Dragă cititorule, săptămâna asta avem din nou recenzie de film. Am reflectat mult despre ce să îți scriu și, după ce l-am revăzut de curând în versiunea sa remasterizată, m-am decis să îți scriu despre Tron, primul film din lume care a abordat pe larg, acum peste 40 de ani, subiecte ca AI-ul, realitățile alternative și universuri situate în domeniul virtual.
Prima dată am văzut Tron probabil undeva la începutul anilor ’90, pe VHS, deci la vreo 10 ani de la lansarea filmului. Cred că a circulat pe VHS și în România în anii ’80, însă nu aș fi putut să îl înțeleg; aș fi avut doar câțiva ani atunci, iar ceea ce propunea acest film ar fi fost mult prea mult pentru mintea mea de copil. Eu admiram pe atunci Sandy Bell, Aventurierii Spațiului și, un pic mai târziu, Swat Kats de pe Cartoon Network. Așadar, Tron trebuia să mai aștepte câțiva ani.
Chiar și așa, prima dată când l-am văzut, chiar și la peste 10 ani de la lansare, am rămas impresionat, iar gura îmi stătea permanent deschisă de uimire, observând acolo elemente de care nu mai auzisem niciodată – un joc video complex, care de fapt nu era un joc, ci o adevărată lume virtuală, ideea de personaje AI complexe, o inteligență artificială scăpată de sub control și, ce să vezi, posibilitatea ca o ființă umană să se „uploadeze” complet în acest univers virtual.
La vreo alți 10 ani vedeam Matrix, de data asta cu mintea unui mic adult, și atunci am realizat pentru prima dată că ceea ce propunea Tron în 1982 era cu adevărat înaintea timpului său. Aș fi adorat să pot discuta atunci cu mințile luminate ale anilor aceia și să observ, la cald, impresiile lor – sunt sigur că acest film a fascinat pe mulți cu aceste concepte revoluționare. Cumva, Tron este primul film cu adevărat SF care a vorbit pe larg, cum spuneam și mai sus, despre AI și despre realitatea virtuală, chiar dacă nu sub aceste denumiri per se. Mai concret, Tron a fost un film care te-a făcut să simți că ai văzut ceva înainte să fie posibil.
Sigur, trebuie să menționez că au mai fost și alte filme în care apărea ideea de inteligență artificială cu mult înainte de Tron. În Metropolis-ul lui Fritz Lang, din 1927, apare celebrul robot Maria, iar în Odiseea Spațială 2001, din 1968, apărea inteligența artificială sub forma computerului HAL. Însă, în sens modern, aparținând unui univers propriu, AI-ul a fost discutat mai pe larg în Tron. De asemenea, viața artificială apare sub formă definitorie și în Westworld, un film în care entitățile robotice de sine stătătoare aveau conștiință și discernământ, acesta fiind un alt film important de pionierat în domeniu. Cu toate acestea, Tron rămâne unic, pentru că aduce un caracter modern ideii de realitate virtuală, diferit cu totul de Westworld și Odiseea Spațială 2001.
Pentru a continua cu premisele acestui film, trebuie să ne uităm, în primul rând, la situația lui 1982, cum se prezenta aceasta din punct de vedere tehnologic, cum arăta un computer pe vremea aceea și cum a apărut ideea acestui film, în mintea cui.
Computerul nu era în 1982 ceea ce este astăzi; nu se afla în casele tuturor, nu era încă un obiect personal. Majoritatea considerau computerele ceva extraordinar de scump, mare și greu de înțeles. Existau deja prin bănci, prin universități, în armată și în unele corporații, însă nu erau încă un standard. În case puteai găsi doar precursorii computerului modern, ceea ce se numea „microcomputere”, cu exemple precum Atari, Commodore sau Sinclair. Mai jos poți observa un Commodore 64, un computer foarte popular, lansat în august 1982:
Nu puteai însă să faci mare lucru cu un astfel de computer; îl conectai la un televizor și aveai o grafică limitată, linii de cod și cam atât, cu totul departe de ceea ce vedem în Tron. Ideea ca un astfel de computer să conțină o realitate virtuală complexă era chiar SF în 1982.
Cu toate acestea, ideea Tron a apărut încă de atunci, în 1982, în mintea și viziunea genialului Steven Lisberger, filmul fiind dezvoltat ca scenariu împreună cu Bonnie MacBird. Îl poți vedea pe Lisberger mai jos, în timpul filmărilor din 1982, alături de Jeff Bridges, actorul principal din Tron:
Am putea spune că Lisberger a fost un geniu pentru că a prevestit apariția AI-ului și a realității virtuale încă de atunci, însă, în realitate, a fost mai degrabă o combinație de intuiție și obsesie pentru anumite subiecte. Totul pentru el a început în 1976, când a devenit foarte pasionat și obsedat de jocul Pong – o chestiune extrem de simplă, dar care i-a dat mult de gândit lui Lisberger, acesta înțelegând că o lume întreagă poate exista în interiorul unui computer, al unui joc.
Inițial, acesta a gândit Tron ca pe un film de animație, fiindu-i astfel mult mai ușor să prezinte toate aceste idei. Ba chiar a și dezvoltat o animație scurtă cu care și-a demonstrat conceptul în fața celor interesați. Așa ajungem și la cei care au finanțat filmul, Disney. Aceștia au adorat filmulețul de prezentare realizat de Lisberger și au decis să finanțeze filmul, pentru că își doreau să părăsească zona „Bambi” și să pășească în viitor, iar Tron asta era – un viitor plin de lumini de neon și realități virtuale. A fost un win-win teribil de celebru atât pentru Disney, cât și pentru Lisberger.
Astfel, Lisberger și Disney creau în 1982 ceva cu adevărat înaintea timpului său, în mare parte din greșeală, în mare parte din noroc și în mare parte din puterea creației. Însă, interesant peste măsură este faptul că, acum, la peste 40 de ani de la lansare, putem înțelege Tron ca pe un Nostradamus modern: multe dintre conceptele prezentate în acest film sunt astăzi complet valabile – AI-ul, realitățile virtuale (jocurile complexe), computerele performante ș.a.m.d. Probabil că nu va mai dura foarte mult și celelalte „previziuni” din film vor deveni realitate, în special transpunerea conștiinței umane într-un mediu complet virtual. Astăzi încă folosim căști VR pentru a obține ceva similar, însă tehnologia cu siguranță va evolua în scurt timp și ne vom putea plimba într-un univers de tip Tron, comportându-ne perfect natural, manipulând obiecte și interacționând cu personaje AI.
Subliniez aici că a durat 40 de ani ca să înțelegem asta despre Tron. Cu siguranță, cei din 1982 nu l-au înțeles așa și l-au primit ca pe un alt film SF, interesant, colorat, curajos și cam atât – un alt motiv să mâncăm popcorn într-o seară de marți.
Drept dovadă, Tron nu a produs profitul scontat pentru Disney, fiind considerat o adevărată dezamăgire financiară. Unde mai punem că, în aceeași perioadă, se lansau filme SF fabuloase precum E.T., Star Trek II sau Blade Runner, mult mai ușor de înțeles și de îndrăgit. În mod paradoxal, de asemenea, povestea a fost cea criticată de recenzorii de specialitate, încă un semn că filmul fusese lansat prea devreme.
De asemenea, un fapt foarte interesant este că nu i-a fost permis lui Tron să fie nominalizat la Oscar pentru efectele speciale, dat fiind că… au fost utilizate… computerele! Da, în 1982, acest lucru era considerat o trișare. Încă un semn că societatea de atunci nu era încă pregătită pentru o poveste ca cea din Tron.
Însă, ușor-ușor, Tron s-a transformat într-un adevărat film cult, crescând în notorietate în anii ’90 și ajungând la apogeu în anii 2000, totul culminând cu lansarea continuării din 2010, numită Tron: Legacy.
În acest moment, totul a explodat, povestea a continuat, iar Jeff Bridges a jucat și el în acest film, totul la superlativ. În sfârșit, aveam capacitatea de a înțelege acest concept interesant prin și mai multe detalii ale poveștii. Tron a ars încet, încă din 1982, și a continuat să hrănească imaginația tuturor celor care au înțeles.
Aducându-ți câteva cuvinte despre actorul principal din Tron (1982), Jeff Bridges, îți spun că acesta a acceptat rolul lui Kevin Flynn fiindcă era în căutare de roluri diferite, riscante, care să îl scoată din tipare. Povestea din spatele lui Tron nu l-a atras foarte mult inițial; ba chiar, mai târziu, a declarat că, la început, în timpul filmărilor, nu avea nicio viziune despre cum va arăta filmul ulterior, filmând cumva pe „bâjbâite”. A jucat într-un film care nu exista încă în forma sa finală atunci când a fost filmat, un film care avea să fie construit în jurul său ulterior.
Când îl vezi pe Jeff Bridges în Tron, ai impresia că actorul era predestinat acestui rol – dar drumul lui până acolo e mult mai bogat și mai interesant. Jeff Bridges s-a născut pe 4 decembrie 1949, în Los Angeles, într-o adevărată dinastie de actori: tatăl său, Lloyd Bridges, și fratele mai mare, Beau Bridges, erau deja nume consacrate la Hollywood. A apărut pe ecran încă din copilărie, dar momentul de cotitură a venit în 1971, cu The Last Picture Show, filmul care i-a adus prima nominalizare la Oscar și l-a impus ca actor dramatic de prim-plan. În anii ’70 și începutul anilor ’80, Jeff și-a construit reputația de actor versatil, jucând în filme precum Thunderbolt and Lightfoot, alături de Clint Eastwood, sau Starman, care i-a adus o nouă nominalizare la Oscar. Tron apare exact în această perioadă de efervescență creativă: nu ca un film de confirmare, ci ca un pariu artistic riscant, într-un moment în care Jeff era suficient de sigur pe talentul său încât să accepte necunoscutul.
După Tron, cariera lui a continuat să crească, culminând cu roluri fabuloase precum The Big Lebowski, un adevărat simbol cultural, și cu Oscarul pentru cel mai bun actor câștigat în 2009, pentru Crazy Heart. Astăzi, Jeff Bridges este activ atât în film, cât și în televiziune, implicat în diverse proiecte, muzică (dat fiind că este și compozitor) și cauze sociale. Privit retrospectiv, Tron nu este un accident exotic din filmografia lui, ci una dintre primele dovezi că Jeff a fost mereu atras de roluri care ies din tipare.
Pe lângă Jeff Bridges, în Tron avem actori fascinanți în roluri secundare. Este interesant cum a fost folosită distribuția, majoritatea actorilor jucând roluri duble, unul în lumea reală și unul în lumea virtuală. Bruce Boxleitner joacă un dublu rol esențial: Alan Bradley, programatorul idealist din lumea reală, și Tron, programul de securitate care devine simbolul rezistenței în Grid — o alegere inspirată, pentru că actorul aduce ambelor personaje o integritate calmă, aproape morală. Cindy Morgan interpretează, la rândul ei, două ipostaze-cheie: Lora Baines și Yori, reflectând ideea centrală a filmului că emoțiile și relațiile umane se imprimă în programele digitale, de aici și povestea de dragoste a celor doi, despre care voi povesti puțin mai târziu.
Însă, deasupra tuturor planează figura memorabilă a lui David Warner, care dă viață atât corporatistului rece Ed Dillinger, cât și MCP-ului — inteligența artificială tiranică a universului Tron. Warner oferă filmului o gravitate aparte, creând o amenințare aproape metafizică, teama că MCP ar putea ieși din realitatea virtuală și ar putea amenința lumea întreagă.
Mergând mai departe cu estetica filmului, Tron-ul din 1982 era cu totul diferit față de orice film SF de până atunci, prezentând o lumină de neon nemaîntâlnită, cu un stil grafic unic, construit din linii și forme pure. Aici pășesc către poate cea mai interesantă parte a acestui articol, vorbindu-ți despre tehnologia din spatele filmului, anume cum a fost posibil să se realizeze ceva atât de complex din punct de vedere grafic și CGI în 1982.
Urmărind Tron (1982), ești uimit și acum, la peste 40 de ani de la lansare, de niște cadre perfecte, niște efecte speciale curate și naturale, fără vreo senzație de stângăcie. Filmul are o culoare fabuloasă, acel neon albastru nemaivăzut până atunci, nave virtuale, mașinării virtuale, un univers impresionant, fără cusur. Cum au reușit să creeze acest univers? Cum de au folosit computere?
Îți las mai jos o scenă din film, anume cea în care Tron, un program de securitate devenit conștient, îl confruntă pe MCP – AI-ul suprem din universul Tron, un adevărat tiran:
Revenind la ideea de CGI, cum a fost posibil așa ceva în 1982? O să îți răspund foarte scurt: Tron arată realizat pe calculator, așa cum facem în ziua de azi, dar este, de fapt, pictat cu mâna! Hai să îți explic cum au fost create cadrele din Tron.
În primul rând, trebuie să eliminăm impresia că Tron a fost realizat 100% cu CGI pe computer. Acest lucru nu era posibil în 1982. Într-adevăr, au folosit și computere, însă doar pentru anumite secvențe, nu pentru întregul film — voi reveni asupra acestui subiect. Să luăm însă un cadru și să îți povestesc cum a fost creat. Filmările au fost reale, cu actori și decoruri, însă totul era aproape negru și întunecat, pentru a putea fi manipulat ușor ulterior. Mai jos poți vedea o fotografie din culise care îi prezintă pe cei trei actori principali, Jeff Bridges, Bruce Boxleitner și Cindy Morgan, în costumele în care erau filmați, costume care aveau să devină ulterior luminoase și colorate:
Prin manipulare fizică, cadru cu cadru, s-a desenat pe peliculă tot ceea ce vedem în film: culorile futuriste, navele, mașinăriile ș.a.m.d. Practic, filmau în realitate și apoi adăugau elemente desenate. Bine, nu se desena la propriu pe pelicula existentă, ci se adăugau straturi noi de film prelucrat și desenat, care se suprapuneau peste cel filmat, la final rezultând un tot unitar. Perfecțiunea efectelor speciale vine din faptul că Tron a fost realizat, manipulat și desenat cadru cu cadru, nu printr-un proces automat, așa cum se face astăzi.
Revenind la computerele folosite pentru CGI, de altfel motivul pentru care Oscarurile l-au respins pe Tron, acestea au fost utilizate pentru a crea modelele 3D – tancurile, mașinăriile de urmărire, unele clădiri, navele etc. Însă trebuie remarcat că, pe vremea aceea, nu exista ideea de randare în timp real sau de obiect 3D mobil așa cum o înțelegem astăzi; totul trebuia generat matematic, cadru cu cadru, și apoi înlănțuit pentru a crea senzația de mișcare. Practic, efectele realizate pe computer erau calculate și produse cadru cu cadru – nu exista altă cale.
Putem spune, astfel, că Tron a fost unul dintre primele exemple în care computerele au fost utilizate ca instrument artistic; până atunci, nici nu se punea problema. Drept dovadă, Oscarurile au afirmat că Tron a trișat folosind computerele. Ce să îi faci, asta era mentalitatea pe atunci. Probabil că așa vom vorbi, peste mulți ani, și despre AI ca instrument artistic.
Dacă ar fi să aleg un simbol vizual care îl așază pe Tron în legendă, acela ar fi fără îndoială „Light Cycles”. Secvența acelor motociclete digitale care lasă în urmă ziduri de lumină este una dintre cele mai memorabile din istoria SF-ului. Simplă ca mecanică, dar genială ca idee, scena transformă un joc geometric într-o luptă pentru supraviețuire, unde strategia și reflexele decid totul. Din punct de vedere vizual, Light Cycles sunt esența esteticii Tron: acele linii pure, acel neon intens, toate ținute laolaltă de mișcări atent calculate matematic. Tema Light Cycles, a motocicletelor Tron, este păstrată și în filmele ulterioare.
Povestea din Tron este cu adevărat interesantă, însă nu am să ți-o divulg în acest articol, preferând să te las pe tine să o descoperi, acum că ți-am antrenat curiozitatea în ceea ce privește premisele acestui film. Cert este că povestea a fost la fel de interesantă ca și grafica filmului, prezentându-ne istoria unică a unei ființe umane care se transportă cu totul într-o lume virtuală unde, în esență, colaborează și se războiește cu o suită de personaje AI. Vezi, dragă cititorule? Incredibil de curajos pentru 1982 – abia putem înțelege acum aceste concepte; dar în 1982?
Ce era însă universal și ușor de înțeles, până și atunci, era revoluția pe care un individ o putea face, ceea ce, în sine, năștea o altă revoluție — niște elemente bine împământenite în conștiința comună a anilor ’80, chestiuni care, paradoxal, acum nu mai sunt atât de împământenite.
Dacă ar fi să îți divulg un episod din Tron, atunci aș alege să îți povestesc despre povestea de dragoste pe care acesta o conține, cea dintre două programe, două entități AI, frumoasa Yori și chiar unul dintre protagoniștii principali, cel de la care filmul își trage numele, Tron. Nu avem o poveste de dragoste clară, însă niște personaje AI sunt prezentate ca având o legătură, o atracție, mimând, astfel, umanitatea. Un alt exemplu de pionierat din partea acestui film.
Seriile de filme Tron nu s-au încheiat însă cu cele două de mai sus, povestea continuând, un al treilea film fiind lansat de curând. Acesta se numește Tron: Ares și îl are ca actor principal pe Jared Leto. Nu l-am văzut încă și îmi doresc foarte mult să îmi iau o seară liniștită în care să descopăr încotro merge povestea. Sinopsisul este fascinant: de data asta lumea digitală nu mai este vizitată de oameni — ci iese ea în lumea reală. De abia aștept să îl văd!
Nu pot încheia acest articol fără să amintesc și de muzica din Tron, pentru că universul digital nu era construit doar din linii de neon și cadre atent desenate, ci și din sunet. Coloana sonoră a fost compusă de Wendy Carlos, aceeași compozitoare care lucrase anterior la „A Clockwork Orange”, unde reușise să transforme muzica clasică într-o experiență electronică stranie și modernă – atât de potrivită filmului lui Kubrick. Alegerea ei pentru Tron nu a fost deloc întâmplătoare. Wendy a combinat orchestra simfonică cu sintetizatoarele analogice, creând un amestec fascinant între tradițional și futurist, între cald și rece. Rezultatul nu este doar o simplă coloană sonoră, ci o extensie a universului Tron: matematică, mecanică, dar în același timp surprinzător de umană. Muzica amplifică tensiunea, misterul și senzația de lume digitală vie, oferind filmului o identitate sonoră distinctă. Fără această componentă, Tron ar fi fost doar un experiment vizual; cu ea, devine o experiență completă, o adevărată lume virtuală căreia nu îi putea lipsi muzica.
Concluzia acestui articol se desprinde din ideea pionieratului timpuriu adus de acest film cu peste 40 de ani în urmă. Este interesant să observăm cum, uneori, niște povești scrise cu mult timp înainte prevesteau viitorul într-o formă foarte precisă. Aduc aminte aici de Jules Verne și de ale sale povestiri, care erau parcă relatări din niște călătorii pe care le făcuse în viitor.
La fel și Tron, cu personajele sale AI, cu realitatea virtuală, cu jocuri video ce au ajuns adevărate micro-universuri, parcă ne prevestea viitorul ce avea să vină în nici 40 de ani. Acum avem realități virtuale, avem jocuri ce conțin universuri vaste și, fără doar și poate, avem AI. Cum spuneam și mai devreme, nu cred că mai este mult și ne vom putea transporta cu totul într-un astfel de univers virtual, fără să mai fie nevoie de căști VR, controllere sau ecrane. Parcă te sperie un pic acest gând, nu-i așa?
Dar, ce să vezi, este poate și un pic incitantă această idee, că peste ceva vreme va fi posibil să ne întoarcem acasă de la muncă, obosiți, să ne așezăm pe canapea, să apăsăm un buton și să ne trezim, pentru câteva ore, într-un univers cu totul vast, unde să fim doar noi, într-o libertate nebună, cu o energie nemărginită, putând să dăm frâu liber unei descătușări altfel imposibile. Ei bine, cam asta este esența a ceea ce prevestea Tron în 1982 că va urma. Incitant, nu-i așa? Hai să vedem ce va urma!
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
