Dragă cititorule, am plăcerea să scriu poate cel mai dulce articol de până acum – despre o comedie venită parcă din altă viață și din alt timp, despre niște vremuri destul de opuse celor pe care le trăim acum. Vorbesc despre „Home Alone” – comedia despre drăcosul băiețel Kevin, care este uitat acasă de familia sa chiar în preajma Crăciunului. Oare cine nu a văzut acest film? Eu nu cred că cunosc o persoană care să nu fi văzut „Singur Acasă”.
Mai trebuie să treacă doar patru ani ca să putem spune că Home Alone va împlini 40 de ani – acest lucru este o chestiune remarcabilă în sine, pentru că, într-un fel sau altul, filmul și viața lui Kevin ni se par tuturor fără vârstă. Societatea americană de început de ani ’90 era cumva o perioadă de echilibru social, niște vremuri în care toți ne-am întoarce cu plăcere să trăim – în sine viața și casa familiei McCallister fiind ceva la care noi toți aspiram atunci, la început de ani ’90.
Trebuie remarcat că Home Alone a devenit un adevărat ritual din preajma sărbătorilor, fiind difuzat de majoritatea televiziunilor din lumea întreagă de Crăciun, ori, așa cum este modern, familiile urmărind filmul on-demand pe serviciile de streaming. Parcă nu simțim că sunt sărbători dacă nu revedem Home Alone – și asta chiar dacă îi cunoaștem atât de bine toate scenele și toate secretele. Este o plăcere deosebită să miroasă în casă a brad și a prăjituri cu scorțișoară, luminițele să clipocească în fundal și, la televizor să curgă Home Alone.
Probabil să fi fost undeva cu vreo 3–4 ani după lansarea sa din 1990 când l-am văzut pentru prima dată pe Home Alone, tatăl meu aducând acasă o casetă VHS pe care stătea scris „Singur Acasă”. Nu sunt sigur că părinților mei le-a plăcut atât de mult, însă eu l-am adorat de la prima vizionare. Vezi tu, dragă cititorule, ceea ce vedeam acolo – casa, jucăriile, serviciile, mediul înconjurător – erau toate diferite față de ceea ce aveam eu la început de ani ’90 într-o Românie ce de-abia deschidea ochii de după cortina prăfuită a comunismului.
Nu aveam nici casa, nici mediul înconjurător, nici jucăriile lui Kevin – iar aceasta era o diferență care te durea imediat. Însă, ce a fost pentru mine uimitor de important a fost atitudinea lui Kevin, învățând de la acesta cum trebuia ca eu să fiu: descurcăreț, șugubăț, bucuros, pregătit de orice – chestiuni care nu erau imposibil de pus în practică și care nu țineau de niște valori materiale, ci mai degrabă de o trezire a interiorului.
Reîntorcându-mă la povestea filmului, premisa a fost extrem de simplă: un copil uitat acasă de Crăciun – o idee care, până la urmă, funcționează ideal de bine chiar și acum, la atâția ani distanță. Oricărei familii i se poate întâmpla – în preajma sărbătorilor totul devine complicat în ceea ce privește transportul, livrările, serviciile, dar și atenția noastră, care, în cazul familiei McCallister, era clar că fusese în altă parte decât la micul Kevin, ce se trezește singur într-o casă goală ce, de obicei, era plină ochi cu oameni care mai de care.
Însă, pentru Kevin, aceasta nu a fost o problemă. Aici este și exemplul pe care l-am luat de la el. Kevin a fost inventiv, sensibil și curajos – a decis că trebuie să rămână acasă, să își aștepte familia și să păzească „fortul”. Însă sunt sigur că toți cunoaștem bine întâmplările din film, dar poate cunoaștem mai puțin contextul și premisele în care lua naștere „Home Alone”. Ideea acestui film i-a aparținut lui John Hughes, iar regia a fost semnată de Chris Columbus.
John Hughes a fost un scenarist celebru al anilor ’80, scriind scenarii memorabile la filme ca The Breakfast Club, Weird Science, Ferris Bueller’s Day Off, Planes, Trains and Automobiles sau Pretty in Pink. Însă, ideea pentru Home Alone i-a venit într-un moment interesant, când se pregătea cu familia sa să plece într-o vacanță. În timp ce își făcea bagajele, acesta s-a întrebat: „Oare ce aș uita dacă aș pleca în grabă?” — răspunsul spontan pe care și l-a dat a fost: „Probabil pe unul dintre copii.” Ceea ce a pornit ca o simplă glumă de familie a ajuns să stea la baza unui scenariu pe care John l-a scris în doar 9 zile, dat fiind că acesta avea acest stil de a scrie filme întregi într-o rafală. Și-a dat seama imediat de faptul că Home Alone deține toate particularitățile unui succes, dar nu se aștepta la o asemenea magnitudine.
Chris Columbus nu era străin de succes nici el. La momentul când a început să lucreze la Home Alone, deja era cunoscut pentru scenariile pe care le scrisese pentru Gremlins, The Goonies și Young Sherlock Holmes, însă, în ceea ce privește regia, încă nu se afirmase. Tocmai fusese concediat din funcția de regizor al filmului Christmas Vacation – după niște neînțelegeri uriașe cu Chevy Chase. De altfel, Christmas Vacation era un film cu un scenariu scris tot de John Hughes. Din acest motiv, John l-a contactat pe „șomerul” Columbus pentru a-i prezenta noua idee, Home Alone, în speranța că îl va mai îmbuna după dezastrul cu Chevy Chase. Nu doar că l-a îmbunat, însă, imediat ce Chris a citit scenariul, și-a imaginat deja cum avea să pună în operă filmul – a fost magie instant. Cei doi s-au înțeles din priviri, iar ceea ce aveau să realizeze urma să devină monumental. Îți las mai jos o imagine din 1991 cu cei doi, Chris în stânga și John în dreapta:
Este interesant de remarcat că studiourile de producție nu au crezut în acest film la început. Chiar dacă filmul era aprobat de Warner Bros., i se alocase un buget foarte strict de 14 milioane de USD. Hughes era conștient că vor avea nevoie de minim 18 milioane pentru a atinge viziunea dorită. Warner însă a refuzat categoric, dar Hughes nu s-a lăsat păgubaș. A abordat 20th Century Fox și producția s-a mutat sub acoperișul lor, aceștia oferind suma de 20 de milioane de USD. A fost una dintre mutările cele mai curajoase din istoria cinematografiei.
Revenind la ideea de așteptări, chiar dacă oferiseră cei 20 de milioane, Fox nu se așteptau cu siguranță la un blockbuster, proiecțiile interne prevestind un film modest, de familie, moderat profitabil, fără niciun fel de ambiții internaționale. Însă, când a fost lansat în noiembrie 1990, filmul a explodat, familiile venind la cinema să îl revadă și de câte trei ori la rând, copiii îl adorau, a fost numit „surpriza sezonului”. Astfel, Home Alone a fost numărul 1 în box-office timp de 12 săptămâni consecutive, rămânând în top peste 30 de săptămâni și aducând un profit de peste 476 de milioane de dolari, fiind unul dintre cele mai profitabile filme ale secolului XX.
Însă, acest film nu ar fi putut fi nimic fără personajele și actorii săi principali, atât de iconici și de potrivit aleși în roluri, rămași cumva fără vârstă și eterni în spiritul Crăciunului – de la mama lui Kevin, până la cei doi hoți, la bătrânul vecin ce îl apără pe Kevin, până la liderul de formație ce o ajută pe mama sa să se întoarcă acasă la Kevin, la băiatul cu pizza și, fără doar și poate, până la Kevin, fără de care Home Alone nu ar mai fi fost la fel.
La fel de fascinantă ca și filmul este și povestea cum Hughes și Columbus l-au ales pe Macaulay Culkin să îl joace pe Kevin McCallister. Ideea i-a venit lui John Hughes, care îl remarcase pe Macaulay cu un an înainte, în filmul Uncle Buck, unde observase că acesta, chiar dacă avea doar 8 ani, era natural și autentic, având un timing comic extraordinar. Ulterior, Hughes a mărturisit că atunci când a scris scenariul Home Alone, rolul lui Kevin l-a scris cu Macaulay în minte.
Întorsătura a venit atunci când Columbus nu l-a acceptat pe Macaulay, susținând că nu este convins. Își dorea audiții cu sute de copii, să aleagă pe bune, nu pe o recomandare făcută de Hughes. Așadar, audițiile au început și au fost audiați cca. 300 de copii. Columbus era convins că va găsi pe cineva mai bun, chiar dacă Hughes îi tot repeta: „Trust me, this kid is special!”.
Audițiile au fost o pierdere de vreme, nu au găsit pe nimeni care să poată duce acest rol. Părea că proiectul se dărâmă. Așa că rămânea o singură variantă – Macaulay Culkin. S-a organizat o audiție finală, decisivă, în care Columbus trebuia convins. Macaulay a venit pe fugă la audiție, fiind obosit, firav, cam supărat – însă, chiar și așa, naturalețea lui i-a dezarmat pe toți; chiar Columbus a recunoscut că, după doar 30 de secunde în care Macaulay a citit replicile, și-a dat seama că el este cel potrivit pentru rol.
Bineînțeles însă că avem parte și de alte personaje iconice – încep aici cu cei doi hoți jucați atât de bine de Joe Pesci și Daniel Stern. Trebuie remarcat că Joe Pesci era uriaș la vremea aceea, venind chiar după succesul din Goodfellas, fiind complet atipic pentru rolul lui Harry – un borfaș de doi lei, haios și simpatic. Joe a primit scenariul și propunerea din partea lui Hughes și a acceptat imediat după ce a citit despre capcane și despre cât au de suferit hoții. Însă a pus o condiție: nu avea timp să stea mult la filmări și nu dorea să își repete prea mult replicile. De aici și stilul lor natural de a juca, precum și celebrul „fricka-fracka-frrr” – acesta apărând tocmai din cauză că Pesci improviza. Dar și pentru că înjura, scăpând multe „fu*k” în timpul filmărilor, fiind apostrofat de Hughes și de Columbus. Așa s-a născut „fricka-fracka-frrr” – o înjurătură prietenoasă.
Pe Daniel Stern l-au ales inițial pentru faptul că avea experiență cu astfel de comedie „fizică” și, de asemenea, pentru că era mai înalt ca Pesci și ar fi dat „bine” pe cameră. După nici câteva săptămâni, acesta și-a dat demisia din cauza unui salariu prea mic, iar producția a angajat un alt actor. Însă și-au dat seama repede că nu merge cu noul actor și toți și l-au dorit înapoi pe Stern. Acesta a fost reangajat și așa am ajuns să îl avem pe ecran alături de Pesci. Un duo memorabil.
Ca și întâmplare haioasă din timpul filmărilor, Pesci ducea rolurile sale la maxim și era obișnuit cu un nivel de violență ridicat de la filmele cu gangsteri în care juca de regulă. În scena în care îl mușcă de deget pe Kevin este de remarcat că chiar l-a mușcat — Macaulay declarând mai târziu că a avut pentru mult timp o cicatrice pe acel deget. Bieții de ei. Uită-te și tu, dragă cititorule, cum arătau și ce le făcuse Kevin. Te cred și eu că l-au mușcat de deget!
Merg mai departe la Catherine O’Hara – mama lui Kevin în film – o actriță extrem de respectată în America, având parte de roluri iconice în filmele lui Tim Burton. John Hughes a fost și aici cel care a insistat să lucreze cu ea, afirmând: „avem nevoie de o mamă pe bune, nu o mamă-sitcom”. A fost un rol oferit fără audiție, Catherine fiind distribuită în rol imediat ce a acceptat.
O apariție neașteptată și profund comică a fost cea a lui John Candy – ce a jucat un lider de formație de polka ce se oferă să o transporte cu mașina pe mama disperată a lui Kevin, care își dorea să ajungă cu orice preț la Chicago, toate zborurile fiind anulate. John Candy, o personalitate colosală a momentului, i-a făcut o favoare personală lui John Hughes, cu care era prieten foarte bun. Hughes și Columbus erau conștienți că pentru film aveau nevoie de un cameo fabulos, așa au ajuns la Candy, care a acceptat pe loc, chiar dacă plata a fost mai mult decât modestă – 414 dolari. Acesta a acceptat rolul pentru prietenul său Hughes. Scena a fost filmată într-o singură zi, atât având la dispoziție John Candy, iar întreg dialogul a fost aproape în totalitate improvizat, neexistând un script exact pentru acea scenă. Pentru această scenă cel mai bine îți las un video:
Un alt personaj cheie al filmului este bătrânul vecin Marley al familiei McCallister. Acesta ar fi trebuit inițial să fie un personaj mai comic, însă Columbus l-a dorit a fi mai profund, iar actorul Roberts Blossom a fost exact ce trebuia – a fost ales de Columbus pentru tristețea din privire, pentru capacitatea sa de a proiecta atât mister cât și vulnerabilitate, Columbus afirmând ulterior că privirea lui Blossom „spunea o poveste întreagă”. În scenariul inițial bătrânul Marley nu exista, a fost adăugat la solicitarea lui Columbus pentru a oferi filmului mai multă inimă.
Este interesant că inițial îl îngrozea pe Kevin, însă, în final, a devenit chiar salvatorul lui, jucând un rol crucial în anihilarea hoților. Bătrânul Marley nu avea o relație bună cu fiul și nepoata sa, ceea ce reprezintă o adevărată antiteză pentru relația Kevin–mama sa. În cadrele de final ale filmului, bătrânul se împacă atât cu fiul, cât și cu nepoata sa — o adevărată metaforă a Crăciunului: iertare, împăcare și vindecare.
De fapt, farmecul acestui film vine și din naturalețea recitalului actoricesc — nu am avut parte aici de emfaze hollywoodiene, de stereotipuri de blockbuster, ci am avut parte de un vibe de familie americană reală. Iar un glob întreg a simțit asta și, poate, acesta este unul dintre motivele pentru succesul acestui film. Îți las mai jos o fotografie cu familia McCallister:
Apropo de tipic american, aduc în discuție și casa McCallister, atât de celebră, atât de admirată, atât de „americană”. Cum spuneam și la începutul acestui articol, casa din Home Alone este și ea, în sine, un personaj în toată povestea, fiind, până la urmă, pe care se desfășoară toată activitatea. De asemenea, tipicul acestei case americane a devenit cumva un arhetip al casei de familie, dar și al Crăciunului.
Casa există în realitate, aflându-se în Winnetka, Illinois, pe Lincoln Avenue, un cartier rezidențial bogat din apropiere de Chicago. John Hughes locuia în zonă și iubea atmosfera acestei suburbii elegante, motiv pentru care multe din filmele sale au fost filmate aici. Toate scenele exterioare au fost filmate în exteriorul acestei case, însă, dat fiind că interiorul acesteia nu le-a permis, toate camerele și interioarele au fost create în interiorul unei săli de sport a unui liceu dezafectat din apropiere – acolo fiind filmate toate scenele de interior.
De asemenea, casa există în continuare, fiind vândută și revândută – devenind un loc de pelerinaj pentru mulți fani ai filmului și, totodată, un adevărat coșmar pentru vecini și pentru întreaga stradă. În prezent, casa aparține unei familii normale. Remarc și faptul că filmul a fost realizat la finalul sezonului rece, iar producția s-a confruntat cu o iarnă extrem de călduroasă și lipsită de zăpadă, ceea ce a făcut filmările extrem de dificile. În primele zile au avut zăpadă din plin și au apucat să filmeze doar câteva scene, însă vremea s-a încălzit brusc, zăpada s-a topit, așa că echipa a fost nevoită să improvizeze pentru a păstra consistența cu cadrele deja filmate. A fost utilizată extrem de multă zăpadă artificială, iar în multe dintre scenele în care vedem zăpadă din abundență, aceasta este adăugată. Spre exemplu, în scena în care Kevin observă cum ninge pe geam, aceia sunt fulgi de… cartofi. Au fost folosite și alte tipuri de zăpadă – din poliuretan, din gheață, inclusiv o zăpadă specială biodegradabilă, inventată de o companie ce produce echipamente pentru NASA.
De fapt, toată estetica filmului a fost realizată cu Crăciunul în minte, Chris Columbus a fost aici cel care a insistat pe această temă. Mai mult decât zăpada falsă pe care o menționam în paragraful anterior, avem detalii mult mai adânci de atât – în general, așa cum ceruse în mod expres Columbus, totul trebuia să poarte paleta roșu/verde – casa, interioarele, strada, hainele – Columbus a cerut ca fiecare scenă să conțină această paletă cromatică. Astfel, până și la nivel subliminal s-a menținut senzația de Crăciun în percepția telespectatorului.
Duc povestea articolului mai departe și îți dau mai multe detalii despre poate cea mai neașteptată parte a filmului – capcanele. Poți ușor să observi ce interesante sunt capcanele puse la cale de Kevin pentru cei doi hoți, felul în care acesta realizează niște efecte de „domino” utilizând obiecte casnice normale, care, odată așezate în rolul lor, vor avea un efect cel puțin interesant asupra celor doi domni hoți. Las mai jos o imagine cu unul din aceste cazuri, anume când Harry îndrăznește să deschidă ușa casei și este imediat atacat de o lampă cu benzină, pregătită acolo de Kevin pentru musafirii nedoriți:
Însă, capcanele din film au fost mai mult decât atât. Niște adevărate sisteme științifice, echipa de producție a conceput extrem de serios aceste capcane. Toate elementele care apar în film – un fier de călcat aruncat de la înălțime, alunecatul pe gheață, cutiile de vopsea, lampa cu benzină de la intrare, clanța încinsă a ușii ș.a.m.d. – au fost atent testate și verificate de echipa de producție și de cascadorii din dotare.
Însă poate cea mai interesantă este scena în care Kevin folosește un pasaj din filmul noir Angels with Filthy Souls pentru a comunica cu băiatul de la pizza și cu hoții. În primul rând trebuie clarificat: Angels with Filthy Souls nu există în realitate, este un scurtmetraj realizat special pentru Home Alone, existând o producție separată ce a durat o zi și care a fost realizată cu actori de teatru. Poți vedea scurtmetrajul aici:
Kevin folosește această scenă de film, o conversație dintre doi gangsteri ce se ceartă din cauza unui comision. „Snakes” – șeful dintre cei doi – amenință, spune că nu va plăti, începe o numărătoare inversă și, într-o explozie de râs drăcesc, îl împușcă cu un Tommy-Gun pe celălalt.
Este celebra scena în care Kevin utilizează vocea gangsterului din film pentru a comunica cu băiatul de la pizza – dat fiind că nu ar fi putut să comande pizza dacă ar fi fost… singur… acasă. Este celebră fraza prin care îi transmite băiatului de la pizza să păstreze restul: „Keep the change, ya filthy animal!”. Mai jos poți vedea scena:
Însă, Angels wirth Filthy Souls este utilizat din nou, de data aceasta asupra lui Marv si Harry:
Poate cea mai interesantă capcană din film este cea cu clanța încinsă de la ușa de la intrare – în care hoțul, Harry, pune mâna pe această clanță rotundă și își dă seama că este încinsă la roșu și se arde la mână.
Totuși, este foarte interesant să înțelegem cum s-a realizat această scenă, cum s-a reușit acest efect atât de real. În primul rând, trebuie înțeles că Joe Pesci nu a pus mâna pe un fier încins, asta este clar. Scena a fost realizată în domeniul realului, fără manipulare ulterioară și fără CGI – a fost folosită o structură complexă de efecte speciale fizice: o clanță metalică falsă, goală pe dinăuntru și reactivă la lumină și căldură transmise din spate. Clanța părea că este încinsă până la roșu, însă, în realitate, era doar călduță. Lumina nu provenea din interiorul clanței, ci era proiectată din exterior, de jos, fiind tratată cu o vopsea specială ce reacționa la lumină incandescentă, producând acest efect special, cum că ar fi fost „încinsă”.
Capcanele din Home Alone au făcut deliciul telespectatorilor, fiind amuzante, dar nu violente, reușindu-se a se crea acest comic pe baza unei suferințe fizice, dar într-un ton perfect de bun-simț și umoristic, așa cum poate în zilele noastre nu s-ar mai putea realiza. Echipa de cascadori a lui Home Alone a declarat că, probabil, Harry și Marv „au murit” de peste 20 de ori în timp ce realizau scenele cu capcanele lui Kevin.
Schimb macazul către cea mai de suflet parte a filmului, în mod cert coloana sa sonoră, semnată de nimeni altul decât de magnificul John Williams, care, la momentul realizării Home Alone, era deja un colos, având la activ coloane sonore precum Star Wars, Indiana Jones, Jaws ori E.T. — fiind considerat la ora actuală unul dintre cei mai prolifici compozitori de muzică de film din istorie. Este interesant de aflat că producătorii nici nu visau să îl aibă pe Williams ca și compozitor pentru muzica din Home Alone; aceștia plănuiseră, pentru bugetul lor limitat, să folosească muzică generică regăsită în librăriile publice de muzică de film și, poate, câteva colinde cunoscute.
Întâmplarea face că primul montaj al filmului a fost realizat cu o piesă compusă chiar de John Williams, ceva generic găsit de producători în aceste librării de muzică de film. La prima vizionare, toți și-au dat seama că întreg vibe-ul filmului s-a schimbat din această cauză, iar Columbus a afirmat: „Mi-ar plăcea să îl avem pe Williams… dar nu avem nicio șansă.” Însă zarurile au fost aruncate și i-au trimis acest montaj brut lui Williams — poate, poate. John Williams a râs, s-a emoționat și s-a oferit imediat să facă parte din proiect, fiind impresionat de naturalețea și comedia deosebită a filmului.
Așa se năștea coloana sonoră a filmului, o operă în sine, iar piesa sa principală „Somewhere in My Memory” fiind o piesă pe care o recunoaștem toți, imediat, fiind asociată în mintea noastră atât cu Home Alone, cât și cu Crăciunul – fiind poate cea mai specială piesă de Crăciun creată pentru vreun film vreodată. Fără muzica lui John Williams, Home Alone nu ar fi fost complet.
Home Alone însă nu s-a terminat odată cu filmul din 1990, acesta devenind o adevărată franciză, o serie de multe filme ce au urmat. Un film la fel de bun ca primul este al doilea, Home Alone 2: Lost in New York, lansat doi ani mai târziu. Acest film îl surprinde pe Kevin la fel de pierdut, dar, de data aceasta, în New York, cei doi hoți apărând din nou în poveste, la fel și gangsterul din filmul de scurt metraj, la fel și capcanele – totul fiind mai mare, mai complex, mai grozav. Per total, Home Alone 2 a fost un succes la fel de mare ca primul film, nedezamăgind cu nimic, ba chiar oferind o continuare superbă a primei povești. Despre Home Alone 2 sper să îți pot scrie cu ocazia unui articol separat în viitorul apropiat, poate – cine știe? – chiar cu ocazia următorului Crăciun!
Poate nu știai, însă s-au mai realizat patru filme Home Alone după primul și al doilea, așa cum spuneam, încercându-se o adevărată francizare a seriei. Însă, din păcate, lipsa echipei originale – Culkin, Hughes și Columbus, schimbarea totală a distribuției, lipsa tonului original și a naturaleței, violența crescută și fără farmec, bugetele mult mai mici și izul de film de televiziune – au dus la o lipsă de succes totală a acestor următoare episoade din franciza Home Alone. Cu părere de rău, trebuie să îți spun că nu au fost ce trebuie.
Ar exista niște zvonuri cum că Disney, cei ce dețin în prezent drepturile pentru Home Alone, încearcă să îl readucă pe marile ecrane pe Macaulay Culkin în rolul lui Kevin McCallister. Acesta a declarat că nu este interesat să strice imaginea legendară a lui Kevin cu un film de duzină și că se va întoarce doar dacă scenariul propus ar fi suficient de bun, făcând cinste filmelor originale. Îți las o imagine cu Macaulay Culkin din zilele noastre:
Viața lui Macaulay nu a fost deloc ușoară după Home Alone – fiind doar un copilaș ce s-a trezit peste noapte superstar mondial, cu foarte multe milioane de dolari în cont și zero intimitate și liniște. Până și părinții săi au contribuit la această neliniște a micului Macaulay, fiind legendare luptele dintre mama și tatăl său pentru a pune mâna pe tutela și averea acestuia. Macaulay a pus piciorul în prag la jumătatea anilor ’90, renunțând cu totul la actorie și la relația cu tatăl său, încercând să ducă o viață 100% normală, urmând un liceu obișnuit și focusându-se pe activități firești pentru un puști de 14 ani.
Societatea nu l-a iertat însă și a fost urmărit îndeaproape, tabloidele exagerând povești despre cum că ar fi dependent de droguri și că ar fi un ratat. A fost o tinerețe grea pentru Macaulay, indiferent de câți bani avea. Abia acum, la cei 45 de ani, a reușit să își găsească liniștea: este căsătorit cu actrița Brenda Song, alături de care are doi copii, a revenit pe marile ecrane (pentru prima dată în 2021, în American Horror Story, cu un rol foarte aclamat), este activ pe social media și plănuiește noi proiecte. Dragă Macaulay, am adora să joci un Kevin McCallister la 45 de ani! Poate ne faci această surpriză!
Concluzia acestui film este foarte simplă: pentru mine este cel mai frumos film de Crăciun, îi bate și pe Christmas Vacation și pe Polar Express! Ceea ce au reușit să realizeze cu acest film a fost ceva extraordinar de unic și, în mod paradoxal, cumva din greșeală – pentru că nu s-a plănuit ca Home Alone să aibă succesul fulminant ce a urmat.
De asemenea, poate doar o comedie, dar „Singur Acasă” a însemnat mai mult pentru mine decât m-aș fi așteptat, și sunt sigur că așa a însemnat și pentru mulți dintre cei de vârsta mea. A fost o oglindă sinceră pentru noi toți în frumusețea societății americane de început de ani ’90, răspândind și pe la noi acel spirit bun cu care vin sărbătorile americane, mai ales mood-ul acela specific anilor ’90, mult mai cald, mai calm și mai bonom decât cel din ziua de azi.
Ba chiar m-aș risca și aș spune că tot vestul din ziua de astăzi, inclusiv americanii, au poate mai mult ca oricând nevoie de Home Alone – așa cum pentru noi, est-europenii, Home Alone a fost un exemplu și un barem după ce căzuse Cortina de Fier, așa și pentru vesticii de acum, poate că le-ar face bine să arunce un ochi spre trecutul lor atât de frumos. Paradoxal, nu-i așa?
Rămâne un exemplu și relația dintre Kevin și mama sa, o relație după care am suspinat noi toți, poate o relație ideală, dar, fără doar și poate, de care unii chiar au avut parte. De asemenea, un element atât de bine subliniat de acest film este curajul copilăriei, un element de care noi, adulții, uneori uităm, fiind atât de bine îmbrăcați cu puloverele rațiunii.
Home Alone rămâne, cel puțin pentru mine, poate cel mai frumos film de Crăciun, ce conține multe exemple de bine, dar și acest tip de umor și recital actoricesc ce nu mai există acum, la cei aproape 40 de ani distanță. Noi, oamenii, nu mai râdem așa, nu ne mai distrăm așa și nu mai trăim așa. Nu-i bine să fim nostalgici și trebuie să ne uităm întotdeauna înainte, însă nu trebuie să uităm niciodată că, la un moment dat, am fost și noi un Kevin.
Sărbători fericite dragilor!
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
