Dragă cititorule, îți scriu astăzi despre cel mai emblematic film din istoria cinematografiei, fascinantul Casablanca, lansat în cinematografe în 1942, în plin război mondial. Ba chiar este de remarcat că filmul a fost lansat în Statele Unite pe 23 ianuarie 1943, dată la care se ținea Conferința de la Casablanca, Roosevelt și Churchill întâlnindu-se în Maroc să decidă strategia împotriva Germaniei naziste.
Astfel, dacă cumva aveai impresia că vestitul Casablanca a fost doar un film de dragoste, ei bine, acesta a fost mult mai mult de atât, fiind puternic legat de contextul istoric al momentului, în special de Al Doilea Război Mondial, fiind lansat chiar atunci când evenimentele războiului erau mai precipitate, prezentând informații despre rezistența mondială, reprezentată de personajul Victor Laszlo, protejat de personajul principal Rick, ce a fost dispus să își sacrifice dragostea vieții sale pentru ca Victor să își poată continua misiunea anti-nazistă.
Din această perspectivă ar trebui înțeles Casablanca, o adevărată poveste de dragoste în vreme de război, însă, și o poveste a sacrificiului, personajul lui Humphrey Bogart devenind un adevărat simbol al altruismului, dând o lecție tuturor în acei ani 40, sacrificiul fiind prețul plătit de mulți în acea perioadă pentru restabilirea păcii în lume.
Ca multe filme din acea perioadă, primele cadre ale filmului îi aparțin povestitorului ce ne prezintă orașul Casablanca din Marocul francez, în acele vremuri un loc de tranzit pentru refugiații ce încercau să ajungă în America.
Filmul continuă în Rick’s Café Americain, barul celebrului Rick Blaine – interpretat de eternul Humphrey Bogart, pe care îl poți vedea în fotografia de mai sus în fața intrării în bar. Localul era celebru în Casablanca, fiind locul unde se intersectau spioni, refugiați, ofițeri naziști, ofițeri francezi, dar și oportuniști. Apariția lui Bogart este una iconică, un joc actoricesc la nivel de artă, cu o construcție de personaj superbă, ce îl prezintă pe Rick ca fiind cinicul etern ce nu se implică niciodată în poveștile celor din bar, urmărind cu calm tot ce se întâmplă dintr-o poziție de repaos indubitabil.
Atmosfera creată în barul lui Rick este una specifică acestui film, decorurile fiind cumva atemporale, dar în același timp speciale, poți recunoaște oricând barul lui Rick din orice fotografie, estetica fiind specifică epocii de aur a Hollywoodului. Aura creată în jurul barului este una romantică și nostalgică, greu de egalat, mai ales alături de muzica din acest film, piesa „As Time Goes By”, compusă de Herman Hupfeld în 1931 și devenită hit mondial după apariția din Casablanca.
Piesa este devine un leitmotiv al filmului, fiind folosită în multe cadre, cântată de fiecare dată chiar de Sam, mâna dreaptă a lui Rick, atât de bine interpretat de Dooley Wilson. Dooley nu era pianist, așa că acesta doar mima interpretarea la pian.
Este interesant că filmul nu a fost filmat în Maroc, ci a fost filmat la Hollywood în integralitate la Warner Bros. Studios, Burbank, toate interioarele din film fiind construite pe platoul studioului, fiind o practică obișnuită pentru filmele vremii. Efecte de ceață și de fum au fost adăugate pentru a crea senzația de mister și exotism. Bugetul filmului a fost minuscul, undeva la 1 milion de dolari, totul fiind făcut la „buget”, până și costumele cu care sunt îmbrăcați actorii sunt reciclate din alte producții Hollywoodiene.
Povestea merge mai departe prin prezentarea intrigii, anume vestea că un curier german ce transporta scrisori de tranzit a fost ucis. Aceste scrisori erau extrem de valoroase pentru cei ce așteptau în Casablanca, pentru că permiteau libera trecere către SUA via Portugalia. Aceste scrisori reprezentau o valoare incontestabilă pentru cei blocați în Casablanca, ce nu primeau trecere din partea administrației franceze locale. Fără să vrea, Rick intră în povestea cu scrisorile, fiind abordat de uneltitorul Ugarte, un mic traficant oportunist cunoscut pentru afaceri murdare. Acesta are în posesie scrisorile de tranzit, însă simte că este căutat de poliție și decide să i le paseze lui Rick pentru păstrare în siguranță. Ugarte este prins de poliție mai târziu și, astfel, scrisorile rămân la Rick. Mai jos o imagine cu Peter Lorre, un actor pe care nu îl uiți atât de ușor, cu figura sa distinctivă, vocea inconfundabilă și aerul misterios, ceea ce l-a făcut perfect pentru roluri de personaje ambigue, ciudate sau sinistre, așa cum este Ugarte:
Pun pe pauză povestea filmului și îți aduc niște informații despre regizorul filmului, Michael Curtiz, unul din cei mai prolifici cineaști ai epocii de aur a Hollywoodului. Pe numele său adevărat Manó Kertész Kaminer, acesta se năștea în Ungaria în 1886 și își începea cariera în cinematografia europeană, înainte de a se muta definitiv în Statele Unite. Cariera sa este impresionantă, Curtiz regizând peste 170 de filme, fiind recunoscut pentru un stil alert și pentru abilitatea de a spune povești emoționante și captivante. Ca și Alfred Hitchcock sau Orson Welles, și Curtiz avea un stil inconfundabil, folosind unghiuri expresive, mișcări fluide de cameră, combinând des realismul cu melodrama. Alte filme celebre regizate de Curtiz: Captain Blood (1935), The Adventures of Robin Hood (1938), Angels with Dirty Faces (1938) și Mildred Pierce (1945).
Astfel, Curtiz nu a dezamăgit deloc cu Casablanca, ba chiar am putea să îl considerăm magnum-opus-ul său, estetica și atmosfera din barul lui Rick, cât și felul în care au fost filmate și puse în scenă dialogurile, aduc o savoare unică acestui film. În acest fel este filmată și scena următoare, cea care îl aduce sub reflectoare pe Victor Laszlo, un lider al rezistenței europene, și pe misterioasa Ilsa, soția sa. În mod neașteptat, povestea de dragoste din film nu este cea dintre Ilsa și Victor, ci cea dintre Ilsa și… Rick. Când face cunoștință cu Victor și acesta i-o prezintă pe soția sa, Ilsa, aceasta este privirea lui Rick:
Măiestria lui Bogart îngemănată cu cea a lui Curtiz au dat naștere acestui cadru fabulos, un Rick care recunoaște dintre toate femeile din bar chiar pe marea sa dragoste, frumoasa Ilsa, pe care o cunoscuse cu câțiva ani în urmă la Paris, alături de care trăise o frumoasă poveste de dragoste, iar aceasta îl părăsise pe neașteptate și fără vreo explicație. Rick suferea în liniște, în Casablanca, nesperând vreodată să o mai vadă, dar iată că astăzi, dintre toate barurile lumii, Ilsa era chiar în barul său și făcea cunoștință cu el chiar acolo, prezentată ca fiind soția unui alt bărbat. Privirea aceasta din imaginea de mai sus păstrează toate aceste explicații, putând să le extragem doar privind acest cadru. Evident că Rick păstrează secretul, nu dezvăluie dragostea dintre el și Ilsa, însă intră într-o stare profundă de tristețe și melancolie.
Humphrey Bogart a fost unul din cei mai mari actori ai epocii de aur de la Hollywood, considerat regele filmului noir. Bogart se năștea la New York în 1899, fiu al unui medic și al unei ilustratoare, a servit în marina SUA în timpul Primului Război Mondial înainte de a își începe cariera de actor pe Broadway. A jucat în multe filme, însă și-a sedimentat alura de erou cinic cu rolurile fascinante din The Maltese Falcon și Casablanca. Oscarul l-a câștigat pentru filmul The African Queen (1951). A fost căsătorit cu Lauren Bacall, însă a murit prematur la doar 57 de ani de cancer pulmonar, rămânând însă unul din cei mai legendari actori.
Continuând cu povestea filmului, seara îl surprinde trist pe Rick, cu o sticlă mare de băutură lângă, înecându-și amarul, chiar dacă mâna sa dreaptă, pianistul Sam, îi recomandă să meargă la culcare. Bineînțeles că în puterea nopții Ilsa s-a întors la bar, aici și celebra replică în care Rick îi spune Ilsei: „Of all the gin joints in all the towns in all the world, she walks into mine.”
Frumoasa Ilsa interpretată atât de maiestuos de Ingrid Bergman, îi explică lui Rick întreaga poveste din Paris cât și faptul că fusese căsătorită cu Victor în tot acest timp și că nu a putut să îl părăsească pe acesta pentru Rick. Pe mai departe Ilsa îi cere ajutorul lui Rick să îl scoată pe Victor din Maroc, ceea ce îl înfurie și mai tare pe acesta.
Pun pe pauză din nou povestea filmului pentru a îți spune câteva cuvinte despre frumoasa Ingrid Bergman, una din cele mai mari actrițe ale secolului XX. Actrița de origine suedeză se năștea chiar la Stockholm în 1915, începându-și cariera artistică în filme suedeze. Primul film făcut în Statele Unite a fost Intermezzo: A Love Story (1939), iar, la nici trei ani distanță, Ingrid apărea în Casablanca, în care a făcut acest rol legendar – ce fel marcant de a îți începe cariera la Hollywood, nu-i așa? După Casablanca, rolurile sale cele mai de seamă au fost în filme ca Spellbound (1945), Notorius (1946), Joan of Arc (1948) și Murder on the Orient Express (1974). Actrița ne părăsea în 1982.
Filmul continua cu un flashback puternic al momentelor lui Rick și Ilsa în Paris, momentele frumoase pe care aceștia le-au trăit acolo împreună. Aici înțelegem de ce Rick era atât de rănit, pentru că Ilsa îl părăsise chiar în ziua în care trebuiau să fuga împreună. Astfel, apare o dilema morala, o iubește în continuare pe Ilsa, însă Victor are mare nevoie de scrisorile de libera trecere pentru a putea calatori în vest, a scăpa de naziștii ce îl urmăresc și a-și continua lupta în libertate.
Apropos de valențele activiste ale filmului, este epică scena din bar în care germanii de la masa lor cântă cântece naziste, iar Victor Laszlo preia inițiativa determinând orchestra să cânte „La Marseillaise” pentru a acoperi cântecul nazist, scena fiind un simbol puternic al rezistenței.
În seara aceea, Ilsa și Rick se întâlnesc în secret în apartamentul americanului și aceasta se confesează că nu l-a părăsit din lipsă de iubire, ci pentru binele soțului ei, Victor, care avea nevoie mare de ea atunci. Îi promite că îl iubește pe el, pe Rick, și că își dorește să fie împreună. La acest moment pare că Rick cedează Ilsei și plănuiesc să fugă împreună.
Conform planului, Rick îi duce pe Ilsa și pe Victor la aeroport cu intenția aparentă de a pleca cu Ilsa, însă, în fundal Rick plănuia cu totul altceva. În ultima clipă le dezvăluie adevărul – că scrisorile sunt pentru Victor și pentru Ilsa pentru a pleca împreună. Toată scena aceasta de final este remarcabil de bine jucată de Humphrey Bogart, efectiv trăsăturile feței sale se schimbă și transmit durerea pierderii a doua oară a femeii iubite, toate prin prețul sacrificiului.
Astfel, Rick se sacrifică, își ia la revedere de la femeia iubită și o trimite pe aceasta în libertate alături de soțul său, realizând că este mai bine așa pentru ea, realizând că iubirea adevărată nu înseamnă să ții în captivitate pe cineva, ci mai degrabă să îl lași să plece. De asemenea, sacrificiul lui Rick este și pentru pacea lumii de la acel moment, Victor Laszlo fiind un important activist al rezistenței, iar, o voce ca a lui ajunsă în America ar fi contat enorm pentru efortul de război. Știa că luându-i-o pe Ilsa l-ar destabiliza și acest lucru ar fi fost fatal pentru acțiunile acestuia.
Scena ultimului adio de pe aeroport conține și celebrul schimb de replici dintre Rick și Ilsa, replici ca „Here’s looking at you, kid” ori „We’ll always have Paris” rămân în memoria colectivă și sunt folosite în limbajul comun și astăzi, uneori fără să știm de unde vin.
Este interesant de asemenea și faptul că scena aeroportului, cu avionul ce decolează, este filmată tot în studio, fundalul este o pictură imensă, folosindu-se o miniatură a unui avion și multă ceață artificială. Spre exemplu, în fundalul imaginii de mai sus poți observa avionul în miniatură și, pentru a păcăli ochiul în ceea ce privește dimensiunile sale, s-au utilizat pitici pentru a se potrivi cu mărimea machetei de avion. Se pare că erau extrem de buni la asemenea lucruri pe vremea aceea pentru că am revăzut de curând filmul și am putut să jur că nu este nimic fals acolo.
Rick nu rămâne cu fata, însă învinge răul, ultima scenă a filmului ni-i prezintă pe Rick și pe Louis, șeful poliției din Casablanca, cel cu care uneltise tot acest plan, urmărind împreună cum avionul decolează, lăsându-ne cu una din cele mai faimoase replici din istoria cinematografiei, Rick spunându-i „Louis, I think this is the beginning of a beautiful friendship.”
Am discutat astăzi despre un film monumental, un adevărat templu în care pășim cu cel mai mare respect. Erau vremuri grele atunci – război mondial și tirani, ba mai mult – filmele nici măcar nu aveau încă culoare, însă, cu toate acestea, ceea ce s-a reușit cu Casablanca este o capodoperă atemporala.
Am revăzut de curând acest film și am rămas surprins că nu am simțit pentru niciun moment că este un film atât de vechi. Totul a fost de parcă s-ar fi întâmplat chiar ieri. Pentru că, în mod indubitabil, aceasta este ce îmi doresc și pentru vremurile de acum, arta să fie cea care să le ofere oamenilor posibilitatea de a transmite mesaje de pace, așa cum a reușit și Casablanca acum aproape un veac. Casablanca rămâne, până la urmă, o lecție de verticalitate umană, dat fiind că lecția sacrificiului este ceva ce trebuie să învățam cu toții.
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
