Dragă melomanule, cum aș putea să scriu atâtea articole despre muzică și să nu scriu unul despre preferații mei, Fleetwood Mac? Fără foarte multă ezitare pot pune această trupă pe unul din locurile cele de mai sus pe scara preferințelor mele. Este o trupă de-a dreptul legendară care de-a lungul anilor a produs niște piese fascinante și interesante de o calitate desăvârșită. Întotdeauna când mă aflu într-un impas în fața sistemului audio și nu știu ce să ascult ori îmi doresc să testez un nou echipament, mâna mea se duce aproape mecanic către discurile cu Fleetwood Mac, este o relație complet specială între sufletul meu și muzica lor, ceva de o pasiune pe care încă nici eu nu o înțeleg.
Piesele Fleetwood Mac sunt adevărate capodopere și exemple de echilibru analogic și plăcere muzicală. Stilul FM este unul unic și este foarte dificil să spunem că muzica FM este rock sau pop, să o încadrăm într-un singur stil, muzica FM fiind deasupra tuturor acestor clasificări generice, având o clasificare proprie, aflându-se într-un dosar unic numit Fleetwood Mac.
Discul care face obiectul acestui articol se numește „The Dance” și este un album live înregistrat pe 23 mai 1997 în timpul unui concert pe care aceștia l-au susținut la Warner Brothers Studios din Burbank, California. Discul face obiectul acestui articol pentru că marchează reunirea trupei în forma lor consacrată din 1974: John McVie, Christine McVie, Mick Fleetwood, Stevie Nicks și Lindsey Buckingham. Mai jos o imagine cu aceștia din anii 70, în ordinea pe care am menționat-o în fraza anterioară:
Astfel, în periplul lor tumultos, etern despărțiți și etern împreună, a existat această perioadă scurtă de la finalul anilor 90 când cei patru au realizat împreună acest disc care se detașează de altele prin faptul că este realizat la maturitate în niște vremuri în care cei patru avuseseră timp să își îngroape demonii și să își aducă aminte cum 25 de ani mai devreme realizau împreună niște discuri și niște cântece legendare.
De-a lungul timpului am auzit multe piese înregistrate live din acest concert care m-au impresionat pe loc prin energia specială a momentului cât și prin calitatea audio desăvârșită. Investigând am descoperit acest album live și am decis să îi aloc timp pentru un articol.
Înainte de toate însă, să începem cu un pic de istorie Fleetwood Mac și aș vrea să aduc mai întâi o precizare: astăzi nu îți voi povesti despre Fleetwood Mac-ul lui Peter Green, ci îți voi povesti despre forma trupei pe care am menționat-o anterior, numită și forma „Rumours”, așa cum se consacrase în perioada ante-numitului album. De ce nu îți voi povesti despre Fleetwood Mac-ul lui Peter Green, sau, mai bine zis, cine a fost Peter Green? Ei bine pentru a clarifica aceasta trebuie mai întâi să mergem la bazele formarii FM. Însă, înainte să dau drumul poveștii despre istoria trupei, ar trebui să îți spun că înainte de formula cunoscută Fleetwood Mac de care îți povesteam mai sus, a existat o perioadă de timp plină de experimente și încercări, perioadă în care FM au lansat 9 albume cu o muzică diferită față de ceea ce cunoaștem din Fleetwood Mac-ul modern. Astfel, este ca și cum am avea două formații diferite, existând câteva albume cu Peter Green și apoi existând câteva albume de tranziție către forma „consacrată” FM. Astfel, astăzi nu o să îți povestesc foarte mult despre ce a fost înainte de 1974, ci o să ne îndreptăm atenția mai mult pe zona modernă a FM. Mai întâi să trecem rapid prin povestea formării FM și premisele primelor albume și, până la urmă, să aflăm împreună, și eu și tu, cum o formație de blues-rock și rock progresiv a ajuns să se transforme atât de tare.
Astfel, în 1967, la Londra, alături de Mick Fleetwood și John McVie, Peter Green înființa Fleetwood Mac, după ce plecase din fabuloasa formație de blues John Mayall & The Bluesbreakers. Green îl înlocuise în Bluesbreakers pe legendarul Eric Clapton și activase acolo o perioadă. Cu Mick Fleetwood, Peter Green lucrase și în alte două trupe: Peter B’s Looners și Shotgun Express (al cărui vocalist era nimeni altul decât Rod Stewart). În Bluesbreakers Green cântase alături de Fleetwood, Mayall și McVie.
După ce terminau de înregistrat pentru Bluesbreakers, cei trei menționați anterior, rămâneau la studio și cântau împreună și înregistrau cântece, așa și-au denumit proiectul „Fleetwood Mac”, fiind o combinație între numele de familie al lui Mick Fleetwood și o prescurtare a McVie (Mac). După aceste momente, cei trei au părăsit Bluesbreakers și și-au înființat oficial propria formație al cărei nume rămânea Fleetwood Mac.
Astfel, un prim album Fleetwood Mac debuta, stilul era blues-rock, și de pe acest album se desprindeau hituri ca „Black Magic Woman” sau „Need Your Love So Bad”. Un al doilea album a urmat, numit „Mr. Wonderful”, tot un album de blues. Deja în cazul acestui album componența se schimbase, la clape având-o deja pe minunata Christine Perfect (mai târziu McVie). Un al treilea album a urmat, numit „Then Play On”, de data aceasta un album de rock.
În 1970, urmare a unei crize puternice de LSD impur, Peter Green începuse să aibă puternice probleme psihice și părăsește trupa. Clifford Davis declara că după acest episod Green nu mai era același, fiind pur și simplu „defect”. Ultimul album de dinainte de plecarea lui Green a fost „The Green Manalishi”. După plecarea lui Green a urmat o perioadă de tranziție de vreo câțiva ani până să se ajungă la forma consacrată de care vom vorbi astăzi.
Ca de obicei, Mick Fleetwood era cel care ținea lucrurile sub control și tot schimba membri formației pentru a o menține activă. A urmat un album numit „Klin House” în 1970 și apoi „Future Games” în 1971, urmat de „Bare Trees” în 1972. Între timp, Christine și John se căsătoriseră:
Forma temporară a formației continua, membri schimbându-se de la lună la lună, venind și plecând vocaliști, chitariști, însă, miezul format din Mick, John și Christine, se menținea. În această formă temporară au lansat încă doua albume în 1973 numite „Penguin” și „Mystery To Me”. Problemele începeau să apară, soția de atunci a lui Mick, Jenny Boyd, îl înșelase pe acesta cu chitaristul trupei, Bob Weston, chestiune care l-a înfuriat teribil pe Mick, determinându-l să îl concedieze pe Weston din trupă.
Este interesant că documentându-mă despre istoria acestei trupe fabuloase, am descoperit de fapt o serie de evenimente extreme, scandaloase am putea spune, care, în alte situații ar fi determinat o gașcă să se spargă. Însă, în cazul Fleetwood Mac, aceste scandaluri și premise nefericite, au cauzat într-un mod miraculos apariția unui echilibru și, implicit, a unei muzici foarte echilibrate și atinse de geniu.
Plecând de la acest paradox, duc povestea mai departe și îți spun că undeva în 1973, Mick Fleetwood, în căutarea unui nou chitarist, după concedierea lui Weston, este pus în legătura cu Lindsey Buckingham și este impresionat pe loc de stilul acestuia de a cânta la chitară, propunându-i pe loc să se alăture trupei. Buckingham pune însă o condiție imperativă: „dacă vin eu, vine și iubita mea Stevie Nicks, fără nu vin”. Mick a acceptat pe loc.
Buckingham o cunoscuse încă din liceu pe Stevie și formau un cuplu de ani de zile, însă formau și o trupă de muzică, un duo, numit Buckingham Nicks, care suna extrem de interesant și mai aproape de sunetul Fleetwood Mac din a doua parte a vieții trupei. Mick a acceptat condiția lui Lindsey și cei doi s-au alăturat Fleetwood Mac.
Astfel, energia duo-ului Buckingham Nicks s-a amestecat magic cu cea a Christinei McVie, John McVie și a energicului Mick, trupa schimbându-și stilul cu ocazia primului album realizat în formula aceasta, „Fleetwood Mac” din 1975 cunoscut și ca „The White Album”. Chiar dacă „The White Album” era al zecelea album FM, mulți l-au perceput ca fiind un primul album al FM, pentru că, din multe puncte de vedere asta și era: semnala un început nou și marca o nouă eră a FM, trupa își schimbase componența și stilul. Hit-uri fascinante ca „Monday Morning”, „Rhiannon”, „Over My Head”, „Say You Love Me”, „Landslide” sau introspectiva „I’m So Afraid”, s-au desprins de pe acest album, propulsându-i pe FM într-o nouă etapă.
Astfel o eră se termina, perioada Peter Green fiind încheiată de mult și perioada încercărilor la fel, o nouă cale se deschidea pentru Fleetwood Mac, calea unei muzici mai „populare” i-am putea spune, o muzică pop deosebită și cu fundații solide de rigoare rock, dar cu un fel de stare aparte dată de „schimbul” de voce pe care îl făceau membrii săi, pe unele piese vocea principală fiind a lui Lindsey, pe altele fiind a lui Stevie și pe altele a Christinei. Aceste voci care se armonizau atât de frumos împreună și preluau „centrul scenei” de la o piesă la alta, mă atrăgeau într-o stare de magie și defineau sunetul Fleetwood Mac, despărțind și mai mult formația de ce fusese înainte. Fără să cunosc situația din trupă sau relațiile dintre ei și raportându-mă strict la muzica lor, din exterior aveam o senzație de gașcă cool care cântau împreună, simțindu-se extraordinar de bine făcând asta. Documentându-mă însă pentru acest articol, cât și având acces la tot felul de informații de-a lungul anilor, urma să fiu uimit de ce descopeream despre relațiile dintre membri FM și rapoartele din trupă.
Astfel, problemele din cadrul trupei nu au încetat a exista, Christine McVie și John McVie despărțindu-se, John fiind foarte pasionat de băutură și Christine fiind pasionată de unul din băieții de la „lumini”. De asemenea, Buckingham și Nicks s-au despărțit și ei, și, de asemenea, pe Mick Fleetwood l-a părăsit soția pentru cel mai bun prieten al lui.
Toate acestea se întâmplau în timp ce trupa compunea și înregistra albumul cel mai grozav al Fleetwood Mac, „Rumours”. Da, și eu mă mir și probabil că mulți se miră alături de mine, cum a fost posibil ca în mijlocul acestor evenimente un album atât de grozav să fie compus și să fie dus până la capăt. Acest fapt mi se pare fascinant de-a dreptul. Spre exemplu, la începutul lucrului la Rumours, Mick Fleetwood divorța de soția sa și, undeva spre a doua parte a producției albumului, aceștia se recăsătoreau și, imediat după lansarea albumului, divorțau pentru a doua oară. Imediat după toate acestea Mick pornea o relație cu Stevie și apoi i-a făcut și ei ce i s-a făcut și lui, părăsind-o pe Stevie pentru prietena ei cea mai bună. Ei bine, dacă aceste circumstanțe nu sunt speciale, eu nu știu ce să mai spun.
Cred că împreună, toți membri Fleetwood Mac, au deprins un fel de „je ne sais quois” în abordarea vieții și mai cred, într-un fel sau altul, că au decis să folosească toată această energie negativă într-un fel eminamente pozitiv, punând toată această propulsie în muzică. Astfel, viața trăită de membri FM la paroxism și colorată cu LSD și multă cocaină devine un fel de linie de producție magică care ne-a dat atât de multă muzică bună. Cred, astfel, că viața lor personală era pe loc secund și că viața lor reală era, de fapt, muzica. Grozav fel de a-ți trăi viața, nu-i așa?
Astfel, această infuzie teribilă de „inimă zdrobită” și ținută la „baiț” în alcool și presărată cu praf de cocaină a născut toate aceste piese minunate în frunte cu „Dreams” pe care Nicks a compus-o într-un colț al unui studio, când se plictisea teribil în timpul sesiunilor lungi de mixing pe care colegii săi perfecționiști le țineau, Nicks nefiind o împătimită a sunetului părăsea aceste sesiuni și se retrăgea într-un colț undeva, și acolo, în fața unor clape Rhodes, a compus în nici 10 minute această piesă magnifică care avea să devină un standard al muzicii pop și un standard Fleetwood Mac.
Piesa în sine vorbește despre despărțirea și durerea dintre ea și Buckingham și apropos de ce spuneam mai sus, paradoxul este că Buckingham a trebuit să contribuie la această piesă care era despre el, alăturându-se lui Nicks într-un fel de duet, ea cu vocea și el cu chitara, ba chiar pe Dreams îi poți auzi acestuia și vocea în backing vocals. Durerea se transpunea, astfel, în muzică și chiar dacă relația dintre Nicks și Buckingham nu mai exista în afara muzicii, avem acest jurnal etern despre dragostea dintre ei doi încapsulat în piesa Dreams. Mai jos o imagine din timpul erei Rumours:
Dragă melomanule, sigur că să vorbim de toate albumele și de toată istoria Fleetwood Mac ne-ar trebui o enciclopedie întreagă și este greu să sintetizez într-un singur articol toate aceste aspecte, însă, cert este că Rumours a fost albumul care a adus cele mai grozave cântece FM și i-a pus pe aceștia într-un loc binemeritat, sus, printre nori.
Albumul următor, „Tusk” 1979, ar merita, spre exemplu, un articol sau poate o carte întreagă doar pentru el, este un album special în care Mick se lasă convins de Lindsey să ducă producția într-o zonă mai experimentală. A urmat apoi mai tradiționalul „Mirage” în 1982, la acest moment deja fiecare lansau albume solo. Ultimul album înainte de despărțirea lor din anii 80 a fost „Tango In The Night” 1987.
Trupa s-a destabilizat total în 1987, prin plecarea lui Buckingham și Nicks în urma unei mari răfuieli dintre membri, Mick declarând în autobiografia sa că a existat chiar o altercație fizică între cei doi. Pe mai departe, așa cum o făcuse de atât timp, Mick a ținut pe plutire numele de Fleetwood Mac, umplând locurile lăsate libere cu alți muzicieni, însă, știm bine, nu poți să înlocuiești așa de ușor pe Lindsey ori pe Stevie.
A urmat încă un album „Behind The Mask” din 1990, cu Nicks la voce, însă fără Buckinham la chitară. A urmat o perioadă de incertitudine, anumiți membri, Nicks, Buckingham, reveneau și plecau din trupă, Christine la fel. Însă, în mod complet miraculos, trupa s-a reunit complet în 1997 și în felul acesta ajungem și la discul de față, „The Dance”. Undeva în 1996 Mick și Lindsey s-au reîntâlnit și la un pahar de vorbă și-au dat seama că încă mai există energie creativă împreună, așa s-a născut ideea unui concert și toți s-au reunit sub forma consacrată: Mick, Stevie, John, Christine și Lindsey, așa cum îi putem vedea într-o fotografie din culisele concertului din 1997:
Astfel, FM au ținut un concert în California pe 22 mai 1997, concertul fiind înregistrat în cele mai bune condiții, în urma concertului lansându-se albumul „The Dance”. Fleetwood Mac erau din nou în topuri, după mai bine de 10 ani de absență. Albumul s-a vândut în peste un milion de exemplare în primele 8 săptămâni, FM intrând din nou sub lumina reflectoarelor.
După momentul concertului The Dance a urmat același stil: Christine, Stevie și Lindsey părăseau formația, apoi se reîntorceau câțiva ani mai târziu. Au urmat diferite albume și colaborări între membri formației, apoi din nou, plecări și reveniri, certuri între membri, chiar și judecată la tribunal. Însă, totul cumva s-a oprit în Noiembrie 2022 când Christine McVie s-a stins și, după spusele lui Mick, cel mai probabil nu va mai exista Fleetwood Mac după acest moment, Christine lăsând un spațiu foarte gol pe care Mick Fleetwood nu mai simte a-l umple și se poate opri, în sfârșit, din a mai ține pe plutire formația cum a făcut-o în ultimii 40 de ani.
Pentru articolul de față am ales The Dance din fascinația mea pentru piesele Fleetwood în forma lor vie care se află pe acest disc. A existat în acel moment din 1997, o aliniere specială a forțelor și putem simți cum cei cinci erau fiecare în mare bucurie sufletească de a cânta vechile lor cântece, însă și de a cânta împreună. Asemenea discurilor de jazz pe care le iubesc atât de mult, tocmai prin natura lor vie, asemenea și acest disc neprelucrat foarte mult ca producție și înregistrat one-shot, încapsulează această senzație de viu și prezența artiștilor în fața ta atunci când îl asculți.
Pe disc nu vom regăsi toate piesele din concert, ci doar o selecție din numărul total de 22 de piese cântate la eveniment. Muzicienii de la concert au fost:
Stevie Nicks – voci, tamburină
Lindsey Buckingham – voci, chitare, banjo
Christine McVie – voci, clape, pian, acordeon, tamburină, maracas
John McVie – bas, backing vocals
Mick Fleetwood – tobe, percuție
Scott Pinkerton – sintetizatoare
Brett Tuggle – clape, chitare, backing vocals
Neale Heywood – chitare, backing vocals
Lenny Castro – percuție
Sharon Celani – backing vocals
Mindy Stein – backing vocals
Dr. Arthur C. Bartner – dirijor USC Trojan Marching Band
Aș putea spune că strict din punct de vedere al pieselor ce apar pe acest album, acesta ar putea trece imediat drept o compilație „best of”, însă ținând cont de interpretarea specială, de caracterul diferit al pieselor față de cele de studio, acest disc este mult mai mult decât o compilație, este un adevărat album care ne reflectă schimbările sufletești și de personalitate ale membrilor Fleetwood Mac de-a lungul anilor și ne oferă o lecție de istorie, dându-ne posibilitatea să îi ascultăm pe FM mai liniștiți, mai maturi, mai în echilibru. Din aceste motive The Dance nu ar trebui să fie scăpat din vedere dacă ești fan Fleetwood Mac.
Înainte de a scrie, las întotdeauna o săptămână să treacă înainte de orice articol, timp în care ascult și reascult albumul despre care urmează să scriu, mă documentez, discut cu cei apropiați și încerc, pe cât posibil, să intru cât mai mult în peisajul și culisele discului respectiv. Așa am făcut și cu The Dance, însă, contrar cu alte exemple, discul acesta mi-a oferit și posibilitatea să urmăresc din nou concertul, de data aceasta având și informație video, care în general în discurile de muzică lipsește și rămâne doar o chestiune de construit în imaginație.
În cazul de față însă, am revăzut cu plăcere acest concert și grație tehnologiei moderne, atât video cât și audio, am avut într-o seară plăcerea să revăd alături de jumătatea mea mai bună acest concert grozav. Am fost pe loc atrași în energia serii respective de 1997, unde am evadat pentru două ore și am putut să punem o imagine peste cele ce le ascultasem de atâtea ori înainte.
I-am văzut acolo pe scenă pe toți, am descoperit un Mick Fleetwood la fel de energic și de jucăuș în spatele arsenalului său impresionant de tobe, îmbrăcat în același stil caracteristic de pirat educat și fercheș. Cum am putea, de asemenea, să uităm „fețele” pe care le face acesta când interpretează la tobe? Nu uiți așa ceva niciodată:
Am rămas amândoi pe loc uimiți de bucuria cu care Christine McVie cânta și cât de iscusită era la clape și pian. Stevie Nicks a păstrat centru-stânga al scenei de unde a colaborat bine și ne-a încântat cu cea mai grozavă compoziție a sa și poate cea mai grozavă piesă FM: „Dreams”. John McVie, la fel ca în trecut, a stat cuminte la basul său jucăuș și specific cu care a strălucit nespus pe „The Chain”. Sigur însă că Lindsey Buckingham rămâne, pentru mine, membrul cel mai interesant al Fleetwood Mac, cu talentul său unic de a cânta la chitară și cu interpretările vocale la limita unde se rupe sufletul.
Aici aduc vorba și de momentul meu preferat din tot concertul, momentul în care Lindsey cântă singur, doar el și o chitară, piesele „Big Love” și „Go Insane”. Acest moment este complet unic, înregistrarea este una de excepție, se aude extraordinar. Lindsey ne oferă mai întâi o variantă matură a piesei Big Love, total diferită de mix-ul cunoscut cu care suntem atât de obișnuiți din anii 80. După Big Love, Lindsey ne cântă o piesă din repertoriul propriu, Go Insane, o piesă care nu face parte din repertoriul FM, fiind o piesă extrasă de pe primul său album solo. Din acest motiv, Go Insane în varianta sa din acest concert nu o să apară pe discul The Dance, însă o poți regăsi pe compilația dublu album „The Very Best Of Fleetwood Mac”, lansată în 2002. Pe Go Insane, Lindsay o cântă în acest concert similar cu Big Love și ne dă acces la un portal către sufletul și muzica sa, separate de imaginea întregului concert. Asta simt în felul în care Lindsey interpretează acest moment: parcă i se rupe sufletul și prin crăpăturile create se vede lumina din interiorul său, asta este ce am auzit când am ascultat discul și asta este și ceea ce am văzut în concert. Cum, astfel, să nu adori și să nu rămâi uimit de niște artiști atât de dispuși să se „șubrezească” pe sine pentru a lăsa ca lumina lor să ajungă la noi?
Doresc să închei acest articol aducându-mi aminte de un episod care s-a întâmplat acum foarte mulți ani, imediat după apariția compilației „The Very Best Of Fleetwood Mac” de care povesteam mai sus. Țin minte că acolo unde locuiam în Doamna Ghica sectorului 2 București, la începutul anilor 2000, și, până la urmă, unde trăiam dintotdeauna, știam că unul din vecinii mei, hai să îl numim Dl. D, era un meloman împătimit, fiind acel tip de om care pe vremea prohibiției comuniste alerga cât putea de mult după discuri, benzi, muzică, scule și reușea, astfel, să aibă niște aparate grozave și, de acolo, din interiorul liniștii casei dânsului, reușea să evadeze în vest și în muzica bună.
Atunci, la începutul anilor 2000, dânsul avea o vârstă respectabilă, iar eu eram doar un mucos care de abia descoperea muzica Fleetwood Mac, fiind posesorul noului lor disc-compilație de care spuneam mai sus. L-am invitat astfel, într-o seară la un pahar de vorbă să asculte un sistem audio mai modern și să discutăm despre muzică. După ce s-a așezat în poziția de ascultare, am trecut de un experiment nereușit cu o piesă de la Michael Jackson și apoi, trecând la chestiuni mai serioase, l-am întrebat: „vă place Fleetwood Mac?”. Dl. D. a răspuns pe loc că da, bineînțeles, așa că am și pus discul și i-am dat play.
Evident că prima piesă pe care i-am pus-o a fost „Dreams”. Instantaneu pe fața dânsului am observat o grimasă și l-am putut auzi spunând dezamăgit: „a… of… vrăjitoarea asta care a venit și a stricat Fleetwood Mac”. Am oprit piesa imediat și am discutat puțin. Am înțeles imediat atunci ce îți spuneam și la începutul acestui articol: Fleetwood Mac este împărțită în două formații, ce a fost înainte și după „vrăjitoare”. Vrăjitoarea, bineînțeles, este Stevie Nicks. Ea „le-a luat mintea tuturor din formație și a stricat stilul Fleetwood Mac”, cel puțin asta susținea Dl. D.
M-a întrebat apoi: „ceva cu Peter Green nu ai?”. I-am pus imediat piesa cea mai grozavă compusă de Green, Black Magic Woman. A fost, astfel, un regal pentru mine să văd un om care se destrăbăla dansând prin cameră și imitând chitara lui Peter Green. Era clar că Dl. D. era unul dintre aceia pentru care „Fleetwood Mac” era cel cu Peter Green, iar, pentru mine, Fleetwood Mac era ceea ce a venit după 1974. Însă lecția dată de dânsul a fost importantă: trebuie acceptate ambele cazuri.
Dl. D., vă spun acum, după 20 de ani, că și mie îmi place Peter Green și Black Magic Woman în special, și că apreciez mult pasiunea Dvs. pentru prima iterație a lui Fleetwood Mac, însă, „vrăjitoarea” eu nu cred că a stricat atât de mult Fleetwood Mac, ba chiar aș putea spune că i-a ajutat să evolueze, să devină altceva și poate că corect ar fi fost să își schimbe numele, pentru că iterația nouă realizată cu ajutorul lui Stevie si Lindsey este cu adevărat diferită de ce a fost înainte, adevărat că mult mai desuetă, dar mult mai dulce și cu o contribuție extraordinară la muzica mainstream a tuturor timpurilor, piesele Fleetwood Mac în varianta formației de tip „Rumours” fiind cu adevărat nemuritoare și vor continua să schimbe muzica de pretutindeni rămânând ca niște piramide în timp.
Te invit să ne mărturisești experiența ta cu acest disc fie în comentarii mai jos, fie pe grupul de Facebook „Melomani Romania”.
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
Spotify
Tidal
Apple Music
