Dragă cititorule, într-o bună seară de august am avut ocazia să aleg orice film aș fi vrut să văd. Eram împreună cu bunul meu cumnat Toto și ne-am pus întrebarea simplă: „Ce film am vrea să revedem în seara asta?”. Răspunsul a venit aproape imediat și, de altfel, ideea i-a aparținut chiar lui: Inglourious Basterds. Amândoi văzuserăm filmul la vremea lui, când apăruse, însă poate eram mult prea tineri atunci ca să înțelegem cu adevărat unele dintre lucrurile pe care Tarantino le construise acolo. Așa că alegerea a fost simplă. Am făcut rost de Blu-ray, am stins luminile, am pornit sistemul de home cinema, am făcut întuneric beznă, numai bun pentru un film, ne-am lăsat telefoanele în partea cealaltă a camerei, ne-am așezat comod și am apăsat Play.
Am fost aproape imediat fascinat de scena de început și, mai ales, de cât de diferit am perceput-o acum, la 44 de ani, față de momentul în care văzusem filmul pentru prima dată, cu 17 ani în urmă. Acum am simțit mult mai adânc felul în care scena fusese construită de Tarantino și, mai ales, presiunea extraordinară pe care Christoph Waltz reușește să o creeze fără ca, în esență, să se întâmple foarte multe la nivel de acțiune. Totul stă în frazare, în pauze, în priviri, în politețea exagerată a personajului și în acea senzație că, indiferent cât de calm vorbește omul din fața ta, ceva teribil se află permanent la câțiva centimetri distanță. Waltz este absolut fascinant aici, iar Hans Landa devine, încă din primele minute, unul dintre acele personaje pe care nu le mai poți scoate din minte.
Bineînțeles că Inglourious Basterds nu ar fi fost ceea ce este fără Christoph Waltz. Tarantino însuși avea să povestească ulterior că ajunsese într-un punct în care credea că realizase un personaj aproape imposibil de distribuit și că, dacă nu găsea actorul potrivit pentru Hans Landa, filmul risca pur și simplu să nu mai fie făcut. Însă voi reveni separat asupra lui Waltz, pentru că, în combinația aceasta, mi se pare aproape la fel de genial ca Tarantino însuși.
În esență, Inglourious Basterds nu este un simplu film de război. Este o îngemănare extraordinar de interesantă între un spaghetti western și un film despre cel de-al Doilea Război Mondial, o combinație complet atipică, în care istoria, cinema-ul, violența, umorul și dialogul se întâlnesc într-un mod care putea ieși, probabil, doar din mintea lui Quentin Tarantino.
Astfel, în articolul de astăzi nu o să îți aștern povestea filmului și nici nu o să îți spun, scenă cu scenă, ce se întâmplă. Prefer să pun lupa pe felul în care a fost construit, pe drumul lung până la realizarea lui, pe filmări, pe oamenii din spatele camerei și, bineînțeles, să fac două opriri speciale la Quentin Tarantino și Christoph Waltz, cei doi mari protagoniști ai poveștii noastre de astăzi. Așa că, dragă cititorule, așază-te comod și urmărește-mă. Hai să dezarhivăm împreună povestea fabulosului Inglourious Basterds.
Să pornim astfel chiar de la conceptul din spatele Inglourious Basterds. Povestea filmului începe undeva în jurul anului 1998, imediat după Jackie Brown, când Tarantino începe să lucreze la ceea ce ar fi trebuit să fie următorul său scenariu. Numai că, așa cum i se întâmplă uneori lui Tarantino, povestea începe să crească aproape necontrolat. Apar personaje noi, situații noi, capitole întregi, iar scenariul devine atât de mare încât începe să semene mai degrabă cu un roman decât cu un film. Pentru o vreme, Tarantino chiar îl dezvoltă sub forma unei miniserii în nu mai puțin de 12 capitole. Proiectul devenise pur și simplu prea mare, așa că îl pune deoparte și se apucă de Kill Bill, urmând să se întoarcă asupra lui câțiva ani mai târziu.
Momentul care avea să schimbe lucrurile apare, surprinzător, la o cină cu Luc Besson. Tarantino le povestea entuziasmat lui Besson și partenerului său de producție despre ideea miniseriei, când Besson îi mărturisește că el este unul dintre puținii regizori care încă îl determină să meargă la cinema și că ideea de a trebui să aștepte poate cinci ani pentru următorul său film îl întristează. Tarantino avea să spună ulterior că, odată ce auzise acele cuvinte, înțelesese că trebuie să facă ceva. Și-a dat seama că trebuie să transforme proiectul într-un film. A început să taie, să comprime și să abandoneze fire narative, iar atunci când ideea cinematografiei din timpul celui de-al Treilea Reich, cu Goebbels în postura unui adevărat „studio head” și cu fictivul Nation’s Pride, a început să se lege de restul poveștii, Tarantino a înțeles, în sfârșit, în ce direcție trebuia să meargă proiectul.
Dar de unde venise, de fapt, dorința lui Tarantino de a face tocmai un astfel de film? O parte importantă a răspunsului ne duce înapoi în 1978, la regizorul italian Enzo G. Castellari, care realiza Quel maledetto treno blindato, cunoscut internațional sub titlul The Inglorious Bastards. Era unul dintre acele filme de război de tip „men on a mission” pe care Tarantino le adora, cu un grup de soldați americani condamnați care evadează și ajung implicați într-o misiune în spatele liniilor inamice. Tarantino a recunoscut că inițial se gândise chiar să preia ceva din premisa filmului lui Castellari și că prima sa versiune urmărea, la rândul ei, soldați americani transportați spre curtea marțială și execuție. Numai că, pe măsură ce scria, povestea lui s-a îndepărtat tot mai mult de original. Ceea ce a rămas au fost în special titlul, pe care Tarantino îl considera extraordinar, și ideea fundamentală de „men on a mission”.
Așadar, Inglourious Basterds nu este nicidecum un remake după filmul lui Castellari. Chiar Castellari avea să spună foarte clar că filmul lui Tarantino este complet diferit și original, el oferindu-i doar o sursă de inspirație. De altfel, Castellari apare chiar într-un mic cameo în filmul din 2009, ca un omagiu al lui Tarantino către regizorul de la care împrumutase acel titlu fabulos. Îți las mai jos o imagine cu acest cameo, îl poți vedea pe Castellari chiar în spatele lui Brad Pitt:
Mergând mai departe, trebuie să spun că Tarantino pornește de la o pasiune veche pentru filmele de comando și aventurile de război, dar, în cei aproape zece ani în care a lucrat la proiect, îl lasă să se transforme în ceva cu totul diferit: un film despre cel de-al Doilea Război Mondial trecut prin spaghetti western, cinema european, pulp, film de spionaj și, bineînțeles, propria lui obsesie pentru istoria cinematografiei.
Și mai există, bineînțeles, poate cel mai interesant detaliu: titlul este intenționat scris greșit. Filmul lui Castellari se numește The Inglorious Bastards, pe când Tarantino scrie intenționat Inglourious Basterds, adăugând acel „u” și transformând „Bastards” în „Basterds”. Tarantino a fost întrebat de nenumărate ori despre titlu, dar a refuzat deliberat să explice. La Cannes spunea că, dacă ar explica un asemenea gest artistic, ar distruge chiar gestul în sine, iar într-un alt interviu îl numea pur și simplu un „gest artistic”. Când a fost întrebat separat despre „Basterds”, răspunsul lui a fost aproape perfect Tarantino: „That’s just the way you say it: Basterds.”
Însă cum de s-a gândit Tarantino să amestece iconografia celui de-al Doilea Război Mondial cu un spaghetti western? Asta este poate una dintre cele mai interesante chestiuni din spatele filmului, pentru că, dacă îi urmărești atent dinamica, Inglourious Basterds are, într-adevăr, acel ritm tipic Tarantino, dar și ceva foarte familiar din westernurile italiene ale anilor ’60. Coloratura lui Sergio Leone se simte imediat.
Chiar Tarantino spunea că își dorise să preia stilul dezvoltat de Leone și să îl aplice unui alt gen, iar influența nu putea fi mai directă. Sergio Leone era regizorul său preferat, iar The Good, the Bad and the Ugly filmul său favorit. Chiar scena de început, cea despre care vorbeam mai devreme, cu Hans Landa ajungând la ferma familiei LaPadite, a fost concepută în spiritul primei apariții a lui Angel Eyes, personajul lui Lee Van Cleef din The Good, the Bad and the Ugly. Tarantino spunea fără ocolișuri că întreaga atmosferă a acelei scene vine de acolo, din felul în care Leone construia tensiunea înainte ca violența să izbucnească.
Și, odată ce privești filmul prin această optică, începi să vezi spaghetti western-ul peste tot. Povestea este împărțită în capitole, aproape ca într-un roman, personajele intră în încăperi și se măsoară reciproc înainte să facă orice mișcare, iar duelurile nu mai sunt neapărat purtate cu revolvere, ci cu vorbe, accente, priviri și tăceri. Minute întregi se construiește tensiunea și, exact ca la Leone, violența vine apoi scurt, brutal și exploziv. În locul prafului din Vestul Sălbatic avem Franța ocupată, uniforme SS și cârciumi europene, însă mecanismul este surprinzător de asemănător. Tarantino nu a făcut, în esență, un spaghetti western despre cowboy, ci a luat ADN-ul acelui cinema și l-a transplantat în cel de-al Doilea Război Mondial. Iar tocmai combinația aceasta imposibilă este una dintre marile identități ale lui Inglourious Basterds.
Quentin Jerome Tarantino s-a născut în 1963, la Knoxville, Tennessee, însă copilăria și adolescența lui aveau să se lege mai degrabă de California, crescând în zona Los Angeles și dezvoltând foarte devreme o obsesie pentru cinema. Poate cea mai importantă perioadă de formare vine însă la mijlocul anilor ’80, când ajunge să lucreze la celebrul Video Archives, un magazin de închirieri video în care Tarantino nu doar că vedea filme după filme, dar le și discuta ore întregi cu prietenul său Roger Avary. Acolo începe, în esență, să își construiască propria școală de cinema, una făcută din western-uri, kung-fu, cinema european, noir, horror și tot felul de filme pe care le adora fără să țină cont de ierarhii sau de reguli. Tot în acea perioadă începe să scrie serios, iar vânzarea scenariilor pentru True Romance și Natural Born Killers îi deschide drumul către primul său lungmetraj, Reservoir Dogs, lansat în 1992.
Apoi lucrurile se mișcă repede. În 1994, Pulp Fiction câștigă Palme d’Or la Cannes și îl transformă pe Tarantino într-unul dintre cei mai importanți cineaști ai generației sale. Urmează Jackie Brown în 1997, apoi cele două volume Kill Bill, iar în 2007 vine Death Proof. Când ajunge, astfel, în 2008-2009 la Inglourious Basterds, Tarantino nu mai este deloc regizorul tânăr care trebuie să demonstreze ceva studiourilor de producție, ci un autor cu suficientă putere artistică încât să facă un film despre cel de-al Doilea Război Mondial exact așa cum îl vedea el: francezii să vorbească franceză, germanii germană, americanii engleză, iar limbile să nu fie doar un element de autenticitate, ci chiar parte din mecanismul dramatic al filmului. Practic, după aproape două decenii de cinema, Tarantino ajunsese în punctul în care își putea construi propria versiune de istorie fără să o treacă prin filtrul convențiilor hollywoodiene.
Dragă cititorule, continuăm cu piesa centrală a acestui film, și anume Christoph Waltz, actorul austriac fără de care acest film efectiv nu ar fi putut exista. Felul în care Waltz îl portretizează pe Hans Landa este, pentru mine, una dintre cele mai grozave interpretări din istoria cinematografiei. Christoph Waltz s-a născut în 1956, la Viena, un oraș minunat pe care eu îl ador, și venea dintr-o lume actoricească foarte diferită de Hollywood. A studiat la celebrul Max Reinhardt Seminar din Viena, apoi la Lee Strasberg Theatre and Film Institute din New York, lucrând ulterior pe scene precum Burgtheater, Schauspielhaus Zürich sau Festivalul de la Salzburg. Dinspre sfârșitul anilor ’70 și timp de aproximativ trei decenii, Waltz a făcut enorm de mult teatru și televiziune europeană, în special în spațiul german, fiind un actor respectat și perfect capabil să își câștige existența din meserie, însă aproape necunoscut publicului american. De aceea, mulți numesc Inglourious Basterds debutul sau lansarea lui, însă mie îmi place să îl privesc altfel: nu a fost descoperirea unui talent nou, ci confirmarea internațională, venită foarte târziu, a unui actor care își exersase deja meseria timp de 30 de ani.
Iar felul în care ajunge în film este o poveste aproape la fel de bună ca filmul însuși. Hans Landa fusese creionat de Tarantino ca un adevărat geniu lingvistic, trebuia să treacă natural între germană, engleză, franceză și, în anumite momente, italiană, dar, mai important, trebuia să poată reda dialogul lui Tarantino în toate aceste limbi. Regizorul audiase actori în Germania și începea să creadă că scrisese pur și simplu un personaj imposibil de distribuit. Situația devenise atât de serioasă încât le-a spus producătorilor că, dacă nu găsesc Landa în acea săptămână, oprește proiectul și publică scenariul. Casting director-ul din Berlin, Simone Bär, îl aduce atunci la audiție pe Christoph Waltz, pe care Tarantino nu îl cunoștea. Waltz intră în încăpere, unde se aflau Tarantino și producătorul Lawrence Bender, și începe să citească. Tarantino joacă celelalte personaje împreună cu el, iar ceea ce trebuia să fie o simplă probă se transformă într-o lectură lungă, relaxată, aproape un joc între actori. Tarantino avea să spună că, pe la jumătatea scenei de la fermă, știa deja că îl găsise pe Landa, iar după numai două scene el și Bender se uitau unul la celălalt cu același gând: „Facem filmul.”
Și ce confirmare avea să fie. Politețea aproape exagerată a lui Landa, inteligența, schimbările de limbă, zâmbetul acela cordial în spatele căruia simți permanent ceva îngrozitor și capacitatea lui Waltz de a trece, într-o fracțiune de secundă, de la comic la amenințător au transformat personajul într-unul dintre marii antagoniști ai cinema-ului modern. Rolul îi aduce lui Waltz premiul pentru Best Actor la Cannes în 2009, apoi Oscarul pentru Best Supporting Actor, iar Hollywood-ul descoperă peste noapte actorul care, în Europa, lucra deja de zeci de ani. Pentru Waltz urmează Carnage, The Green Hornet, Water for Elephants, apoi Tarantino îl cheamă din nou pentru Django Unchained, unde rolul lui Dr. King Schultz îi aduce al doilea Oscar, iar mai târziu îl vom vedea inclusiv în Big Eyes sau drept Blofeld în Spectre. Dacă Inglourious Basterds l-a lansat pe Waltz în ochii lumii, eu cred că formularea corectă este alta: IB nu l-a creat pe Christoph Waltz, ci a pus, în sfârșit, reflectorul internațional direct pe el.
În jurul lui Christoph Waltz, Tarantino construiește o distribuție care pare aproape o mică Europă cinematografică adunată într-un singur film. Brad Pitt îl joacă pe locotenentul Aldo Raine, liderul Basterds, cu acel accent sudist exagerat și cu o energie aproape caricaturală, perfectă pentru universul lui Tarantino. Franțuzoaica Mélanie Laurent îi dă lui Shosanna Dreyfus o combinație extraordinară de fragilitate, răceală și forță interioară, în timp ce Diane Kruger, născută în Germania, devine Bridget von Hammersmark, actrița germană prinsă între cinema, spionaj și război. Michael Fassbender, născut în Germania și crescut în Irlanda, îl interpretează pe britanicul Archie Hicox, un ofițer care vine chiar din lumea criticii de film, iar Daniel Brühl, actor germano-spaniol, îl joacă pe Fredrick Zoller, soldatul german transformat de propagandă într-o vedetă de cinema. În jurul lor apar Eli Roth în rolul lui Donny Donowitz, celebrul Bear Jew, germanul Til Schweiger drept Hugo Stiglitz și extraordinarul August Diehl în rolul maiorului Dieter Hellstrom, unul dintre acele personaje care au nevoie de foarte puțin timp pe ecran pentru a deveni imposibil de uitat.
Poate însă cea mai importantă decizie a lui Tarantino în privința distribuției a fost aceea de a nu „americaniza” limbile filmului. Francezii vorbesc franceză, germanii germană, britanicii și americanii engleză, iar atunci când personajele trec dintr-o limbă în alta, această schimbare nu este doar decor sau autenticitate, ci devine parte din tensiune și din mecanismul poveștii. Accentul, pronunția și chiar felul în care cineva vorbește o limbă străină pot spune cine este, de unde vine sau dacă aparține cu adevărat locului în care pretinde că se află. Tocmai de aceea distribuția internațională nu este doar o colecție de actori foarte buni, ci una dintre fundațiile filmului: în Inglourious Basterds, limba însăși poate deveni armă, ceea ce, în esență, este extrem de fascinant.
Filmările pentru Inglourious Basterds au început pe 9 octombrie 2008, după aproape zece ani în care Tarantino se luptase cu scenariul și numai 14 săptămâni de preproducție. Centrul întregii operațiuni a fost Studio Babelsberg din Potsdam, lângă Berlin, unul dintre cele mai vechi și mai importante studiouri de film din Europa, însă producția s-a întins și prin Berlin, Brandenburg și Saxonia, cu câteva filmări realizate și la Paris. Prima zi de filmare i-a dus chiar la Bad Schandau, aproape de granița cu Cehia, acolo unde a fost realizat exteriorul fermei familiei LaPadite din celebra scenă de început. Tarantino și echipa au ales zona pentru relieful ei neobișnuit, cu forme stâncoase și dealuri care aminteau aproape de peisajele Vestului american, încă o legătură subtilă cu spaghetti western-ul despre care vorbeam mai devreme. Îți las mai jos o imagine cu ferma și desfășurarea de forțe din jurul ei din timpul filmărilor:
Interiorul fermei însă nu se afla acolo, ci a fost construit de la zero pe platourile Babelsberg. Și aici apare un alt detaliu foarte interesant: filmul a fost turnat aproape în întregime în ordine cronologică, lucru destul de rar pentru o producție atât de mare, astfel încât chiar scena cu care începe filmul a fost și una dintre primele pe care echipa le-a realizat.
Babelsberg avea să devină apoi, practic, mica Franță ocupată a lui Tarantino. Acolo au fost construite nu doar interiorul fermei, ci și interiorul tavernei La Louisiane și, foarte important, cinematograful Shosannei. Pentru acesta din urmă, production designer-ul David Wasco s-a inspirat inclusiv din două cinematografe adevărate din Los Angeles, Vista Theatre și Los Angeles Theatre, combinând elementele lor într-un cinema francez cu puternic aer Art Deco. Exteriorul cinematografului a fost ridicat tot la Babelsberg, iar lobby-ul și sala propriu-zisă au fost construite pe celebrul Marlene Dietrich Stage. Mai mult, echipa a construit chiar și o replică a sălii într-o fabrică de ciment abandonată, aflată la aproximativ o oră de Berlin, pentru secvențele care necesitau condiții speciale de filmare. Practic, o bună parte din ceea ce pare Paris, Franța ocupată sau interior european autentic este, în realitate, o lume construită minuțios în și în jurul Babelsberg. Mi se pare fascinant că un film atât de dependent de senzația de spațiu real este, în mare măsură, rezultatul unor decoruri fabricate atât de bine încât uităm complet că sunt decoruri.
Și, pentru că Inglourious Basterds este genul de film în jurul căruia s-au adunat o mulțime de povești fabuloase, îți las mai jos câteva dintre cele care mi s-au părut cele mai interesante. În primul rând, Adam Sandler trebuia să fie Donny Donowitz, celebrul „Bear Jew”, nu Eli Roth. Tarantino spunea mai târziu că scrisese acest personaj chiar cu Sandler în minte, numai că actorul era deja prins în producția lui Funny People, iar programul nu i-a permis să accepte. Rolul avea să ajungă, astfel, la Eli Roth. La fel de interesantă este povestea lui Diane Kruger, pe care Tarantino aproape că nici nu voia să o audieze, după ce o văzuse într-un film care nu îi plăcuse deloc. Kruger a insistat, și-a plătit singură zborul pentru audiție și, în cele din urmă, l-a convins că ea este Bridget von Hammersmark. Iar Til Schweiger, actor german care refuzase ani de zile roluri ce îl obligau să poarte uniformă nazistă, acceptă aici tocmai pentru că Hugo Stiglitz este un german care îi omoară pe naziști.
Dar poate povestea mea preferată este cea a lui Mélanie Laurent. Pentru ca Shosanna să pară credibilă ca proiecționistă, Tarantino a trimis-o la New Beverly Cinema din Los Angeles, unde a trecut printr-un adevărat „projectionist boot camp” și a învățat să opereze proiectoare reale de film. Examenul final? Să proiecteze chiar Reservoir Dogs pentru public, singură în cabină, fără ca spectatorii să știe cine se afla în spatele aparatului. Mélanie avea să povestească ulterior cât de mândră a fost că totul a mers perfect.
Dar obsesia lui Tarantino pentru detaliu merge chiar mai departe: fictivului film de propagandă Nation’s Pride nu i s-au realizat doar cele câteva secunde necesare pentru poveste, ci i s-a dat suficientă viață încât Eli Roth să îl regizeze ca pe un film în film propriu-zis, cu Daniel Brühl în rol principal. Roth a filmat aproximativ 200 de cadre și a creat o versiune de sine stătătoare de aproximativ cinci minute și jumătate. Un film într-un film, fabulos!
Dragă cititorule, am ajuns și la finalul acestui articol despre un film despre care nu pot spune decât că este legendar. Urmărindu-l în seara aceea cu Toto, după atâția ani de la realizarea lui, am înțeles că Inglourious Basterds nu a îmbătrânit absolut deloc, se simte la fel de proaspăt ca în prima zi. Este un film extraordinar, viu, un film care strigă din toți rărunchii „Tarantino”, dar care ne oferă, în același timp, exact acel sentiment fascinant de spaghetti western amestecat cu iconografia celui de-al Doilea Război Mondial și cu întunericul perioadei naziste. Și, cumva, îl vedem aici și pe un Tarantino puțin mai îmblânzit. Violența există, bineînțeles, însă, pentru o mare parte din film, ea nu mai este permanent în prim-plan, ci este lăsată să izbucnească după perioade lungi de dialog și tensiune. Poate că așa și trebuia să fie. Până la urmă, vorbim despre una dintre cele mai întunecate perioade din istoria Europei, iar Tarantino pare să fi înțeles foarte bine că uneori cruzimea devine mai puternică tocmai atunci când nu este evidentă.
Bineînțeles că rămâne memorabil felul în care Christoph Waltz își construiește locul în acest film. Un actor fabulos, peste care Inglourious Basterds a pus, în sfârșit, reflectorul internațional. Iar confirmarea a venit imediat: interpretarea lui Hans Landa i-a adus lui Waltz Oscarul pentru Best Supporting Actor, transformând definitiv acest rol în momentul care i-a deschis porțile cinematografiei mondiale.
Scena de început rămâne, pentru mine, una dintre marile scene ale cinematografiei moderne. Dacă în primele minute ai impresia că poate urmează ceva aproape comic, politețea lui Hans Landa începe încet să devină apăsătoare, apoi amenințătoare, iar în cele din urmă înțelegi cruzimea extraordinară care se ascunde în spatele personajului. Landa ar fi putut rezolva totul rapid și brutal. În schimb, preferă să stea de vorbă, să observe, să întrebe, să aibă răbdare și să își construiască minuțios momentul. Iar tocmai faptul că Shosanna scapă din acea scenă îi permite lui Tarantino să ducă mai târziu ideea filmului într-un loc aproape genial: cinema-ul ajunge să se răzbune asupra istoriei chiar prin cinema. Avem un film în film, propagandă folosită drept armă și, într-un mod extraordinar de ironic, Goebbels, omul care înțelesese perfect puterea imaginii cinematografice ca instrument politic, ajunge în universul lui Tarantino să fie înfrânt chiar de această putere. Mă feresc să fac o paralelă între Tarantino și Goebbels ca oameni, bineînțeles, mai degrabă observ cele două moduri radical opuse de a înțelege forța cinemaului. Unul îl folosește pentru propagandă, celălalt îl folosește, câteva decenii mai târziu, pentru a rescrie simbolic istoria.
În esență, aș putea spune că Inglourious Basterds este manifestul artistic pe care cineastul Quentin Tarantino îl aduce în povestea cinematografică a nazismului. Avem nenumărate filme despre al Treilea Reich, despre război, lagăre, persecuție și toate acele lucruri cumplite care au definit perioada aceasta. Inglourious Basterds vine însă cu o perspectivă complet diferită și își permite, poate mai mult decât multe alte filme, să strecoare și zâmbetul în această poveste, fără să uite vreodată ce realitate istorică teribilă se află în spatele lui. Dacă ar fi să îi reproșez ceva, poate că aș privi către final, către acea descătușare aproape totală de forțe, tipic Tarantino, care mi s-a părut, pentru câteva momente, puțin prea mult chiar și pentru acest film. Dar, pe de altă parte, poate că Inglourious Basterds nici nu putea să se termine altfel. Pentru că atunci n-ar mai fi fost Tarantino, nu-i așa? Te las cu acest gând.
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
