și către muzica sa. Mă teleportez acolo, departe, în cosmos, alături de aceasta muzică cosmică. Chiar Jarre spunea într-un interviu că Oxygène este un fel de coloană sonoră pentru explorarea metafizică a spațiului cosmic.

Când pui pe ascultare acest disc, magia sa eterna oprește timpul pe loc și cele 39 de minute ale sale parcă nici nu au trecut. E ca și cum ai călătorit în timp, mai târziu cu 39 de minute, însă simți că mintea ți-a decolat și a survolat un spațiu imens în tot acest timp. Predau cu bucurie, de fiecare dată, cele 39 de minute pentru a primi magia lui Oxygène – magie care mă poartă foarte departe, mai departe decât pot povesti sau pune în cuvinte.

Toate albumele lui JM Jarre sunt extrem de holografice și de expansive, însă, Oxygène, întâi dintre toate, prezintă inocență și naturalețe, două chestiuni foarte prețioase în muzică. Așadar, dacă nu ai ascultat nimic de la JM Jarre până acum, îți recomand neapărat să începi cu Oxygène. În niciun caz să nu iți îndrepți atenția către compilații sau Best Of-uri, JM Jarre compune o muzica de tip concept, care nu poate fi ascultată pe bucăți, ci face sens atunci când este ascultată album cu album, poveste cu poveste.

Chiar dacă varianta care se „aude” cel mai bine este varianta mai moderna, remasterizată de Scott Hull (Masterdisk, New York), Oxygène păstrează și în varianta asta sunetul tipic Jarre: holografic și expansiv. Oxygène însă, fata de compozițiile sale mai recente, chiar și remasterizată, păstrează o dulceață analogică specifică anului în care a fost înregistrată: 1976.

În acel minunat an pentru muzica electronică, 1976, JM rămăsese singur acasă pentru 8 săptămâni. Soția sa de atunci, Charlotte Rampling, plecase la niște filmări și astfel, JM rămânea singur acasă, într-un mic apartament de pe Champs-Élysées, cu foarte puțini bani, cât să îi ajungă de mâncare pe perioada respectivă. Cum chiar el a declarat, ca să prevină plictiseala, s-a decis să mai producă un album în perioada aceea. Avea în minte Oxygène de mult timp, însă în acele 8 săptămâni a putut să îi dea și viață.

Oxygène era primul album atât de cunoscut și de celebru care fusese înregistrat și produs integral acasă. JM inventează astfel un mini-studio în bucătăria apartamentului, unde înghesuie câteva sintetizatoare, un drum-machine și câteva magnetofoane. Acestea au fost mijloacele și sculele care au stat la baza acestui album. JM a dormit foarte puțin în perioada aceea și la final, Oxygène era gata.

Aparatele care stau la baza acestui album sunt: EMS VCS3 – sintetizator analogic
RMI Harmonic Synthesizer – sintetizator analogic Synthi EKS – sintetizator analogic

ARP 2600 – sintetizator analogic Eminent și Farfisa – orgă
Corg Mini Pops – drum machine

Așadar, era unul din primele albume muzicale produse integral cu ajutorul sintetizatoarelor și nu apărea niciun instrument clasic: tobe, chitare etc. Dacă ar fi să încercăm să înțelegem procesul de creație și producție al lui JM pentru acest album – ar trebui să înțelegem, mai întâi, procesul de înregistrare. Eu, alături de instrumentele de mai sus, aș adăuga și magnetofoanele, pe care JM le-a utilizat cu o măiestrie extraordinara pentru a ajunge la sunetul Oxygène.

Exista un magnetofon profesional cu 8 piste, Scully, cu un amestec de banda Ampex 256 și 3M, pe care Jarre îl folosea să înregistreze, pe fiecare pistă în parte, sesiuni de diverse combinații ale sintetizatoarelor de mai sus.

În ziua de astăzi este foarte simplu să introduci multe piste într-o creație muzicală, practic nu prea avem limite pentru a face asta și sunt producători muzicali care ajung cu o piesă și la sute de astfel de piste în procesul de producție.

Jarre nu avea decât 8! Însă, aceste 8, de pe magnetofonul Scully, au fost folosite cu așa o măiestrie încât, atunci când asculți Oxygène, ai impresia că sunt sute de planuri și niveluri în piesele respective.

Așadar, Jarre, folosea fiecare din aceste 8 piste pentru a înregistra diversele sunete, progresii, ritmuri ș.a.m.d. La final toate acestea se combinau perfect, sinergetic, cântând toate împreună. Așa au fost realizate piesele de pe Oxygène.

Ar fi fost, spre exemplu, foarte simplu ca Jarre să înregistreze tot albumul one-shot și atunci să nu fie nevoie de acest over-dub pentru a obține produsul finit. Însă, cum Jarre a creat complet singur acest album în cele 8 săptămâni, nu ar fi fost posibil, după cum chiar Jarre spune: aș fi avut nevoie de cel puțin 8 mâini ca să înregistrez albumul dintr-o singură bucată.

Măiestria lui JM nu se oprește aici, adițional magnetofonului Scully, a folosit un magnetofon Revox pentru a înregistra sunetul de la EMS VCS3, și anume acest „white-noise” specific Oxygène, care, trecut prin niște delay-uri, efecte de flanger și efecte de echo pe magnetofonul Revox, se obținea, astfel, aceasta senzație de spațiu imens.

Este fabulos cum JM explica într-un interviu că a creat acest white-noise pentru a acoperi fâsâitul specific benzilor de magnetofon ieftine (pe care le-a folosit la înregistrarea albumului). Așadar, dintr-o necesitate, s-a născut sound-ul specific lui Oxygène. Încă de când pornim Part I al acestui album, auzim imediat aceste tranziții de aer/vânt/vijelie care se plimbă fabulos și muzical în spectrul stereo al înregistrării. Era pentru prima dată când vântul avea notă muzicală.

A fost extrem de interesantă reacția inițială a oamenilor care cumpărau discul de vinil și îl ascultau acasă, reveneau pe capete în magazine să returneze discul, considerând că acest „white-noise” era de fapt o defecțiune a discului și că le-ar fi putut strica sistemele audio.

Astfel, un curaj nesăbuit, aș spune, din partea lui JM în 1976: pornea la drum cu un album foarte curajos – diferit ca și muzică, cu un titlu atipic, o copertă ciudată și un fel nemaiîntâlnit de a-și denumi piesele: fiecare din cele 6 piese nu avea nume propriu ci se numeau simplu „Part 1, Part 2 ș.a.m.d.”. Jarre propunea astfel o poveste, o nuvelă audio, în 6 capitole.

Din cauzele enumerate mai sus, toate casele de discuri i-au refuzat albumul lui JM. Oxygène a fost respins pe motiv că nu are un subiect palpabil, că nu există tobe, că nu există chitară, că lipsesc versurile și de aceea nu exista interes să fie comercializat.

Cu greu, prin niște relații de prietenie, JM a ajuns la Francis Dreyfus, care pe vremea aceea avea casa de discuri Disque Motors în Franța. Acesta a îndrăgit imediat Oxygène și și-a propus să îl facă un succes. După ce o perioadă s-a vândut foarte bine în Franța, Oxygène a explodat în spațiu internațional datorită unuia dintre directorii Polydor Records care într-o vizită în Franța, a îndrăgit foarte mult discul și l-a luat cu el înapoi în Londra și l-a înmânat către BBC, care, l-au difuzat integral la radio pe BBC 1. Era ceva care nu se mai întâmplase, decât în cazul The Dark Side Of The Moon, al celor de la Pink Floyd. Aceasta a asigurat explozia lui Oxygène și dintr-un disc produs într-o bucătărie de pe Champs-Élysées, Oxygène devenea un disc extrem de iubit și de popular.

În anii ce au urmat lansării, audiofilii, melomanii, iubitorii de muzică au evoluat datorită lui JM și a compoziției sale și Oxygène și-a făcut loc în magazinele de Hi-Fi din Europa, fiind recunoscut ca un album holografic și stereofonic așa cum nu mai exista un altul și, astfel, managerii acestor magazine îl foloseau drept demo pentru vânzarea componentelor Hi-Fi și chiar ofereau gratuit albumul la achiziția de hardware.

Oxygène și, în general, JM Jarre sună bine pe orice sistem. Este tipul acela de muzică care transmite mesajul și pe niște sisteme mai modeste, în mașină, pe caști lo-fi, oriunde – te captivează în cursa sa holografică.

Cu toate acestea, pe un sistem de rezoluție mare, bine configurat – Oxygène va trebui să sune extrem de mare, un sunet extrem de larg pe extremitățile stânga dreapta ale scenei, cu niște efecte de tranziție stânga-dreapta extrem de pregnante, cu înălțime, cu adâncime, cu sute de sunete care, chiar dacă la început îți vor părea prea multe, îți vor consuma frumos de mult din resursele minții și te vor pune, negreșit, pe gânduri.

Eu, de fiecare dată când ascult acest disc, mă pun în poziția de ascultare, eventual cu un pahar de vin sau o cană de cafea bună, închid ochii și dau play, tot ce aud mă duce cu gândul instantaneu la pledoaria de început a acestui articol. Călătoresc imediat în galaxii îndepărtate și ascult integral acest album minunat, această poveste în 6 capitole. Pe Part 1, vântul propus de Jarre cu ajutorul lui VCS3 mă duce cu gândul la o planetă extrem de îndepărtată unde vântul are muzică. Part 2 – Jarre a fost inspirat pentru această parte din Odiseea Spațială 2001 a lui Stanley Kubrick și este tributul său pentru acest film legendar. Part 3 – aduce o notă mai gravă care ne povestește despre niște colturi mai întunecate ale Universului. Part 4 – este inspirată de hit-ul synth Popcorn, lansat in 1972 de Gershon Kingsley – este, totodată și cea mai cunoscută piesă de pe acest disc și una din piesele de referință JM Jarre. Part 5 – propune o progresie fabuloasă și un deliciu stereofonic. Part 6 – toate se reunesc la final: white-noise, vânt, progresii, ritm – e ca și cum Universul ar dansa vals.

Coperta albumului cât și numele albumului se datorează lui Michel Granger, un pictor francez. JM, în perioada în care a compus Oxygène, obișnuia ca în timpul serilor, să umble pe străzile din Paris în căutare de inspirație. Una din activitățile sale cele mai obișnuite era să viziteze mici galerii de artă. Într- o astfel de galerie l-a cunoscut pe Michel Granger de la care a cumpărat o mică pictură (30x40cm) intitulată „Oxygène”, având ca subiect răul pe care îl facem noi, oamenii, acestei planete. Lui Jarre i-a plăcut extrem de mult pictura, tematica, cât și titlul încât l-a rugat pe Michel să le împrumute pe amândouă pentru noul său album. Cei doi s-au împrietenit cu această ocazie și stăteau de vorbă seară de seară, la aceeași pizzerie discutând despre pictură și muzică. A urmat o perioadă în care Granger și Jarre au avut o colaborare extraordinară, Granger semnând multe din coperțile de album ale lui Jarre.

Am avut ocazia să îl vad pe JM Jarre, la București, la Sala Polivalentă într-un concert minunat. JM Jarre revenea la București și am mers cu ocazia asta cu niște prieteni să îl vedem, nu puteam rata așa ceva. Țin minte că singurele bilete pe care le-am mai găsit fuseseră într-un colț al tribunelor, fix lângă o ușă. Tribunele erau arhipline, însă, zona centru mijloc, era ocupată de doar două rânduri de scaune și cam atât, în rest era complet liber.

JM a întârziat un pic și stăteam acolo, cu luminile stinse, îl așteptam toți. Surpriza mi-a fost foarte mare când, din toată sala aceea imensă, s-a aprins un reflector puternic chiar pe mine și pe ușa aceea lângă care stăteam eu: pe acolo își alesese JM să își facă intrarea. Care erau șansele? Ușile s-au deschis și l-am văzut așa, cu imaginea sa perfectă, etern tânăr și zâmbitor, un tip extrem de carismatic, parcă fără de vârstă, la fel ca și muzica sa.

A trecut pe lângă mine în pas alergător, fugea spre scenă, în aplauzele tuturor – mirosea frumos, parcă avea o aură în jurul sau. Un om cu o energie extraordinară – a umplut sala imediat cu cea mai dulce voie bună. Pentru mine era o șansă fabuloasă să particip la acel eveniment care avea loc chiar în orașul în care locuiam. Să am șansa să ”îl cunosc” îndeaproape pe acest om carismatic, cu un pedigree fabulos: tatăl sau a fost Maurice Jarre, un foarte cunoscut compozitor și bunicul său, de asemenea, un inventator din domeniul audio – a inventat primul mixer audio pentru radioul francez.

Concertul a fost extraordinar și după doar două-trei melodii, JM a insistat să coborâm toți, cei din colțuri, acolo în fața scenei, lângă el. Așa că de acolo, din colț, am avut ocazia să merg și să stau restul concertului fix la nici un metru de JM – o adevărată onoare, nu-i așa?

Un spectacol ca acela nu am mai văzut! Un om-orchestra, greu de crezut tot ce făcea acolo, pereți întregi de sintetizatoare, aparate vintage, clape care mai de care, aparate-unicat, multe din ele realizate chiar de el – la toate interpreta cu o viteză și cu o bucurie pe care nu le-am mai revăzut apoi în altă parte. Da, foarte multe aparate, însă muzica venea direct din sufletul lui – aparatele erau acolo doar să îl ajute să se exprime, nimic mai mult.

Oxygène a fost, pentru vremea sa, un statement, a fost un act de curaj, a fost aceasta revoluție muzicală a vremurilor moderne. JM propunea o muzică făcută cu sunete și nu cu instrumente clasice; propunea o abordare poetică asupra muzicii electronice, total diferită față de specificul repetitiv și riguros al muzicii electronice din anii 70.

Jarre spunea că muzica electronică este continuarea firească a muzicii clasice și încerca astfel să creeze niște adevărate simfonii electronice – și pot să spun că a reușit. De fapt, aș spune că asta definește cel mai bine Oxygène: este o simfonie electronică și o muzică fabuloasă pe care nu o poți auzi decât dacă te conectezi la ea, într-o forma magică de audiție – care te va atrage într-o stare meditativă și te va invita să te rogi de Univers să se mai nască o dată.

Chapeau bas, Monsieur Jarre, pour avoir créé ensuite, en cuisine, ce merveilleux Big-Bang baptisé Oxygène. Pour nous tous, l’Univers est maintenant plus proche.

Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot, 
and this is what I’ve heard.

Cumpără albumul de pe AVstore.ro

Total
1
Shares
Leave a Reply

Your email address will not be published.

Previous Post

MOON 680D – o poveste Simaudio

Next Post

Vita de vie – In corzi. Simfonie vie.

Related Posts