Dragă melomanule, chiar săptămâna trecută urmăream filmul biografic „Deliver Me from Nowhere”, care mi-a oferit o fereastră către mijlocul carierei lui Bruce Springsteen, pe vremea când acesta se lupta cu stările de depresie și de anxietate. Nu știam că Springsteen trecuse prin astfel de episoade negre în cariera sa și că se luptase atât de puternic cu demonii creației, iar acest film îmi punea la dispoziție fabuloasele premise din spatele discului Nebraska, pe care Bruce îl lansa în 1982.
Impresionat peste măsură de această poveste și de felul în care Bruce a reușit să înregistreze acest disc chiar în dormitorul său, am decis să îți pun în cuvinte povestea acestui album și să deschidem împreună această fereastră către un episod mai mult decât interesant din cariera legendarului cântăreț american.
Recunosc că până la acest film nu am fost niciodată foarte mișcat de muzica lui Bruce Springsteen și, spre rușinea mea, nici nu îi ascultasem albumele așa cum ar fi trebuit. Evident că eram la curent cu toate piesele sale celebre: Hungry Heart, Dancing in the Dark, I’m on Fire, Born in the U.S.A., The River, Born to Run, Tougher Than the Rest și, bineînțeles, Streets of Philadelphia, însă niciodată nu intrasem cu adevărat în povestea sa sau în povestea vreunuia dintre albumele sale.
Însă, urmărind Deliver Me from Nowhere, am rămas impresionat de povestea lui Springsteen și, imediat, a doua zi, am pus Nebraska pe ascultare. Bineînțeles că a mers mai toată ziua pe repeat, atât de mult mi-a plăcut. Într-un fel interesant, mi-a adus aminte de Communiqué, discul din 1979 al lui Dire Straits, având aceeași calitate de „felie de univers”, atât Communiqué, cât și Nebraska fiind niște micro-universuri în care te poți transpune, în care poți evada.
Nebraska este un disc greu și profund, ce te conectează direct la sufletul de 32 de ani al lui Bruce. Poți simți ceea ce simțea el, de parcă ai cânta împreună cu acesta. La fel de interesant este faptul că discul nu se aude bine deloc, dar, chiar și așa, te atrage imediat într-o stare foarte specială.
Nebraska este introspectiv, dur, negru, însă foarte realist în simplitatea sa. Scenariul lui Nebraska este foarte simplu: iarnă în New Jersey, o casă în pustietatea din Colts Neck, un dormitor, o muzicuță, o chitară și, bineînțeles, Bruce, lipit de microfon, emanând o stare extrem de specială, disperare amestecată cu tristețe, pe care, mai târziu, nu reușea să o recreeze în studio.
De aici și insistența sa de a lansa acest album folosind înregistrările de acasă, lucru ce a generat un mic conflict cu casa de discuri. Cei de la Columbia Records nu au primit cu totul bine conceptul Nebraska, dat fiind că aveau planuri mari pentru Bruce. Acesta era deja foarte cunoscut la începutul anilor ’80, având la activ hituri precum Born to Run, Thunder Road, Rosalita, Badlands și, bineînțeles, Hungry Heart și The River, două dintre cele mai importante succese ale sale. În schimb, el le propunea un disc necomercial, lipsit de hituri evidente, fără apariții și promovări live, un album atipic pentru muzica comercială a acelor ani.
Bruce nu traversa cea mai bună perioadă a sa la începutul anilor ’80, suferind de o depresie care părea să se accentueze. Indiferent de cele prezentate în film și de cât am investiga această perioadă, poate chiar întrebându-l pe Bruce direct, tot nu vom afla ce se afla cu adevărat în sufletul său în momentul în care a decis să înregistreze Nebraska în propriul dormitor.
Eu cred că ceea ce a experimentat Bruce atunci când a compus și a înregistrat Nebraska au fost mai degrabă focurile creației artistice decât o depresie personală propriu-zisă. Atunci când ai deja la activ creații importante, așa cum avea el, iar în interiorul tău există un foc creativ puternic căruia nu reușești să îi dai formă, poate fi extrem de frustrant. Artiștii resimt profund această senzație de risipă atunci când se întâmplă acest lucru. Harul artistic poate fi considerat divin, iar a-l irosi este poate una dintre cele mai triste tragedii.
Astfel, povestea lui Bruce este una plină de tristețe, de regăsire, de reinventare și de continuare. Acesta se mută într-o o casă retrasă, nefiind un fan al traiului în inima marilor orașe. Bruce alege o astfel de locuință în mica localitate Colts Neck, aflată la aproximativ 100 km de New York, dar foarte aproape de Asbury Park, orașul de coastă unde Bruce cânta des și în care își construise reputația în anii ’70. Mai jos poți vedea chiar celebra casă în care Bruce a înregistrat Nebraska:
Aici, în casa din Colts Neck, singur cuc, Bruce se retrage, oferindu-i managerului său, Jon Landau, promisiunea că se va întoarce cu un album nou și cu piese noi. Numai Bruce poate ști ce s-a întâmplat cu adevărat acolo, însă cert este că aceasta a fost poate cea mai creativă perioadă din cariera sa. O perioadă în care a reușit să distileze depresia și anxietatea în creație artistică.
La Colts Neck, Springsteen a încropit un fel de studio artizanal în propriul său dormitor, realizând acolo înregistrări acustice pentru multe dintre piesele care aveau să formeze mai târziu albumul Nebraska, dar și o bună parte din materialul ce avea să devină Born in the U.S.A., lansat doi ani mai târziu, în 1984. Îți las mai jos o fotografie reală cu dormitorul în cauză:
Încărcătura emoțională din spatele înregistrărilor de la Colts Neck a fost extrem de puternică. Bruce a cântat cu un fel de emoție ciudată, specială, aflată la granița dintre tristețe și disperare. Inspirația i-a venit atât din scrierile lui Flannery O’Connor, cât și din America muncitorilor, a oamenilor de rând, a celor care încearcă să se afirme în viață, dar care, de cele mai multe ori, ajung ratați.
Cumva, la acel moment, Springsteen era deja realizat, fiind un star consacrat. De aceea este foarte interesant faptul că s-a pus în pielea omului de rând, creând un disc despre această pătură socială și, nu oricum, nu în stilul albumelor de tip „working hard for the money” din universul country, ci mai degrabă cântând despre crizele existențiale prin care trecea această categorie de oameni. Bruce se concentrează mai mult pe erorile și crimele care pot apărea atunci când o astfel de persoană realizează că viața sa este ratată și că mai bine de atât nu va fi.
Revenind la povestea înregistrărilor, pe lângă Jon Landau, managerul său, aproape i-a fost atunci și tehnicianul său de chitară, Mike Batlan. Acesta a fost cel care a primit solicitarea de la Bruce să îi aducă la Colts Neck niște aparate cu care să poată înregistra. I-a cerut lui Mike exact ceea ce era la modă atunci, aparate all-in-one de mixaj și înregistrare, care aveau încorporate un mixer, posibilitatea de înregistrare pe casetă audio și intrări pentru microfon. Batlan s-a întors cu un TEAC Tascam 144 Portastudio, unul dintre primele recordere cu patru piste de acest gen, de altfel o adevărată jucărie comparativ cu echipamentele și calitatea disponibile în studiourile consacrate ale vremii.
Mike a montat acest aparat direct pe patul din dormitor, conectând la el două microfoane Shure SM57, modele care se folosesc și astăzi în studiouri. Bruce a utilizat o chitară acustică Gibson J-200, adăugând muzicuță, mandolină, glockenspiel și doar câteva overdub-uri minore, în rest totul fiind înregistrat dintr-o singură bucată, fără niciun fel de înfrumusețări.
Este foarte interesantă lipsa de atenție cu care au fost realizate aceste înregistrări, însă trebuie ținut minte că, la acel moment, Bruce și Mike nu credeau că le vor folosi vreodată ca produs final. Pentru ei, acestea erau doar niște demo-uri ce urmau să fie utilizate ca atare, simple mijloace de a demonstra un concept.
Astfel, în urma sesiunilor de înregistrare a rezultat o casetă de 90 de minute. Mai mult, Bruce și-a dorit să adauge peste aceasta un efect de tip „Elvis”, specific înregistrărilor din anii ’50, acel efect de „short echo” asociat cu Sun Records, Sam Phillips și rockabilly-ul acelei perioade. Pentru aceasta au utilizat chiar un aparat din epoca lui Elvis, celebrul Maestro Echoplex, o adevărată relicvă chiar și în momentul în care a fost înregistrat Nebraska.
Este interesant faptul că efectul de ecou a fost adăugat direct peste mixul final, fără a se păstra sursele separate, sesiunile de la Colts Neck având ca rezultat o singură casetă master de 90 de minute. Unde mai pui că aparatul pe care a fost înregistrată caseta finală, singura casetă de altfel, era un boombox Panasonic defect, care tocmai își luase un plonjon într-o piscină. Ține minte aceste detalii pentru câteva paragrafe mai târziu, dragă melomanule. Vor fi importante în economia poveștii noastre, poate unul dintre cele mai picante detalii din istoria muzicii.
Caseta finală care ajungea pe mâinile lui Landau conținea 17 piese. Zece dintre ele aveau să formeze mai târziu albumul Nebraska, iar din celelalte, o parte urmau să își găsească locul pe Born in the U.S.A. Astfel, imaginează-ți cât de surprins trebuie să fi fost Jon atunci când a primit caseta din partea lui Bruce și a ascultat piesele rezultate din aceste sesiuni. Landau a fost întâmpinat de un sunet extrem de misterios, cu vocea lui Bruce plutind peste tot datorită efectului Echoplex, iar piesele, departe de a fi niște mega-hituri, debordau aproape toate de tristețe și introspecție.
Încet, Bruce s-a desprins de starea de la Colts Neck și a ajuns în studioul Columbia pentru a transforma demo-urile într-o lucrare finală, un album răsunător, așa cum își doreau cei de la Columbia și, de altfel, așa cum aștepta întreaga lume de la un nume precum Bruce Springsteen.
Inițial nu s-au gândit că există două direcții diferite. S-a mers direct pe o abordare mai comercială, fiind înregistrate împreună cu E Street Band mai multe piese compuse la Colts Neck. Amintesc aici Born in the U.S.A., Downbound Train, Working on the Highway, Cover Me, Glory Days sau I’m on Fire, piese ce aveau să formeze mai târziu legendarul album Born in the U.S.A.
Însă Bruce simțea că ceva nu este în regulă și, în mod paradoxal, nu se conecta cu adevărat la energia pieselor pe care le menționam mai sus, deși acestea aveau să îl lanseze mai târziu în stratosferă și să îl propulseze de la statutul de star la cel de megastar. Bruce rămânea conectat la starea pe care o trăise la Colts Neck, în propriul dormitor și, astfel, a decis ca piesele care aveau să formeze Born in the U.S.A. să fie parcate pentru moment, urmând să lanseze mai întâi un disc numit Nebraska, exact în acel stil folk și unplugged în care îl înregistrase acasă.
Columbia și Jon nu au primit inițial foarte bine decizia lui Bruce, însă Jon l-a înțeles, i-a rămas alături și, până la urmă, nu te pui cu un star precum Bruce Springsteen și cu direcția sa artistică. Astfel, Columbia îi propune să înregistreze Nebraska în studio.
Urmează o serie de sesiuni de studio pentru înregistrarea oficială a discului Nebraska. Apar însă probleme majore, iar Bruce ajunge să fie furios, nereușind să recreeze atmosfera de la Colts Neck. Apar tensiuni importante între el și Columbia. După mai multe încercări nereușite de a reproduce în studio atmosfera din dormitorul de la Colts Neck, Bruce le pune caseta în brațe și le subliniază că așa trebuie să sune, că această înregistrare are suflet și că pe aceasta își dorește să o vadă transpusă pe vinil și în magazine.
Inginerii de la Columbia ridică puternic o sprânceană. Era ceva ce nu se mai făcuse până atunci, să transpui o casetă audio pe vinil și apoi să o comercializezi în întreaga lume. În primul rând, rezoluția era limitată, iar înregistrarea era plină de zgomot de fond și de distorsiuni, probleme pe care nu le puteai elimina în post-procesare, cel puțin nu în 1982.
Inginerul Toby Scott a fost nefericitul care a primit această provocare, să repare sunetul casetei de la Colts Neck și să masterizeze materialul final astfel încât să nu distrugă atmosfera atât de dorită de Bruce, dar nici să nu permită defectelor evidente să ajungă pe vinilul final. Cea mai dificilă problemă era faptul că materialul nu putea fi transferat cu ușurință pe vinil, neputând fi creat un master disc corespunzător din cauza zgomotului de fond ridicat și a nivelului greșit de înregistrare al casetei. Procesul a durat săptămâni întregi, Scott încercând diferite metode de transfer, fără succes. În disperare de cauză, caseta a ajuns și pe mâinile unor specialiști legendari, în încercarea de a fi salvată, însă fără rezultat.
Problema a fost rezolvată într-un final de Dennis King, de la Atlantic Studios din New York, care a reușit să compenseze nivelul redus de înregistrare al casetei, ridicându-l fără a introduce un zgomot de fond excesiv. De asemenea, este interesant că mă lovesc din nou de numele lui Bob Ludwig. Dennis King declara într-un interviu din 2007 că nu ar fi putut rezolva problema nivelului și a zgomotului de înregistrare fără ajutorul lui Bob, acesta aplicând un EQ special în studioul său de masterizare.
Astfel, cu multă muncă din partea celor de la Columbia s-a realizat imposibilul, iar caseta lui Bruce din dormitorul de la Colts Neck a ajuns pe vinil și în magazine. Dacă pui albumul pe ascultare, până și în ziua de astăzi poți simți atmosfera specială din acel dormitor. Este poate unul dintre cele mai speciale discuri din istoria muzicii. Însă, bineînțeles, cu rabat la calitatea tehnică. Discul nu se aude grozav, există tot felul de artefacte și distorsiuni evidente. Dennis King, Toby Scott și Bob Ludwig au făcut tot ce au putut, însă până nici ei nu puteau face minuni.
Chiar și așa, albumul a urcat până pe locul 3 în Billboard 200 și a rămas timp de aproape 30 de săptămâni în clasamente, fiind inclus în Top 10 în mai multe țări. Vânzările totale depășesc astăzi un milion de exemplare, ceea ce, în esență, îl transformă probabil în cel mai bine vândut album înregistrat într-un dormitor.
Este de remarcat faptul că Bruce nu ar fi putut realiza acest disc fără Jon Landau, fabulosul său manager, care i-a rămas alături și i-a înțeles toate direcțiile artistice, inclusiv pe aceasta, de a lansa un disc atât de ciudat, înregistrat atât de neconvențional și nesusținut de turnee de promovare, concerte sau apariții publice. Acestea au fost, de altfel, condițiile concrete pe care Bruce i le-a pus lui Jon atunci când au discutat pentru prima dată despre Nebraska. Îți las mai jos o imagine cu ei doi:
Bruce și Jon sunt foarte apropiați și în ziua de astăzi, Landau fiindu-i în continuare manager la aproape 50 de ani distanță de începutul colaborării lor.
Revenind la filmul de la care a pornit conexiunea mea cu Nebraska, Deliver Me from Nowhere, acesta s-a lansat chiar anul trecut și, așa cum spuneam și la începutul acestui articol, acoperă exact episodul Nebraska din cariera lui Springsteen. Filmul în sine este excelent, povestea curge foarte frumos, regizorul Scott Cooper făcând o treabă extraordinară, iar actorii din rolurile secundare sunt remarcabili. Odessa Young, în rolul lui Faye Romano, iubita lui Bruce, Stephen Graham, în rolul tatălui său, Douglas, și, cireașa de pe tort, Jeremy Strong în rolul lui Jon Landau.
Recunosc că nici până în acest moment nu sunt decis dacă mi-a plăcut pe deplin felul în care Jeremy Allen White l-a portretizat pe Bruce. Pe de o parte, înțeleg perfect că trebuie să fi fost o sarcină extrem de dificilă. Nu doar că ai de interpretat un colos precum Springsteen, dar trebuie să aduci pe ecran și poate cea mai grea perioadă din viața sa. Pe de altă parte, parcă există ceva acolo care nu mă convinge până la capăt. Aș fi curios să aflu și părerea ta.
De asemenea, imediat după lansarea filmului s-a întâmplat ceva ce fanii așteptau de foarte multă vreme. Puțini mai credeau că înregistrările de studio ale pieselor de pe Nebraska, realizate alături de E Street Band și respinse de Bruce la începutul anilor ’80, vor mai vedea vreodată lumina zilei. Însă acestea au fost păstrate tot acest timp în arhiva personală a lui Springsteen, iar odată cu apariția filmului a fost lansată și o ediție specială intitulată Nebraska 82: Expanded Edition. Aceasta include și un al doilea disc, numit „Electric Nebraska”, ce conține versiunile de studio ale pieselor de pe Nebraska, înregistrate împreună cu E Street Band, oferind o perspectivă fascinantă asupra direcției pe care albumul ar fi putut-o urma dacă Bruce ar fi ales să meargă pe calea unui disc „electric”.
De asemenea, coperta originală a discului din 1982 are și ea o poveste interesantă. Bruce nu își dorise propria imagine pe copertă, lucru pe care i-l comunicase clar lui Jon Landau. De aceea, coperta conține o fotografie alb-negru realizată de David Michael Kennedy. Imaginea este extrem de simplă, un cer și un drum văzute prin parbrizul unei mașini. Fotografia a fost realizată în 1975 și face parte din colecția lui Kennedy, fiind aleasă de Bruce dintre numeroase alte variante. Despre această fotografie, Bruce spunea: „Mi-a plăcut fotografia pe care a găsit-o Klein și felul în care a fost folosită, combinația aceea austeră de roșu și negru, alb și negru, precum și literele mari. Totul avea un caracter foarte brutal în felul său. Îmi amintesc că pentru multe dintre copertele albumelor mele s-a muncit enorm și s-au purtat nenumărate discuții, însă nu îmi amintesc ca Nebraska să fi fost una dintre ele”.
Trebuie să remarcăm că, în ciuda intenției lui Bruce de a realiza un disc profund necomercial, albumul nu este complet lipsit de piese memorabile. Nebraska conține și cântece care îți rămân în minte și care au devenit foarte iubite în concertele lui Springsteen de-a lungul anilor. Amintesc aici Atlantic City, dar și State Trooper, o piesă fabuloasă, cu un ritm alert, pe care efectiv nu ai cum să o uiți, iar felul în care se termină este apoteotic, cu un Bruce care izbucnește într-un strigăt ce pare să vină din adâncul sufletului.
Nu pot să trec peste Nebraska fără să îți vorbesc despre semnificația pieselor de pe acest disc. În mod evident, Nebraska este cel mai personal album al lui Springsteen, iar totul începe de la versuri. Acestea sunt foarte întunecate, însă este interesant că Bruce nu vorbește foarte mult despre sine, ci mai degrabă prezintă o serie de povești și experiențe adunate din jurul său și din acea pătură socială obișnuită despre care povesteam la începutul articolului. În perioada în care a conceput Nebraska, pe lângă depresia despre care vorbeam mai devreme, Bruce își punea mari semne de întrebare și asupra visului american, pe care începuse să îl privească mult mai critic.
Astfel, Nebraska este o adunătură de povești, toate având același sâmbure: personaje triste, învinse, care caută luminița de la capătul tunelului. Springsteen distilează toate aceste povești, se leagă de speranțele lor și le transformă într-o căutare ce pare să se intersecteze permanent cu propria sa căutare interioară.
Piesa care deschide albumul, numită chiar Nebraska, spune povestea criminalului Charles Starkweather, care a ucis zece oameni în Nebraska și Wyoming între 1957 și 1958, în timp ce călătorea alături de iubita sa de 14 ani, Caril Ann Fugate. După capturare, Starkweather este condamnat la moarte pe scaunul electric. În versurile piesei, criminalul rămâne lipsit de remușcări, dând vina pentru faptele sale pe „răutatea” lumii. Springsteen a scris piesa după ce a văzut Badlands, un film inspirat de povestea celor doi, și după ce a citit cartea Caril (1974) a lui Ninette Beaver.
Atlantic City urmărește războaiele mafiote din orașul Atlantic City, New Jersey. La momentul în care a fost scrisă piesa, Atlantic City era măcinat de corupție și își pusese speranțele în industria jocurilor de noroc pentru a revitaliza economia locală. În versurile cântecului, un tânăr se luptă să își câștige existența în mod cinstit, ceea ce îl determină pe el și pe iubita sa să se mute în Atlantic City pentru ca acesta să se alăture mafiei. Springsteen menționează „Chicken Man from Philly”, o referire directă la bossul mafiot Philip Testa, asasinat în 1981. Atmosfera piesei este densă și apăsătoare, iar interpretarea transmite un puternic sentiment de urgență și inevitabilitate.
State Trooper este o piesă folk construită exclusiv în jurul vocii și al chitarei. Linia de chitară evocă sunetul repetitiv al șoselei, ca și cum ascultătorul ar călători necontenit prin noapte. Din punct de vedere muzical, piesa a fost influențată direct de „Frankie Teardrop”, compoziția legendară a trupei synth-punk Suicide. Versurile sunt spuse din perspectiva unui hoț de mașini care conduce pe o autostradă pustie, fără permis și fără acte de înmatriculare, devenind din ce în ce mai paranoic pe măsură ce înaintează în noapte. Fiecare strofă se încheie cu rugămintea adresată unui polițist de stat, real sau imaginar, de a nu-l opri din drum, în timp ce continuă să conducă prin întuneric. Așa cum observam și mai devreme, strigătele lui Bruce de la finalul piesei sunt absolut legendare.
De asemenea, Nebraska este și calea prin care Bruce face pace cu tatăl său, un personaj extrem de important din viața sa, un tată dur, care l-a împins, într-un fel sau altul, pe drumul pe care avea să îl urmeze. Astfel, puținele versuri cu adevărat personale de pe Nebraska sunt dedicate relației sale cu acesta.
Despre această relație vorbește în My Father’s House, ultimul cântec de pe album, în care dezvăluie câteva lucruri despre propria copilărie. Se simte imediat că se întoarce către o stare tristă, pe care o descrie alegoric, povestind cum, în copilărie, este salvat de tatăl său din calea unor forțe malefice, într-o pădure întunecată. În cântec, Bruce descrie momentul în care decide să se împace cu tatăl său, însă, atunci când ajunge în fața casei părintești, află că acesta nu mai locuiește acolo. Episodul în care este salvat de tatăl său sugerează că îi recunoaște rolul fundamental pe care l-a avut în viața sa, iar dorința de a face pace cu acesta demonstrează că relația lor nu fusese pe deplin echilibrată, cel puțin nu în momentul în care a fost înregistrat Nebraska.
Este ușor să spunem că suntem triști sau lipsiți de direcție din cauza părinților noștri, pentru că, la un moment dat, nu au livrat ceea ce aveam nevoie de la ei. Este ușor și pentru noi să spunem asta despre părinții noștri și este la fel de ușor ca, într-o zi, copiii noștri să spună același lucru despre noi. Însă cel mai important rămâne să facem pace cu părinții noștri, cu copilăria noastră și, în esență, cu noi înșine. Și cred că exact asta i-a reușit lui Bruce prin acest album: în felul său, a făcut pace cu tatăl său și a făcut pace cu sine.
Mi-aș fi dorit să îți las mai jos o fotografie cu Bruce și cu tatăl său, însă nu am găsit nimic relevant, așa că îți las o imagine din film, cu ei doi, așa cum au fost portretizați de actorii care i-au interpretat:
În încheiere, vreau în primul rând să spun așa: ce premise fabuloase are această înregistrare! Nu cred că mai cunosc o poveste similară, despre un disc care a fost înregistrat inițial ca demo, în niște condiții atât de unice, iar apoi să ajungă chiar sursa pentru milioanele de exemplare comercializate în întreaga lume. Este primul album înregistrat integral acasă ce a ajuns celebru. Fascinant și fabulos în același timp.
Acest disc rămâne un exemplu concret despre cum se făceau lucrurile altădată și cum nu se mai fac astăzi. O poveste ca aceasta cu greu ar mai putea exista în prezent, casele de discuri oferind din ce în ce mai rar unui artist o asemenea libertate creativă. Îmi este teamă că astăzi actul artistic este mult mai standardizat și mai îngrădit decât era acum 40 de ani. Și ne mai mirăm că muzica de astăzi nu mai este ca muzica de odinioară…
De asemenea, Nebraska este un album care disecă vulnerabilitatea visului american, oferind o perspectivă dură, dar realistă, asupra vieții din America prin ochii nelegiuiților, ai oamenilor săraci și ai celor marginalizați, Bruce cântând despre și prin prisma acelora despre care nu prea vorbește nimeni.
Astăzi, Nebraska este un fel de nestemată lo-fi, o Fata Morgana a muzicii, care continuă să trăiască în urechile și inimile multor ascultători, fiind, în esență, un disc legendar și, în același timp, cel mai celebru album înregistrat în dormitor. Te las cu acest gând.
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
