Dragă cititorule, astăzi îți propun un articol despre un film ce a fost lansat în 1984, fiind prima ecranizare a cărților „Dune” scrise de vizionarul Frank Herbert. Acesta scria povestea melanjului și a planetei Arrakis în 1965, cu 19 ani înainte ca filmul să fie produs. Probabil ești la curent cu noile filme Dune lansate de curând, realizate începând cu 2021 de Denis Villeneuve. Sigur că cele noi beneficiază de niște efecte speciale uluitoare, cel puțin vizual urmărind mai fidel complexitatea universului Dune. Cu toate acestea, filmul din 1984 se apropie mai mult de spiritul cărților, atmosfera sa fiind mult mai apropiată de ceea ce mi-am imaginat eu când am citit toate cele 26 de cărți, devenind un fan înrăit al universului Dune. Din această perspectivă îți voi scrie acest articol.
Filmul din 1984 urmărește îndeaproape prima carte scrisă de Frank Herbert și lansată, cum spuneam, în 1965. Există, într-adevăr, niște diferențe între carte și film. Cartea reușește să fie mai profundă decât filmul și să ne introducă mai în amănunt în universul Dune, însă, și filmul reușește să redea corect și cu suflet vibrația regăsită în carte. Diferit este cumva și sfârșitul din film, însă, evident, despre acesta îți voi povesti la finalul articolului.
Filmul pornește cu o scenă ce ne-o înfățișează pe prințesa Irulan Corrino, transpusă într-un rol de povestitor, ce explică importanța planetei Arrakis în Univers. De fapt, acesta este cumva subiectul de bază al acestui film, misterul planetei Arrakis, o planetă aridă, deșertică, unde apa era rară ca aurul, iar viața se desfășura cu greutate. Cu toate acestea, pe această planetă neprimitoare se găsea ceva foarte prețios, poate cel mai prețios din întregul univers, așa-numita „spice”, sau, în traducere românească – „melanjul”. Acesta era practic un drog, însă de altfel și cea mai valoroasă substanță din univers, care nu se putea regăsi decât pe Arrakis, planeta-deșert, fiind un rezultat al ciclului de viață al viermilor de nisip gigantici ce trăiau sub suprafața dunelor de nisip. Îți las mai jos o imagine cu aceștia:
Melanjul, un drog, crea dependență fizică și psihică, o dată ce ai consumat spice, nu mai puteai trăi fără. Ca și efecte: prelungea viața, îmbunătățea sănătatea și vitalitatea, dezvolta puterile mentale (folosit de Bene Gesserit), esențial pentru navigația spațială (folosit de navigatorii Ghildei Spațiale pentru a-și găsi calea printre stele). Nu în ultimul rând valoarea melanjului era uriașă, practic cine controla Arrakis și producția de melanj, controla comerțul galactic. Îți las mai jos o imagine cu Paul Atreides, personajul principal al filmului, ai cărui ochi strălucesc în culoarea mov, un semn al consumului de melanj:
După introducerea făcută de Irulan, filmul continuă cu o scenă din sălașul ordinului Bene Gesserit, un ordin secret de maici ce joacă un rol substanțial în film și carte, un fel de paralelă pe care Herbert o aduce cu biserica creștină, între Bene Gesserit și Vatican fiind niște asemănări substanțiale. La fel ca și cardinalii de la Vatican, și surorile Bene Gesserit erau distribuite în toată galaxia, de obicei având roluri de consiliere la marile curți. Scopul acestora era însă de a crea printr-un program de selecție genetică (derulat pe parcursul a mii de ani) ceea ce numeau Kwisatz Haderach, un „super-om” profetic capabil să vadă simultan atât viitorul, cât și trecutul, într-un mod inaccesibil altor oameni.
Încă din primele cărți ale seriei aflăm în ce condiții se năștea acest ordin și cum, de-a lungul a vreo mie de ani, anumite maici rămâneau însărcinate cu persoane cheie, căutând să ajungă la scopul lor, la Kwisatz Haderach, acest om profetic perfect. De la un copil la altul, conform planului lor, se apropia momentul nașterii Kwisatz Haderach. Este ușor de înțeles că însuși Paul Atreides este acest Kwisatz Haderach, dat fiind că mama sa era o Bene Gesserit, Lady Jessica:
Astfel, filmul anunța profeția Bene Gesserit încă de la început, cum că Paul Atreides este Kwisatz Haderach-ul. De asemenea, pe lângă Kwisatz Haderach și Bene Gesserit, este important să înțelegi că universul Dune este format din câteva familii care dețin puterea absolută în galaxie, și, cumva, toate sunt rivale. Paul, personajul principal face parte din familia Atreides, care la momentul prezent al filmului atinge un apogeu de întâietate, chestiune care este văzută ca o amenințare de celelalte case. O altă casă este cea din care face parte împăratul curent, Shaddam IV, casa Corrino. Însă casa cea mai periculoasă este cea a Harkonnen-ilor, cea din care fac parte personajele negative ale poveștii, cel mai periculos fiind chiar baronul Harkonnen:
Acesta era un personaj lugubru, supraponderal, cu un fizic neîngrijit, care nu se putea deplasa pe propriile picioare, fiind ajutat de un disc zburător ce îl purta unde dorea să meargă. Astfel, tagma negativilor se reunea sub casa Harkonnen: Glossu Raban, Feyd-Rautha Harkonnen, Piter De Vries și, bineînțeles, chiar baronul, Vladimir Harkonnen.
Revenind la ideea de case rivale, una din intrigile laterale a filmului este alierea dintre Împăratul Shaddam IV și casa Harkonnen, ce complotau împreună să îi distrugă pe Atreides. Astfel, Ducele Leto Atreides, tatăl lui Paul, împreună cu Lady Jessica, se mută pe Arrakis, preluând administrarea planetei. Omul de încredere al familiei, Dr. Yueh, îi trădează pe aceștia, permițând un atac Harkonnen pe Arrakis. Leto este ucis, iar Paul și Jessica scapă în deșert. Aceștia sunt găsiți și preluați de fremeni, populația indigenă a planetei Arrakis, conduși de interesantul Stilgar. Îți las mai jos o imagine cu acesta:
Este absolut fascinant modul în care Frank Herbert a definit arhitectura poporului fremen, imaginându-și niște umanoizi care au învățat să trăiască fără apă, după cum spuneam, Arrakis nedispunând de rezerve de apă. Familiile bogate care locuiau pe Arrakis își obțineau apa ca și import de pe alte planete, fremenii însă erau obligați să extragă apa din puținele surse de umiditate care existau pe Arrakis, însă, principala lor sursă de apă era chiar… propriul lor corp. Fremenii purtau în mod permanent un costum ermetic special care avea ca rol colectarea umidității corporale, distilând-o în apă potabilă. În acest fel corpul uman devenea un sistem perfect, auto susținându-se. Probabil că te întrebi acum, așa că o să îți spun: fremenii nu făceau niciodată baie.
Iau o mică pauză de la povestea filmului și îmi îndrept atenția către Frank Herbert, cel care publica în 1965 cartea care șade la baza acestui film. Frank Herbert (1920–1986) a fost un jurnalist american, fotograf și analist politic, pasionat de ecologie și filosofie, care a transformat aceste preocupări în fundamentul romanului său monumental Dune. Deși a lucrat pentru diverse publicații, nu a avut o carieră literară stabilă până când ideea de a scrie despre o planetă deșertică, Arrakis, i-a acaparat atenția. Inspirația i-a venit în anii ’50, când documenta un articol despre dunele de nisip din Oregon și despre eforturile oamenilor de a le controla ecologic — un articol pe care nu l-a mai finalizat, dar care i-a aprins imaginația. Mai puțin cunoscut este faptul că Herbert a citit enorm despre antropologie, religie comparată și mișcările mesianice, iar cunoștințele acumulate le-a „distilat” în povestea lui Paul Atreides. Totodată, a fost influențat de ideile despre ecologie ale biologului Paul Sears și de teoriile despre dinamica puterii din cartea The Power Elite a sociologului C. Wright Mills. Dificultățile sale financiare erau atât de mari încât, în timp ce scria Dune, Herbert lucra că redactor de discursuri pentru un senator, pentru a-și susține familia. În ciuda acestor obstacole, romanul publicat în 1965 a schimbat literatura SF pentru totdeauna, fiind prima operă science fiction care a pus ecologia, religia și politica la același nivel cu aventura spațială. Mai jos îl poți observa fotografiat în 1984 chiar alături de Kyle MacLachlan, actorul ce îl interpretează pe Paul Atreides:
Continui pe aceeași idee și despre regizorul filmului, legendarul David Lynch, care ne părăsea chiar anul acesta. David Lynch este unul dintre cei mai originali și neconvenționali regizori americani, un autor cinematografic al cărui stil vizual și narativ nu poate fi confundat. Crescut în Montana și Idaho, Lynch a fost atras încă din tinerețe de pictură și arte plastice, pasiune care avea să-i marcheze întreaga filmografie – fiecare cadru al său este compus cu precizia unui tablou suprarealist. După ce s-a făcut remarcat cu filmul experimental Eraserhead (1977), o meditație întunecată despre frică și alienare, și cu The Elephant Man (1980), nominalizat la Oscar și aclamat pentru delicatețea umanistă, Hollywood-ul i-a oferit provocarea de a regiza Dune. Mai puțin cunoscut este faptul că înainte fusese contactat de George Lucas pentru a regiza Return of the Jedi, ofertă pe care a refuzat-o, intuind că nu ar putea controla artistic o producție de asemenea anvergură. Ironia este că exact această lipsă de libertate creativă l-a urmărit în cazul lui Dune, unde studioul a impus tăieturi majore și un montaj grăbit, transformând experiența într-un compromis dureros pentru regizor. Lynch însuși a mărturisit ulterior că filmul reprezintă „un eșec personal”. Și totuși, privit retrospectiv, Dune este fără îndoială un film de calibrul „Lynch”: viziunile halucinante ale lui Paul Atreides, scenele suprarealiste legate de melanj și de puterea presimțirii, grotescul casei Harkonnen și atmosfera apăsătoare care planează asupra întregului univers, sunt toate marcaje inconfundabile ale stilului său. Dacă romanul lui Frank Herbert vorbea despre destin și ecologie într-un cadru epic, filmul lui Lynch a adăugat straturi de neliniște psihologică și bizarerie vizuală, care l-au transformat într-o operă hibridă, fascinantă chiar și în imperfecțiunile sale. După Dune, Lynch s-a reîntors la creații unde a avut libertate totală, unde și-a consolidat reputația: Blue Velvet (1986), o capodoperă a cinemaului neo-noir, și serialul revoluționar Twin Peaks (1990), care a schimbat pentru totdeauna televiziunea. Au urmat Lost Highway (1997), Mulholland Drive (2001) – considerat de mulți critici cel mai bun film al începutului de mileniu – și Inland Empire (2006). Ceea ce Dune i-a refuzat, anume controlul deplin, Lynch și-a câștigat ulterior cu vârf și îndesat, continuând să exploreze zonele onirice și întunecate ale subconștientului. Este interesant de știut că Lynch a jucat în Dune, oferind un cameo foarte scurt și necreditat, interpretând un simplu operator de mașinărie, dar, cu toate acestea, a fost acolo.
Muzica din film a fost semnată de trupa americană Toto în colaborare cu Brian Eno, tema „Prophecy Theme” fiind eternă. Îți las mai jos o imagine cu albumul coloană-sonoră a filmului:
Reluând povestea filmului, îl regăsim astfel pe Paul Atreides în rândul fremenilor, alături de Stilgar, dar și de frumoasa Chani, de care acesta se îndrăgostește, iar relația cu aceasta devine o punte între el și fremeni. Aceștia îl ridică pe Paul la nivel de Muad’Dib, un Mesia al unei mari profeții a fremenilor, conform căreia Muad’Dib este un aducător de libertate și un nou „șef” al producției de melanj. Astfel, Paul descoperă că posedă anumite puteri: vise profetice, control asupra fremenilor și chiar abilitatea de a controla viermii de nisip. Paul îi duce pe fremeni mai departe într-o nouă eră, organizându-i și învățându-i tehnici noi de luptă.
Fremenii conduși de Atreides atacă locațiile Harkonenilor, distrugându-le depozitele de melanj și armatele, câștigând teren. Atacul final se dă în capitala planetei Arrakis, unde Paul și ai săi fremeni folosesc viermi de nisip pentru a îi învinge pe Harkonneni. Paul îl înfruntă și îl ucide pe Feyd-Rautha Harkonnen.
Pun pe pauză povestea și mai fac niște ultime opriri înainte de final, întâi povestindu-ți despre fascinanții actori care au jucat în acest film, apoi despre efectele speciale specifice vremii. În imaginea de mai jos îi poți observa pe principalii actori ai acestui film: Kenneth McMillan – Baronul Vladimir Harkonnen, Paul L. Smith – The Beast Rabban, Siân Phillips – Reverend Mother Gaius Helen Mohiam, Everett McGill – Stilgar, Sean Young – Chani, Kyle MacLachlan – Paul Atreides, Francesca Annis – Lady Jessica, José Ferrer – Padishah Emperor Shaddam IV, Virginia Madsen – Princess Irulan, Jürgen Prochnow – Duke Leto Atreides și Dean Stockwell – Doctor Wellington Yueh.
Am lăsat la final mai multe apariții, în primul rând pe cea a legendarului Max von Sydow, ce l-a interpretat pe Doctor Kynes, însă și pe talentatul Patrick Stewart, ce nu era încă căpitan de Enterprise, dar l-a interpretat aici pe Gurney Halleck. Am lăsat intenționat la urmă pe cel ce îl poți observa în a doua imagine de mai sus, pe nimeni altul decât pe Sting, ce l-a interpretat în acest film pe sângerosul Feyd-Rautha:
Cât despre efectele speciale, trebuie remarcat că acestea au fost realizate într-o perioadă pre-digitală, folosindu-se miniaturi elaborate, compoziție optică, cât și multe planșe și picturi ce aveau ca scop a păcăli camera de filmat și, în esență, ochiul uman.
Îmi aduc aminte cu drag că atunci când eram copil și urmăream puținele emisiuni ce erau difuzate la TVR, am fost fascinat de un moment de neatenție al producătorilor. Fiecare emisiune avea la început și la final un generic pe care stăteau scrise numele emisiunii cât și cei din echipa de producție. La un moment dat, un astfel generic de început efectiv a căzut din fața camerei și am putut să îmi dau seama că nu este altceva decât un carton, desenat înainte de cineva și filmat la unghi drept. Producătorii nu s-au sinchisit să refacă partea aceea de introducere, au lăsat-o așa, cu genericul ce se dezechilibra și cădea de pe stativ. În spatele său se putea observa, fie și pentru câteva secunde, studioul de producție, cât și câteva persoane.
De aceea, când citesc despre cum a fost realizat Dune în 1984, nu mă miră că producția a folosit cam aceleași principii ca ale genericului de la TVR. Spre exemplu, viermii de nisip gigantici au fost niște modele la scară redusă, mânuite de niște păpușari, asemenea unei piese de teatru cu păpuși. Mai jos o imagine care exemplifică cum erau filmați viermii:
Însă, în linii mari cam tot ce vezi în film, interioare, costume, chiar și clădiri au fost realizate la scară naturală, spre exemplu scena în care Shaddam este vizitat la Palatul Imperial de un navigator al Ghildei Spațiale este realizată cu decoruri la scară naturală, navigatorul fiind o păpușă imensă mânuită de niște mecanisme complexe:
Navigatorii jucau un rol extrem de important în universul Dune, fiind niște ființe care funcționau exclusiv pe bază de gaz de melanj (aceasta era în interiorul rezervorului lor), la bază fiind oameni, însă evoluând în timp datorită consumului excesiv de spice. Aceștia erau considerați niște zeități printre oameni și erau singurii care aveau capacitatea de a conduce navele din universul Dune, fiind fundamentali imperiului.
Un aspect în care tehnologia digitală și-a făcut totuși apariția, au fost scuturile personale, acestea fiind realizate cu ajutorul efectelor speciale realizate pe computer. În ziua de astăzi pot părea primitive și pătrățoase, dar la vremea respectivă au captat atenția tuturor. Mai jos îl putem observa pe Paul Atreides mânuind un astfel de scut:
Un ultim aspect de menționat la finalul acestui articol, este munca titanică depusa de fiul lui Frank Herbert, Brian Herbert, care, după moartea tatălui său în 1986, a preluat franciza Dune și a continuat să scrie și să o dezvolte. Este interesant că bătrânul Herbert nu reușise să scrie decât 6 cărți, ultima, „Chapterhouse Dune”, nefiind nici măcar terminată la moartea subită a acestuia din 1986. Brian a fost cel care a terminat-o și a publicat-o un an mai târziu după moartea tatălui sau.
O vreme a existat o perioadă de indecizie, nefiind clar pe ce direcție trebuie să meargă povestea Dune, Brian necunoscând foarte bine direcțiile la care se gândise tatăl sau. Totul s-a clarificat în momentul în care Brian a descoperit o cutie de valori misterioasă ce aparținea tatălui sau, descoperită din întâmplare, de care nimeni nu știa. În această cutie Brian a descoperit nenumărate notițe și idei lăsate în urmă de tatăl său despre viitorul și trecutul universului Dune. A fost un șoc pentru că toate acestea nu erau în biroul tatălui sau, ci erau depuse într-o cutie de valori la o bancă.
Acesta a fost momentul când Brian s-a decis să continue toate aceste idei, aliindu-se cu prietenul său, scriitorul Kevin J. Anderson, reușind să scrie împreună multe cărți după Chapterhouse Dune, ducând casele și personajele Dune în viitor, însă, interesant este că au scris împreună și prequel-uri, care au clarificat originile universului Dune. Cronologic, primele cărți din universul Dune și cele cu care ar fi bine să începi formează o trilogie ce se numește „Preludes to Dune” și conține trei cărți care descriu fiecare casele principale ale universului Dune – Atreides, Harkonnen și Corrino.
Nu doresc să îți divulg prea mult din aceste cărți, însă, este interesant să aflăm din această trilogie de început că universul Dune începe chiar de pe Pământ, iar, înainte de vremurile lui Paul Atreides, au existat niște vremuri îndepărtate în care pe Pământ tehnologia s-a întâlnit cu vanitatea oamenilor, aceștia reușind o procedură care muta un creier uman din corp omenesc într-un corp de mașinărie. În felul acesta aceste ființe dezvoltau un intelect fabulos și trăiau perioade foarte lungi, mii de ani. Ușor, ușor, oamenii s-au mutat în spațiu, populând alte planete și galaxii, acestea erau premisele Dune și a celor trei case.
Tot în cărțile prequel ale lui Brian Herbert și Kevin J. Anderson descoperim că după expansiunea puternică a omului în alte galaxii, AI-ul devenise o chestiune extrem de importantă, în cartea „Butlerian Jihad” se povestește despre cum AI-ul preia conducerea imperiului galactic și oamenii devin subjugați mașinăriilor. Urmează un război de eliberare și AI-ul devine complet interzis. Cumva spice-ul este salvarea, pentru că îi determina pe oameni să funcționeze ca niște super-computere, nemaifiind nevoie de unele artificiale. Este extrem de interesantă paralela cu vremurile în care trăim noi, este interesant să descoperim astăzi aceste proiecții despre viitor. Citind Butlerian Jihad îți vei răspunde la multe întrebări pe care în prezent le poți avea despre AI.
Îți eram, dator, de asemenea, și cu finalul poveștii din film și cu ce diferă față de carte. În sine, evenimentele sunt aceleași cu cartea, după ce îl învinge pe Feyd-Rautha Harkonnen, Paul devine conducătorul Arrakis și este recunoscut drept adevăratul Mesia. Filmul se termină cu Paul ce aduce ploaia pe Arrakis, un eveniment fabulos și fantastic, nemaivăzut pe această planetă. Aceasta este singura diferență, în carte Paul nu aduce ploaia, fiind o chestiune inventată de Lynch pentru a termina filmul într-o notă apocaliptică. Ce să-i faci. Hollywood.
Din păcate filmul nu a fost un succes atunci în anii 80, fiind un adevărat eșec de box-office și criticat profund, salvarea sa a venit însă mai târziu, fanii Frank Herbert, fanii Dune, fanii David Lynch, punându-l pe un piedestal foarte înalt, Dune (1984) devenind un adevărat film-cult. Este un contrast foarte mare în cum ne raportam astăzi la acest film și cum era el perceput în anii 80.
În încheiere, doresc să aduc un omagiu celui ce a fost Frank Herbert, fără de care acest univers fascinant nu ar fi existat, să mulțumesc de asemenea lui Brian Herbert și Kevin J. Anderson, fără de care povestea Dune nu ar fi continuat. Un omagiu teribil trebuie adus și lui David Lynch, fără de care nu ar fi existat acest „eșec personal” al său, așa cum îl numea el pe Dune (1984), după părerea mea cea mai bună ecranizare a cărții cu același titlu. Poate pentru Lynch, Dune a fost un eșec, însă pentru noi este un mare câștig. Rămân impresionat de cum se alegeau regizorii în anii 80, este interesant că Lynch era un regizor cu ochi de artist și, totuși, a fost ales pentru a regiza un film block-buster. Această abordare a făcut posibilă finețea acestui film. În ziua de astăzi lucrurile stau diferit.
Este de remarcat și mesajul pe care Herbert îl transmite prin valențele universului Dune – este foarte puternică paralela cu societatea noastră modernă, acesta exprimându-și cu măiestrie propriile convingeri împotriva sistemului din 1984, acesta fiind un critic avid al bisericii și al amestecului său cu politica, dar și a manipulării mondiale. Cum spuneam, Bene Gesserit seamănă cu Vaticanul, casele din carte seamănă cu corporațiile noastre moderne, împărații seamănă cu conducătorii noștri, iar melanjul te duce imediat cu gândul la aur și petrol. Uneori, geniul ii atinge pe unii dintre noi și așa reușim să avem parte de niște povesti fabuloase. Lumea desenata de Herbert este atât de perfecta și de complexa, că și cum acesta ar fi avut ocazia să o viziteze și să locuiască acolo. Lumea Dune este, astfel, mai vie că oricând. Te las cu acest gând.
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
