Dragă melomanule, astăzi simt să îți scriu despre un artist tare drag mie, un artist colosal care, de altfel, este român ca și mine și, începând cu anii ’60, ne-a reprezentat și peste hotare, devenind un star internațional cu nume românesc, lansând piese de nai fabuloase pe care le-am putut auzi în atâtea filme, ca Marele Blond sau Kill Bill. Acest artist colosal este Gheorghe Zamfir.
Piesa principală despre care îți voi vorbi astăzi, The Lonely Shepherd, chiar dacă nu este compusă neapărat de Zamfir, ci de James Last, încă de la prima notă pe care o auzim strigă imediat „Zamfir” și „România”. Așadar, hai să punem lupa pe toate acestea și să vedem cum a reușit un tânăr din Găești să călătorească în Vest în anii ’60 și ’70 și să devină acest mega-star internațional și, mai mult decât atât, să lanseze o piesă atât de emblematică precum The Lonely Shepherd.
Albumul pe care îl voi menționa astăzi, lansat de Decca Music Group Ltd., sub labelul Philips, în 1984, se numește chiar „The Lonely Shepherd” și este, de fapt, o compilație, reunind cele mai bune bucăți ale lui Zamfir și se regăsește pe toate platformele de streaming și, cel mai important pentru noi, audiofilii și melomanii, se aude extraordinar de bine, păstrând acea savoare vie a anilor ’70 ca mod de înregistrare și masterizare.
Hai să pornim de la bază și să vedem cum ajungea acest tânărul Zamfir să cânte pe scene mari. Gheorghe Zamfir se năștea la Găești, județul Dâmbovița, în Regatul României, pe vremea aceea o mică țărișoară condusă de regele Mihai I de Hohenzollern. Familia din care provenea Gheorghe era una modestă, copilăria sa fiind marcată puternic de austeritate și condiții destul de grele, muncitorești și semi-rurale.
Tatăl lui Zamfir nu avea studii muzicale, însă era pasionat de muzica populară și își dorea mult ca Gheorghe să devină acordeonist, proiectând asupra fiului său ambiția sa artistică neîmplinită, împingându-l puternic către muzică. Așa a ajuns Gheorghe la București, unde a studiat la Școala Specială de Muzică; în mod paradoxal, planul său inițial de studiu nu includea naiul. Îți las mai jos o imagine cu Gheorghe Zamfir din acea perioadă, fotografiat împreună cu acordeonul:
Avea 14 ani când a ajuns la școala de muzică din București, inițial naiul nefiind o opțiune, acesta dorindu-și să studieze acordeonul sau pianul. Însă soarta i-a stat alături lui Gheorghe și, din lipsă de locuri la clasele respective, a nimerit la nai, sub profesorul Fănică Luca, unul dintre cei mai mari virtuozi ai naiului de pe vremea aceea, provenind din tradiția lăutărească autentică, fiind probabil primul care a adus naiul pe scenă, dincolo de folclor. Au urmat șase ani de studiu intens al naiului, până în 1961, devenind rapid un elev de excepție, remarcat imediat la școală pentru sensibilitatea sa muzicală, dar și pentru controlul neobișnuit al respirației atunci când interpreta la nai, cu totul diferit față de colegii săi.
Pe mai departe, termină Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București, unde a studiat armonie, construcție muzicală, contrapunct, arhitectură polifonică, dirijat coral și orchestră, studiul de la Conservator fiindu-i căpătâi în cariera sa fabuloasă.
După facultate, cântă în prestigiosul ansamblu Ciocârlia și colaborează cu Orchestra de Muzică Populară Radio, începând să fie remarcat pentru tehnica sa specială, ambitusul mărit al naiului (mai multe tuburi decât un nai clasic), dar și pentru introducerea naiului în construcții orchestrale sofisticate, chestiune nerealizată până atunci. Are un mare succes în Germania de Vest, Franța și Elveția.
Facem o pauză de la biografia marelui maestru, urmând să îți spun câteva cuvinte chiar despre instrumentul ce l-a adus în faimă, naiul. Mai sus îl poți observa pe Zamfir interpretând la acest instrument unic, compus din tuburi de lemn de diferite lungimi, închise la un capăt, acordate diatonic sau cromatic. Sunetul este produs prin suflarea aerului peste marginea superioară a tubului.
Chiar dacă noi, românii, putem crede că naiul este românesc, acest instrument este unul dintre cele mai vechi din lume și a fost întâlnit încă din Grecia Antică, fiind numit acolo „syrinx”, având o legătură puternică cu mitologia zeului Pan – de aici venind și denumirea alternativă de „pan flute”, fluierul lui Pan. Legenda spune că zeul Pan a creat instrumentul din trestie.
Există instrumente similare cu naiul și în alte părți ale globului – „zampoña” în cultura andină din America de Sud, fiind prezentă în Peru, Bolivia și Ecuador – fără a avea însă o legătură directă cu varianta europeană. În România, naiul apare în zona pastorală, fiind asociat cu ciobanii și cu muzica lăutărească, devenind nelipsit din tarafuri începând cu secolul al XVIII-lea.
Nu o fi naiul integral românesc, însă românii și-au lăsat o amprentă importantă asupra sa: naiul românesc are o formă diferită, ușor arcuită, permite de asemenea o tehnică de vibrato specială și oferă un sunet foarte expresiv, aproape vocal. De asemenea, naiurile românești sunt bogat ornamentate cu simboluri folclorice.
Introducerea naiului în zona academică a fost chiar proiectul lui Fănică Luca, profesorul lui Zamfir, care este considerat părintele naiului modern românesc, standardizând tehnica de cântat, lărgind ambitusul și adăugând mai multe tuburi. Trebuie să remarcăm că fără Fănică Luca, cumva Zamfir nu ar fi putut să ducă naiul în Vest și să îl facă cunoscut în lumea întreagă. Este de remarcat, astfel, echipa neașteptată pe care au făcut-o cei doi, pe episoade: mai întâi Luca aducând naiul la școala de muzică și îmbunătățindu-l, apoi Zamfir preluându-l și legându-l de sufletul său. Ceea ce a urmat știm cu toții.
Mergând mai departe cu povestea lui Zamfir, faima mondială începe pe la final de ani ’60, când începe să călătorească în Occident, mai ales în Europa de Vest, statul comunist român susținând legal aceste turnee ale artiștilor români pentru obținerea de valută. Practic, artiștii de pe atunci care mergeau în aceste turnee internaționale păstrau doar o mică parte din valuta câștigată din concerte, restul fiind preluat de statul român. Trebuie de asemenea înțeles că, pe vremea aceea, România era văzută ca fiind cea mai deschisă față de Vest dintre toate țările comuniste din Est, Ceaușescu adoptând o anumită independență față de URSS, iar astfel de turnee muzicale devin, practic, instrumente de diplomație culturală.
Într-un fel sau altul, Zamfir s-a mutat în acei ani în Germania de Vest, dat fiind că susținea turnee foarte lungi și înregistra acolo. Și este lesne de înțeles de ce: germanii pe vremea aceea, adorau acest tip de muzică orchestrală ușoară, cu exemple clare precum Bert Kaempfert, Helmut Zacharias și, bineînțeles, grozavul James Last, un superstar al momentului. Astfel, Zamfir s-a integrat imediat, muzica sa potrivindu-se perfect cu ceea ce se asculta în Germania de Vest. Nu se rupsese însă de România, nu făcuse nimic ilegal, statul român tolera acest lucru pentru valuta menționată mai devreme. Zamfir nu era un disident sau un propagandist, ci mai degrabă funcționa într-o înțelegere economică tacită: putea locui în Vest și cânta pe marile scene, iar statul român încasa o parte consistentă din câștiguri, unde mai punem că Gheorghe ridica imaginea României în tot acest timp în Vest.
Primul moment fabulos din cariera lui Zamfir a fost interpretarea temei principale de pe coloana sonoră a filmului „Le Grand Blond avec une chaussure noire”, o comedie savuroasă, din cele franțuzești care se făceau atunci, în anii ’70. Probabil că „Marele Blond”, așa cum i se spunea în România, a fost una dintre cele mai grozave comedii pe care le-am văzut vreodată, cu un Pierre Richard extrem de natural și extraordinar de bine potrivit în rol, o poveste de zile mari și, ce să vezi, o coloană sonoră pe măsură.
Așa cum scrie în afișul de mai sus „musique de Vladimir Cosma”, așa ajunge Gheorghe Zamfir să interpreteze hitul din film. Vladimir Cosma era, de asemenea, român, stabilit în Franța, și îl cunoștea bine pe Zamfir. Așa ajunge să îi propună colaborarea.
Era pentru prima dată când un instrument atât de special intra în cinematografia vestică; ceea ce pentru Cosma și Zamfir era „acasă”, pentru cei din Vest era o ciudățenie fascinantă. De aceea a și prins atât de mult și, cumva, tema principală de pe coloana sonoră, numită chiar „Le Grand Blond”, depășește caracterul comic, devenind mai degrabă o icoană. Este memorabil acel „marș” al lui Pierre Richard, cu un pantof negru și unul maro, pe fundal dansând naiul lui Zamfir. Este o imagine cu o greutate aparte, aproape la fel de recognoscibilă ca marșul lui Darth Vader – „The Imperial March”. Îți las mai jos scena din film de care vorbesc:
Au urmat multe colaborări între Zamfir și Cosma, sunetul de nai așezându-se pe multe filme, devenind un simbol puternic în Franța și Europa de Vest. Am putea spune chiar că au realizat ceea ce s-ar putea numi un „sunet est-european”.
Pe mai departe, totul decolează pentru el: începe colaborarea puternică cu James Last și apar contractele cu marile case de discuri, PolyGram și Philips, unde, de altfel, a fost publicată și compilația de care îți vorbesc astăzi. Se spune că în anii ’70 Zamfir ar fi vândut peste 100 de milioane de discuri la nivel global — fabulos, nu-i așa?
Între Zamfir și Last nu a fost o poveste de dragoste artistică în sensul clasic, ci mai degrabă casa de discuri, care îi avea pe amândoi în portofoliu, a înțeles că cei doi ar suna extraordinar de bine împreună. James Last era deja un gigant în Germania și Europa de Vest, iar Zamfir venea cu acel iz exotic, misterios, hipnotic — o adiție superbă pentru orchestra lui James Last. Îți las o fotografie și cu James Last mai jos:
Ducând mai departe povestea articolului de astăzi, ajungem la The Lonely Shepherd, piesa ce l-a făcut megastar pe Zamfir, propulsându-l într-un succes mondial colosal, născut din colaborarea sa cu James Last.
Noi, românii, dacă ascultăm The Lonely Shepherd, putem imediat să afirmăm că este o piesă românească. Însă, în mod paradoxal, nu este, fiind compusă de un german, James Last, independent de Zamfir, pentru albumul său din 1977, Russia with Love, Zamfir fiind invitat ca solist.
În opinia mea, aici intervine geniul lui Gheorghe Zamfir, pentru că a turnat câteva picături din sufletul său în această piesă și, indubitabil, a făcut-o românească. Ascultând naiul lui Zamfir pe această piesă, identifici imediat melancolia doinei românești și, bineînțeles, atmosfera pastorală.
Când pui pe ascultare The Lonely Shepherd, ești înmărmurit imediat de o senzație de „viu” foarte specială a acestei înregistrări și de sensibilitatea solistului, naiul devenind mai mult decât un simplu instrument, devenind o voce — vocea lui Zamfir. Însă ești imediat impresionat și de calitatea înregistrării: chiar dacă realizată în anii ’70, aceasta este foarte similară cu ceea ce se producea la vremea respectivă în Germania, Italia și Franța — o chitară bas extrem de vie și bine definită, o baterie percutantă și cărnoasă, piesa fiind, per total, mixată și masterizată conform vremii, cu magie analogică și cu mult bun gust.
Orchestrația, aranjamentul și felul compoziției sunt foarte specifice lui James Last, însă, chiar și așa, Gheorghe Zamfir a strălucit, folosindu-se de aceste prerogative pentru a aduce esența României peste hotare, ceea ce, în sine, la acel moment, a fost mare lucru. Din punct de vedere tehnic a fost piesa lui Last, dar emoțional a fost piesa lui Zamfir — sinergia celor două planuri fiind neașteptată. Îți las mai jos o interpretare live a piesei împreună cu James Last:
Momentul The Lonely Shepherd îl propulsează în a deveni un megastar internațional, poate cel mai inedit artist instrumental din Vest de la acel moment. De aceea, la începutul anilor ’80 apar și primele tensiuni cu statul român, dat fiind că Zamfir se mută aproape definitiv în Vest, locuind la Paris. România devenea din ce în ce mai izolată în acea perioadă, regimul Ceaușescu închizând porțile către Vest. Ne baricadaserăm precum Japonia în perioada sakoku, de frica creștinismului; așa și Ceaușescu se baricada de Vest, fiind obsedat de direcții de tip megaloman, inspirate de ceea ce văzuse în Coreea de Nord.
Acestea nu mai erau compatibile cu Vestul și cu ceea ce devenise Zamfir acolo: un artist de talie mondială, un artist liber, un artist prea mare pentru a mai putea fi controlat. Nu există mărturii istorice clare cum că ar fi existat o ruptură oficială între statul român și Zamfir, însă este clar că acesta a petrecut din ce în ce mai puțin timp în România anilor ’80, de altfel cea mai cruntă perioadă a regimului Ceaușescu.
Zamfir, spre finalul anilor ’80, se stabilește pentru o perioadă în SUA, cariera sa de instrumentalist fiind din ce în ce mai dificilă, dat fiind că muzica de acest tip tindea să nu mai aibă succesul de altădată; apar noi curente, muzica electronică, sintetizatoarele și new-wave-ul.
Astfel, locuiește câțiva ani în SUA, unde se lovește de o piață diferită față de cea din Europa. Dacă în Europa fusese asociat cu orchestrarea grandioasă și cu succesul comercial masiv al muzicii instrumentale, în America publicul îl descoperă într-un registru mai spiritual. Zamfir susține concerte, înregistrează repertoriu religios și muzică sacră, colaborând cu orchestre și fiind invitat în contexte culturale mai contemplative. America anilor ’80 era deja dominată de muzica electronică, pop și new-wave, iar instrumentul său nu mai ocupa centrul mainstream-ului, însă naiul său găsea ecou într-un public interesat de liniște, introspecție și dimensiune spirituală. Această perioadă americană nu a fost una de explozie comercială, ca în Germania, dar a fost una de adâncire artistică și, poate, de repliere interioară pentru Zamfir, explorând puternic planul spiritual, atât de important pentru el.
Însă, după Revoluția din 1989, Zamfir revine des în țară, unde susține concerte importante și este întâmpinat ca o figură legendară – acum putea fi descoperit fără filtrele comunismului. Însă, încă nu se mută definitiv în țară, având în continuare reședințe în SUA, Elveția și Franța. Anii ’90 îl regăsesc pe Zamfir mai retras din punct de vedere artistic, cum spuneam mai sus, acesta reorientându-se către muzica sacră, religioasă, interpretând un bogat repertoriu liturgic sau muzică clasică, mai degrabă decât muzica de orchestră care l-a consacrat în anii ’70.
Însă momentul care îl aduce din nou sub reflectoarele comercialului vine din partea lui… Quentin Tarantino, regizorul american incluzând „The Lonely Shepherd” pe coloana sonoră a filmului „Kill Bill Vol. 1”. Este foarte cunoscută obsesia lui Tarantino pentru muzica rară, acesta deținând colecții impresionante de viniluri și având pasiunea de a căuta muzică „uitată” sau „exotică” pentru filmele sale.
Așa a ajuns să descopere și „The Lonely Shepherd” și să o includă în film exact într-o pauză de la violență, acesta fiind geniul lui Tarantino: un film eminamente violent face o pauză prin această piesă pastorală, contrastul creând magie. Cumva, melancolia naiului este aceeași cu melancolia momentelor de pauză din filmele lui Tarantino, potrivirea fiind neașteptată.
Când se lansa „Kill Bill”, tinerii nu mai știau cine este James Last sau Gheorghe Zamfir, dar după aceea au știut că „The Lonely Shepherd” este piesa din „Kill Bill”. Chestiunea aceasta a determinat apariția unei lumini puternice asupra lui Zamfir, vânzări relansate, streaming puternic pe această piesă, reeditări și apariții media reînnoite. Cumva, piesa aceasta a trăit trei vieți: perioada de la finalul anilor ’70, la lansare, perioada anilor ’80 ca simbol nostalgic instrumental și apoi perioada de după 2003, explozia dată de „Kill Bill”.
Înainte de momentul Tarantino, în Vest Zamfir era perceput ca un nostalgic, iar în România ca o figură istorică; după apariția din „Kill Bill”, Zamfir a devenit brusc „cool” și asociat cu proiecte de avangardă precum cele ale lui Tarantino, trăind un adevărat rebranding involuntar.
Începând cu anii ’90, Zamfir a dus mai departe moștenirea lui Fănică Luca, fiind preocupat să predea cele știute în ale naiului mai departe către discipoli și studenți, creând școli artistice și workshop-uri în care a transmis tehnicile sale și tehnicile lui Fănică Luca.
În anii 2000, dragostea de țară îl aduce înapoi; începe să petreacă din ce în ce mai mult timp în România, stabilindu-și în final reședința în București, mutându-se înapoi în țara unde se născuse. Abordează, în general, o viață socială discretă, retrasă. Concertele și evenimentele devin doar ocazionale și își îndreaptă atenția mai mult către proiecte religioase. Din ce am citit în presă, în prezent Gheorghe Zamfir are o proprietate undeva la țară, în sudul României, petrecând mult timp acolo, în natură, în izolare, într-un cadru rural și retras. Preocupările sale sunt studiul, muzica și viața spirituală.
Cum observam si mai devreme, dimensiunea spirituală este un aspect important din viața și cariera lui Zamfir. Anii ’90 au fost cei ce l-au adus mai aproape de muzica religioasă, incluzând în repertoriul său muzică bizantină, imnuri ortodoxe și lucrări sacre occidentale. Naiul, astfel, capătă un context liturgic și spiritual. În multe interviuri și-a declarat dragostea pentru Dumnezeu și a vorbit despre talentul său ca despre un „dar divin”. A avut curajul să își asume public credința, un act memorabil pe care îl admir foarte mult. Îți las mai jos o fotografie cu maestrul Zamfir din zilele noastre:
Închei acest articol bucuros că am încercat, cel puțin, să pun și eu un mic reflector pe marele Gheorghe Zamfir, trecându-i în revistă cariera sa fabuloasă, aducându-i respectul cuvenit, așa cum ar trebui să facem cu toți acești mari artiști ai României.
În timp ce scriam acest articol, îmi imaginam cum a fost pentru dânsul să plece din micul Găești, să vină în marele București și apoi, la scurt timp, să ajungă în imensele metropole europene și să devină un artist atât de colosal, pășind pe scenele uriașe ale acestei lumi, locuind în atâtea locuri din Europa și din America, dar, în final, întorcându-se în România și nu într-un oraș mare, ci la țară, în liniște, în acest aer românesc pe care, atunci când nu îl mai respiri, îți apare o mare durere în suflet.
Cred însă că dragostea și România l-au vindecat pe maestrul Gheorghe Zamfir. Nu îl cunosc, nu îmi permit nimic, decât să cred cu optimism că este fericit acum și împlinit de toate cele fabuloase pe care le-a realizat în această scurtă dar foarte lungă viață. De asemenea, toți artiștii mari, toți gânditorii mari, toți filosofii magistrali ajung, într-un final, la spirit, la Dumnezeu; astfel, drumul lui Zamfir nu ar fi putut fi mai complet. Și cum să Îl respiri mai bine pe Dumnezeu, dacă nu în țara unde te-ai născut?
Spun sincer că Gheorghe Zamfir a dus muzica de nai la un alt nivel și, fără intervenția lui în Vest, România nu ar mai fi fost la fel; fără el, „Marele Blond” nu ar mai fi fost la fel; fără el, James Last nu ar mai fi fost la fel; și, în mod surprinzător, fără el, Tarantino și „Kill Bill” nu ar mai fi fost la fel. Înainte de Gheorghe Zamfir, naiul nu era perceput ca un instrument românesc; după el, a devenit sinonim cu România.
Dacă vrei să îl auzi pe Gheorghe Zamfir vorbind, atunci nu căuta un interviu, ci ascultă muzica sa de nai — aceea este vocea sa. Te las cu acest gând.
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
