Dragă cititorule, săptămâna aceasta îți voi povesti despre cea mai celebră înlănțuire de note muzicale care a fost pusă la cale vreodată. Este posibil, doar auzind primele două-trei note, să știi imediat despre ce operă vorbim. Antonio Vivaldi compunea în anii 1700, în plină epocă barocă, ceea ce avea să devină cel mai celebru set de concerte de vioară din existență.
În opinia mea, „Anotimpurile” sunt, alături de A 5-a Simfonie a lui Beethoven, cele mai celebre și mai recognoscibile bucăți de muzică clasică. Putem să luăm din mulțime orice ființă și să o punem să asculte primele două-trei acorduri din „Primăvara” – ele vor fi recunoscute pe loc.
Am auzit Anotimpurile în toate situațiile posibile: ca muzică de background în supermarket-uri, ca muzică de fond în lift, ca ilustrație în filme, ca sonerie de telefon, dar, cel mai important, am auzit acest concert în nenumăratele înregistrări care au fost făcute de-a lungul timpului.
Astăzi nu îți voi povesti, însă, despre aceste înregistrări legendare, ci mai degrabă ne vom uita împreună în anii 1700 și la cum a ajuns Vivaldi să compună cea mai deosebită operă de muzică clasică.
Antonio Lucio Vivaldi se năștea pe 4 martie 1678 la Veneția, unde a locuit până la o vârstă matură. Ducându-mi imaginația înapoi, în acei ani 1700 în care Vivaldi își trăia tinerețea, trebuie că Veneția să fi fost un loc fabulos. Acest mini-oraș este și astăzi o adevărată minune printre realizările omenirii. Este o realitate că până și fundamentul, baza, pământul Veneției, au fost făcute tot de oameni. Pe acest arhipelag handmade stau acele construcții minunate: Podul Rialto, Castelul Dogilor, Basilica di San Marco etc., iar ele dau o magie extraordinară acestui loc numit Veneția. Trebuie că și atunci, la 1700, să fi fost cel puțin interesant să compari Veneția cu alte locuri de prin lume și să fie o șansă teribilă să te naști și să crești în acel loc plin de cultură și elitism.
Antonio se năștea într-o familie tipic venețiană a acelor timpuri, tatăl său fiind frizer și mai apoi devenind și el un violonist destul de bun, fiind alături de Antonio în periplul său muzical mai toată viața. Cumva tatăl său, Giovanni Battista, i-a fost un fel de impresar și manager lui Antonio, ocupându-se toată viața de concertele și evenimentele pe care le susținea fiul său.
Vivaldi se năștea într-o vreme interesantă, chiar în momentul nașterii fiind un cutremur de proporții în oraș, ceea ce nu a permis ca Antonio să fie botezat la biserica de lângă casă din motive de securitate, fiind botezat acasă, chiar de moașă.
Tatăl său a fost cel ce l-a învățat pe Antonio să cânte la vioară și i-a transmis foarte multe cunoștințe muzicale, astfel încât, la vârsta de 24 de ani, avea extrem de multă experiență, ceea ce i-a permis să primească o slujbă la Ospedale della Pietà, o instituție a bisericii care se ocupa, încă de pe vremea aceea, de copii orfani. Acest orfelinat, care există până astăzi în Veneția, primea cca. 30 de copii pe zi, aceștia fiind lăsați pur și simplu la ușa orfelinatului de cei ce nu îi mai doreau sau nu își permiteau să îi crească.
Inițial, de la 15 la 24 de ani, Antonio studiase să devină preot, mama sa insistând pe această direcție, ea făcând astfel un pact cu Dumnezeu ca Antonio să fie salvat și să trăiască mult – fiind extrem de îngrijorată de suferința lui înnăscută, acesta suferind de astm toată viața sa. Ba mai mult, Antonio a terminat studiile de preoție și la vârsta de 25 de ani a fost și hirotonisit sub numele de “Preotul Roșu” – din cauza culorii părului său. Însă, preoția nu se potrivea cu ceea ce își dorea Antonio să facă pe mai departe, fiind un om căruia îi plăcea foarte mult viața, însă îi plăcea și muzica, atât compoziția cât și interpretarea. De aici și migrarea de la preoție la slujba de la orfelinat, unde a fost numit “Maestro di Violino”, ocupându-se cu predarea muzicii către copii orfani.
În perioada de tinerețe, Antonio a fost mai întâi un interpret deosebit de vioară și mai apoi un compozitor. În anii săi de început, după școala de preoție, acesta, pe lângă slujba de profesor de vioară de la orfelinat, ținea și concerte de vioară în particular. În paralel, însă, Vivaldi compunea din ce în ce mai mult, în perioada de la Ospedale della Pietà compunând multe din operele sale celebre.
Deci, iată că perioada de la orfelinat, i-a oferit lui Antonio liniștea necesară să poată învăța pe alții dar și să se învețe pe sine și să își dea frâu liber creației, nu degeaba este atât de înțeleaptă sintagma „învățând pe alții, te vor învăța și ei pe tine”.
Perioada de la orfelinat a durat pentru Vivaldi undeva peste 30 de ani, ceea ce înseamnă că deja violonistul ajunsese la vârsta de cca. 50 și ceva de ani însă nu se remarcase încă ca și compozitor.
După ce încheie activitatea de la orfelinat, Antonio pleacă mai întâi în Italia, la Mantua, unde primește funcția de „Maestro di Cappella” la curtea prințului Philip de Hesse-Darmstadt, guvernatorul din Mantua. Locuiește apoi o perioadă la Roma, dar, în 1725 se întoarce la Veneția, perioadă în care compune Anotimpurile.
Este multă speculație în jurul felului în care Vivaldi a ajuns să compună acest concert de vioară celebru. Sunt niște teorii care spun că Vivaldi a scris mai întâi o serie de sonete, numite Primăvara, Vara, Toamna și Iarna și că, practic, muzica compusă de el este o transpunere a versurilor în muzică. Mie, această teorie mi se pare cea mai plauzibilă.
Putem să tragem concluzia că este corectă dat fiind că în partiturile Anotimpurilor sunt instrucțiuni concrete din partea lui Vivaldi despre cum ar trebui să sune anumite părți, iar acele părți sunt legate strâns de sonete și de versurile lor. Spre exemplu, violoniștilor li se cere explicit în „Primăvara” să imite prin interpretare „un cioban dormind sub soare” ori „un câine care latră în depărtare”. Aceste versuri și situații se regăsesc în sonete.
Sonetele sunt lungi și nu o să le listez aici, însă, ele urmăresc un plan pentru fiecare anotimp în parte și sunt extrem de sincronizate cu muzica și cu trăirile de acolo, a felului în care vremea se așază, de la blând la acut, peste natura. Aceste sonete sunt atât de importante încât de foarte multe ori, înainte de începerea unui concert al „Anotimpurilor”, dirijorul citește cu voce tare sonetele către public.
Se spune, de asemenea, că inspirația de vreme și de anotimp i-a fost dată lui Antonio de șederea sa în zona rurală din Mantua. Veneția, chiar dacă este un loc minunat, este lipsit de magia naturii și a anotimpurilor, astfel, un Antonio născut la Veneția și care a locuit acolo până la o vârstă înaintată, ajuns în mijlocul naturii la Mantua și observând pentru prima dată trecerea anotimpurilor și a frumuseții naturii în zona de țară a Italiei, l-a făcut să se îndrăgostească de asta și marcat în felul acesta să scrie sonetele și să compună, mai târziu, această operă minunată – „Anotimpurile”.
De asemenea, un fapt consemnat istoric este că la baza inspirației pentru această operă i-au stat, de asemenea, și picturile peisagistice ale lui Marco Ricci.
Anotimpurile au fost compuse la Veneția, însă, au fost publicate în Amsterdam în 1725 într-o serie de 12 concerte numite „Il cimento dell’armonia e dell’inventione”.
În perioada matură a vieții sale, datorită Anotimpurilor, Vivaldi a cunoscut faima în toată Europa. După 1725 Vivaldi devine un fel de adevărat rockstar al vremurilor sale. Vivaldi este un om de succes, dorit la toate curțile înalte din Europa, spre exemplu, regele Louis al XV-lea dezvoltă o adevărată pasiune pentru „Primăvara” și ordonă să fie o orchestră disponibilă non-stop pe lângă el pentru a cânta partitura ori de câte ori își dorea.
Anotimpurile s-au detașat cu totul de vremurile în care au fost lansate, dat fiind că au fost diferite de alte opere de pe vremea aceea. Pentru prima dată oamenii aveau parte de un concert solo de vioară în care vioara principală este „vedeta” acestui concert. Pentru prima dată violonistul devenea un frontman, de pe scaunul unde stătea de obicei și făcea parte dintr-un „furnicar” de muzicieni care cântau în mod egal, acum acesta se putea ridica și să țină adevărate solo-uri în fața publicului, taman chitariștilor moderni care ies sub lumina reflectorului și ne oferă un moment solo sublim.
Putem, astfel, să îl considerăm pe Vivaldi ca fiind inventatorul acestui tip de Concert Solo. Vivaldi a fost cel care a „umblat” la sincronicitatea orchestrei clasice și a văzut oportun să îi schimbe cutumele și să ordoneze ca mai multe instrumente solo să dialogheze unele cu celelalte, să își răspundă una celeilalte – toate îmbogățite cu propriile improvizații ale solistului.
Așadar, este de menționat că acest concert, „Anotimpurile” a introdus un nou fel de organizare a orchestrei, în componență cu o vioară solo, un cvartet de corzi (două viori, o violă și un violoncel), cât și un basso continuo (format dintr-o harpă și o orgă).
Din păcate Vivaldi și-a încheiat viața în sărăcie, mutându-se la Viena, unde spera să fie promovat și susținut de rege. Din păcate regele a murit la scurt timp după ce Vivaldi s-a instalat la curtea vieneză, ceea ce l-a determinat să intre într-o perioadă de declin și de sărăcie, murind în 1741 la vârsta de 63 de ani. A fost înmormântat la Karlskirche, o biserică barocă din Viena.
Este interesant că operele lui Vivaldi au fost pierdute pentru mai bine de 200 de ani. Operele sale, printre care și Anotimpurile, au fost regăsite la începutul anilor 1900, partiturile fiind redescoperite într-o arhivă uitată din Italia. Anotimpurile nu prea mai fuseseră interpretate de peste două sute de ani, însă, începând cu secolul 20, Anotimpurile au redevenit un hit mondial și spiritul lui Vivaldi, acolo unde o fi, se putea bucura din nou de un succes imens.
Ceea ce ne atrage atât de mult la acest concert, este chiar structura, felul în care a gândit Vivaldi acest concert („album” dacă mi-aș putea permite să îi spun așa), durează în medie cam 40-43 de minute, asta este extrem de modern și de potrivit muzicii pe care o ascultăm noi astăzi. Structura concertului este aceasta:
1. Concerto Nr. 1 în Mi major, Op. 8, RV 269, “Primăvara” (La primavera)
1. Allegro (în Mi major)
2. Largo e pianissimo sempre (în Do♯ minor)
3. Allegro pastorale (în Mi major)
2. Concerto Nr. 2 în Sol minor, Op. 8, RV 315, “Vara” (L’estate)
1. Allegro non molto (în Sol minor)
2. Adagio e piano – Presto e forte (în Sol minor)
3. Presto (în Sol minor)
3. Concerto Nr. 3 în Fa major, Op. 8, RV 293, “Toamna” (L’autunno)
1. Allegro (în Fa major)
2. Adagio molto (în Re minor)
3. Allegro (în Fa major)
4. Concerto Nr. 4 în Fa minor, Op. 8, RV 297, “Iarna” (L’inverno)
1. Allegro non molto (în Fa minor)
2. Largo (în Mi♭ major)
3. Allegro (în Fa minor)
De-a lungul anilor au fost înregistrate nenumărate versiuni ale Anotimpurilor, se consideră însă că prima înregistrare a fost cea a violonistului Alfredo Campoli în 1939 la un post de radio de stat francez. Au urmat sute de versiuni și interpretări, toate care mai de care. Dacă vei efectua un search după „Anotimpurile” pe una din platformele de streaming, vei descoperi sute de albume și ne va trebui o viață întreagă să ascultăm toate versiunile existente. Însă, versiunea considerată cea mai celebră, este cea a lui Nigel Kennedy, înregistrată împreună cu Orchestra de Cameră din Marea Britanie, fiind una din cele mai bine vândute înregistrări de muzică clasică. Poți găsi acest vinil în magazinul AVstore.
Însă, pentru mine, sufletul mi s-a oprit întotdeauna la o versiune a acestui concert de pe un disc pe care mi l-a făcut cadou mama când aveam vreo 14 ani. Mi-a spus: „Uite, niște japonezi au venit în vizită la „șeful” și i-au adus niște cadouri, printre care și acest CD.” M-am uitat lung la el – am văzut că este vorba de muzică clasică și am strâmbat din nas. A completat: „Ascultă-l, e bun”. Chiar așa a fost pentru că am ascultat sute de versiuni ale acestui concert, dar acest disc s-a dovedit a fi cel mai bun. Este vorba de Le Quattro Stagioni în interpretarea I Solisti Italiani.
Acest concert a fost înregistrat în 1986 la Villa Contarini în Brenta, Italia de către producătorii Peter Willemoes și Takashi Baba. Discul a fost editat pe vinil si CD, exemplarul meu este fabricat de către Denon în 1987.
I Solisti Italiani a fost o orchestră pusă la cale de Renato Fasano imediat după terminarea celui de-al doilea Război Mondial. Pentru mine atenta tehnică japoneză care a fost acordată acestei înregistrări, cât și asupra masterizării, îl face să fie foarte deosebit și să am ocazia, după atât de mulți ani să ascult un disc înregistrat și fabricat acum aproape 40 de ani care păstrează perfect naturalețea momentului și magia camerelor mari ale vilei Contarini.
Când închid ochii și ascult acest album, uneori o văd și pe mama, parcă o văd în fața boxelor, dând din mâini și spunându-mi: „mi-aș fi dorit să fi fost bărbat, ca să pot fi dirijor”.
În concluzie vreau să spun că nu cred că această compoziție are egal, trebuie să fie una dintre cele mai eterne compoziții create vreodată. Dacă îmi pun imaginația pe setare maximă și las ochii minții să se ducă cât de mult pot înainte în timp, voi vedea din ce în ce mai multe realizări ale omenirii, însă coloana sonoră a acestei călătorii imaginare, oricât de departe mă voi duce în timp, va fi întotdeauna „Anotimpurile” de Antonio Vivaldi.
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
Tidal:
Apple Music:
