Dragă melomanule, astăzi îmi voi face cu adevărat o bucurie: îți voi scrie despre Enya, un artist pe care îmi doream de multă vreme să pun lupa. Reascultând zilele acestea întreaga discografie a artistei irlandeze, am decis să îți scriu despre „Watermark”, al doilea său album, lansat în 1988. Aleg acest album pentru că surprinde cel mai bine stilul său, de data aceasta mai descătușat decât pe albumul de debut, numit simplu „Enya” și lansat cu un an mai devreme, în 1987. Consider că, odată cu Watermark, Enya a schimbat definitiv sunetul muzicii comerciale, aducând pe undele radioului niște melodii total neașteptate.
Ca să intrăm împreună în atmosfera universului Enyei, îți propun să dai play albumului și să ascultăm împreună prima piesă de pe acest disc, care se numește chiar „Watermark” — un crescendo fascinant de pian, murmur și voci, ținut laolaltă de tristețea evocativă atât de specifică lui Enya. Închide ochii și ascultă: aceasta este Enya — o muzică așa cum nu se mai auzise în anii ’80.
După ce ai terminat de ascultat piesa „Watermark”, vei înțelege că muzica Enyei are o calitate extrem de specială — este o muzică ce nu cere nimic. Ba mai mult, atunci când o ascultăm, parcă încetinește timpul și ne reduce pasul la relanti, o stare de care avem nevoie mult mai mult în ziua de astăzi decât în 1988.
Practic, în momentul în care Enya a lansat Watermark, a devenit un superstar mondial, o situație pe care nu și-o dorea. Înainte de proiectul său solo, Enya a făcut parte din formația Clannad, o trupă de familie, alături de Moya Brennan – voce principală, Ciarán Brennan – bas, chitară, Pól Brennan – flaut, chitară, Noel Duggan – chitară și Pádraig Duggan – bas, toți fiind frați și făcând parte din aceeași familie, Brennan. Enya s-a alăturat Clannad în 1980, rolul său fiind acela de backing vocals și interpretă la clape/sintetizatoare. Enya nu a fost o figură centrală în Clannad și nu era neapărat de acord cu direcția muzicală a trupei; de aceea, la nici doi ani distanță, în 1982, a părăsit formația, alegând să se retragă. Îți las mai jos o imagine cu trupa Clannad în 1982; Enya stă pe cotiera fotoliului, în partea dreaptă:
Enya a ales retragerea, simțind nevoia de intimitate și de proiecte proprii, dar și nevoia de a ieși de sub lumina reflectoarelor. A lucrat pentru BBC, a compus muzică de fundal, teme instrumentale, bucăți gândite mai mult pentru atmosferă decât ca piese muzicale în sens clasic. Germenii muzicii Enya erau deja sădiți: spațiu, repetiție, voce tratată ca instrument ș.a.m.d.
Primul său album — „Enya”, din 1987 — se naște, cumva, tot dintr-o colaborare cu BBC. Aceasta creează o suită de piese care urmau să formeze acest album, ce va fi cunoscut ulterior și sub numele de „The Celts”, dat fiind că este utilizat de BBC pentru documentarul cu același nume. Cu acest album, Enya pune bazele propriului său stil, însă acesta nu este încă suficient de puternic pentru a o propulsa în faimă. Însă, fără doar și poate, trezește ceva în artistă: îi dovedește că există o voce muzicală în interiorul său și că există un stil care nu poate fi lăsat de izbeliște.
În imaginea de mai sus o poți observa în prim-plan pe Enya, în stânga sa pe Nicky Ryan și în dreapta sa pe Roma Ryan, cuplul care avea să o ajute să devină artistul din ziua de astăzi. Trebuie remarcat că, după Clannad, cei trei au format un adevărat triunghi creativ, lucrând și locuind împreună, relația lor fiind una foarte personală și în niciun caz strict profesională.
Nicky Ryan, fostul inginer de sunet al trupei Clannad, a devenit apoi arhitectul de sunet al Enyei, fiind omul care a înțeles cum să transforme vocea ei într-un instrument polifonic. Roma Ryan, pe de cealaltă parte, a adus dimensiunea poetică și simbolică a muzicii Enyei: texte inspirate din mitologie, limbaje vechi, geografie imaginară și stări, mai degrabă decât povești muzicale. Este interesant cum Enya a creat o punte de echilibru între cei doi, obținându-se un echilibru rar, de adevărată trupă. Trăiau în izolare, departe de lumea agitată, creau și își duceau zilele pentru muzică, într-un echilibru suprem, atât din punct de vedere personal, cât și profesional.
Atunci când au pus bazele albumului Watermark, dorința celor trei a fost clară: să realizeze un disc care să încetinească timpul — un album despre liniște, curgere și retragere. Cumva, un demers profund spiritual, zămislit din acest triumvirat fragil. Dat fiind că pop-ul era la putere la finalul anilor ’80, albume fabuloase erau lansate, muzica devenea din ce în ce mai luminoasă și mai colorată, lumea de atunci nu cerea un album precum Watermark; însă, în mod paradoxal, era un album de care lumea avea nevoie. De fapt, în asta constă și succesul său imens: era total diferit de ceea ce se lansa atunci și transmitea niște detalii nemaiauzite, la propriu încetinind timpul.
Nicky Ryan a construit sunetul ca o arhitectură aerată, în care vocea Enyei este stratificată, multiplicată și transformată într-un instrument ambiental, nu într-un vehicul al ego-ului. Roma Ryan a renunțat deliberat la texte directe, preferând imagini poetice, simboluri, geografii reale și imaginare, fără explicații sau mesaje explicite. Enya, la rândul ei, a cântat fără teatralitate, fără dorința de a impresiona, lăsând muzica să respire. Watermark nu a fost gândit ca un album pentru piața muzicală, ci ca un spațiu de locuit, un refugiu sonor, o insulă în afara zgomotului lumii. Faptul că acest album a ajuns să fie un succes global este, de fapt, paradoxul său cel mai frumos: a fost conceput să fie intim, iar lumea l-a adoptat exact pentru această intimitate.
Studioul în care a fost înregistrat Watermark a fost unul aproape domestic, controlat complet de Nicky Ryan, care a adoptat un rol extrem de important pentru proiect, fiind mult mai mult decât un simplu inginer de sunet. Albumul a fost înregistrat integral în regim multi-track, pe bandă, cu un accent pronunțat pe layering vocal. În imaginea de mai jos îi poți observa pe Enya și pe Nicky Ryan, în anii ’80, în studio:
Sunetul specific pieselor Enyei a fost obținut prin suprapunerea manuală până la sute de ori a vocii artistei, fără niciun fel de corecții sau pitching, acest procedeu a fost realizat de Nicky și se numește vocal-layering. Din punct de vedere instrumental, baza albumului este construită pe sintetizatoare și claviaturi (Yamaha DX7, Roland D-50, sampler Akai), pian acustic, percuții programate discret și intervenții acustice minimale (harpă, elemente de coarde tratate ambiental).
Un lucru extrem de important de înțeles este că, pe toate discurile sale, Enya este cea care cântă la sintetizatoare și clape. Mi se pare un aspect remarcabil faptul că Enya este un artist atât de complet, fiind, în linii mari, responsabilă de o bună parte din ceea ce auzim pe discurile sale – voce și sintetizator. În general, Enya a folosit un sintetizator Yamaha DX7:
Revenind la lansarea discului, acesta nu a fost gândit ca un album de succes comercial. Casa de discuri nu l-a împins agresiv, nu a existat o campanie masivă, iar Enya nu a intrat în circuitul clasic de promovare, albumul făcându-și apariția discret și începând să circule în rândul unui public restrâns, dornic de altceva. Presa nu l-a primit bine pe Watermark inițial, considerându-l prea atmosferic pentru pop-ul momentului, prea lent pentru radio, dar și atipic pentru muzica ambientală — din care nu putea face parte per se.
Însă totul a explodat în momentul lansării single-ului „Orinoco Flow”. Inițial, piesa a fost transmisă cu reținere către posturile de radio, însă ceva magic s-a întâmplat — radiourile au început să o difuzeze dintr-o inerție pozitivă; era dorită, publicul reacționând imediat. Piesa și-a câștigat rapid locul 1 în UK Singles Chart, fiind difuzată intens la radio și la televiziune, inclusiv pe MTV. Îți las mai jos clipul original:
Succesul lui „Orinoco Flow” a propulsat-o pe Enya în celebritate, însă nu în sensul clasic de superstar, asemenea Madonnei sau lui Michael Jackson, ci mai degrabă ca o figură extrem de celebră, dar complet misterioasă. Albumul a început să se vândă masiv, în milioane de exemplare în întreaga lume, fiind un exemplu de succes atipic, organic, născut pur și simplu din plăcerea ascultătorilor.
După succesul neașteptat al albumului Watermark, Enya nu a urmat traseul clasic al celebrității. Nu s-a mutat la New York sau Los Angeles, nu a intrat în circuitul turneelor și nu a devenit o prezență constantă în media. Din contră, a ales discreția. A rămas în Irlanda, într-un castel din secolul al XIX-lea, Manderley Castle, lângă Dublin, unde a continuat să locuiască ani la rând, până în prezent, ducând o viață retrasă, aproape monahală. Îți las mai jos o fotografie cu castelul în cauză:
Enya a rămas fidelă triunghiului creativ format împreună cu Nicky și Roma Ryan, cu care a continuat să lucreze exclusiv, album după album. Enya nu s-a căsătorit niciodată, nu are copii și a vorbit foarte rar despre viața ei personală, considerând intimitatea o condiție esențială pentru creație. De-a lungul anilor, a evitat deliberat expunerea publică excesivă, interviurile și aparițiile mondene, preferând să permită muzicii să vorbească în locul său. Chiar și după ce a devenit una dintre cele mai bine vândute artiste din istoria muzicii, Enya a rămas consecventă aceleiași formule: puține apariții, puține albume, mult timp între lansări și o viață trăită departe de zgomotul lumii. Până astăzi, ea continuă să existe ca o prezență aproape mitologică în muzica modernă — celebră, dar nevăzută; cunoscută, dar neexplicată; o artistă care a demonstrat că succesul nu trebuie neapărat să vină la pachet cu pierderea intimității.
La 65 de ani, Enya este încă activă, însă respectă și acum stilul său retras, locuind în același castel, departe de ochii mass-media, neavând niciun plan concret de a lansa alte discuri, de a oferi interviuri sau de a susține concerte. Pe Nicky Ryan l-a pierdut în 2025, ceea ce afectează masiv viitorul muzicii sale, dat fiind că Nicky a produs absolut toate albumele artistei.
Îți las mai jos o imagine cu Enya din prezent, surprinsă într-una dintre rarele ocazii în care artista își face apariția în public; aceasta rămâne la fel de retrasă, departe de ochii lumii:
Astfel, putem spune că trăim în 2025, însă unele lucruri nu s-au schimbat deloc față de 1988: Watermark rămâne fără vârstă, trăim aceleași senzații ascultându-l astăzi și, de asemenea, Enya are încă aceeași privire misterioasă și, fără doar și poate, rămâne la fel de frumoasă la cei 65 de ani ai săi — cumva fără vârstă, la fel ca albumul său. Enya a reușit cu muzica sa ceva extraordinar — o muzică ce nu cere nimic de la ascultătorul ei, ci care, așa cum și-a dorit, oprește timpul pe loc, creând acest efect etern de senzație perpetuă de tinerețe și de descoperire.
Închei acest articol oferindu-ți o procedură de audiție pentru Watermark: acesta nu este un album pe care să îl asculți în metrou sau în mașină, în drum spre casă, ci este mult mai mult de atât. Este un album pentru care trebuie să aștepți seara, când sufletul ți se liniștește, să te așezi confortabil și să asculți, la volum moderat, poate chiar în șoaptă, această muzică minunată a Enyei, despre care, pentru a o descrie, aș putea spune doar atât: este de parcă universul ar cânta și timpul s-ar opri pe loc.
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
