Dragă melomanule, primăvara este aici și soarele ne îmbie la fiecare pas, ascunzându-se din ce în ce mai rar, îndreptându-ne pe toți către o vară toridă. Proaspăt trecut prin luna iubirii, am rămas cu sufletul deschis și am căutat printre albumele dragi mie unul plin de iubire, cimentat de concluzia mea eternă că lumea are nevoie mai mult ca oricând de acest element fundamental, iubirea.
Muzica are un fel de putere ce ne poate realinia pe toți, iar trecutul păstrează, indubitabil, exemple de muzică cu acest tip de putere. Din acest trecut, din 2006, sosește și albumul de care o să îți povestesc astăzi, „Amore”, cântat atât de frumos de inegalabilul Andrea Bocelli, și, în mod tare interesant, conține fix o poveste despre cum muzica l-a realiniat chiar pe Andrea, atunci, departe în copilăria sa, când și-a pierdut vederea, iar muzica a fost acolo să-i fie sprijin.
Îți voi mărturisi că îmi doream de multă vreme să scriu despre unul dintre discurile lui Bocelli și m-am oprit la Amore pentru că am considerat că este, cumva, cel mai inedit album al său, un potpuriu, operă care nu este operă, pop care nu este pop, Andrea cântă în felul său mai multe melodii celebre, unificându-le într-o stare de relaxare, poezie muzicală plină de iubire. Un disc pe care îl poți uita pe repeat zile întregi.
Invitații săi sunt pe măsură: Stevie Wonder, Christina Aguilera, Kenny G și Rimi Natsukawa, într-un recital monumental, plin de emoție pură. Bineînțeles că sâmburele discului este chiar vocea lui Bocelli, atât de specială și de unică, cu acel vibrato pe care îl recunoști de la mile distanță, o voce fără de care acest disc nu ar fi fost posibil. La fel de inedită este și utilizarea diferitelor graiuri ale pământului, Bocelli cântă în spaniolă, engleză, franceză și, bineînțeles, italiană.
Când am pus pentru prima dată pe ascultare Amore, am rămas imediat impresionat de o producție specială, curată și liniștită, în același timp audiofilă, un sunet extrem de fidel și de bine lucrat. Muzica, indubitabil așezată în jurul vocii lui Bocelli, este de o sensibilitate aparte, ce se diferențiază puternic de muzica de operă în general, liniștind dinamica acesteia, ducând-o un pic mai spre pop, însă nu în sensul clasic. Comparativ cu pop-ul, Amore nu dispune de o orchestrație puternică, rămânând într-un stil atemporal, pe genul chanson-ului francez al anilor 60 și 70.
Ascultând albumul, te descoperi foarte aproape de Andrea, ca și cum ai avea ocazia să fii așezat chiar în fața sa, pe un fotoliu comod, cu un pahar cu licoare fină în mână, acest lucru fiind posibil datorită microfoniei speciale, înregistrarea fiind realizată într-un anume fel tehnic ce permite acest rezultat aparte.
Audiția acestui album este în principal intimă, vocea lui Andrea își face apariția ca o sculptură în fața ta, iar orchestrația, de altfel nelipsită, șade în fundal, într-un mod foarte inedit, fiind mare și prezentă, dar cumva păstrând o distanță față de Andrea, menținându-se în plan secund, șoptindu-și cântecul.
La mijlocul anilor 2000, când se lansa Amore, Andrea Bocelli era deja un tenor celebru, desăvârșit, recunoscut mondial, și ne obișnuise deja cu discuri din acestea „cross”, combinând opera și chanson-ul pop. Amintesc aici discuri ca Andrea (2004), Sentimento (2002) sau Sogno (1999).
Este de remarcat că Amore a sosit dintr-o rațiune personală foarte puternică. Andrea crescuse cu toate aceste piese pe care le reinterpretează pe acest album, melodii clasice atât italienești, dar și franțuzești, englezești sau spaniole. Astfel, cu Amore, Andrea s-a reîntors la rădăcinile sale emoționale, reinterpretând ceva foarte personal pentru el, aducându-l ca stil între operă și easy-listening, un album numai bun pentru iubire.
Astfel, conceptul din spatele albumului este clar: easy-listening, reinterpretări ale unor piese clasice sub o tușă romantică, amestec între operă și pop, totul susținut de o orchestrație amplă și cinematică. Partea romantică pe care o menționam mai devreme este leitmotivul discului, tema iubirii fiind un limbaj universal, cu un echilibru puternic între dramă și accesibilitate, Bocelli devenind un adevărat povestitor pentru toate acestea, nu doar un interpret, nu doar un tenor.
Andrea Bocelli se năștea în 1958, la Lajatico, un mic orășel din Toscana, Italia, într-o familie extrem de simplă, dar profund legată de viața tradițională rurală. Încă de la naștere, Andrea a fost marcat de o boală cruntă, glaucom congenital, o afecțiune ce i-a afectat serios vederea încă din copilărie. În primii 12 ani de viață a reușit doar să distingă forme și lumini, însă, de la 12 ani, și-a pierdut vederea complet după un accident din timpul unui meci de fotbal. Însă, ceea ce pentru alții este un handicap major, pentru Andrea a fost un punct de adâncire în universul său interior, apropiindu-l și mai mult de muzică.
În ciuda lipsei văzului, Andrea și-a continuat studiile, dezvoltând o relație profundă cu muzica, studiind pianul, flautul și saxofonul, mai târziu dedicându-se definitiv vocii. Este interesant că studiile universitare nu au fost în domeniul muzicii, Andrea studiind dreptul și profesând o perioadă ca avocat, în paralel cântând în baruri și restaurante, încercând să își croiască un drum în muzică.
Momentul decisiv a sosit la începutul anilor ’90, când vocea sa a ajuns la urechile lui Luciano Pavarotti, care a recunoscut imediat potențialul uriaș al lui Bocelli și l-a susținut imediat, cariera lui Andrea explodând spectaculos, devenind unul dintre cei mai cunoscuți tenori ai lumii.
Astăzi, Andrea Bocelli trăiește în continuare în Toscana, în apropierea locului în care s-a născut, păstrând o legătură profundă cu originile sale. Este căsătorit cu Veronica Berti, jumătatea sa, dar și sprijinul său, Veronica fiind implicată administrativ în majoritatea proiectelor sale. Andrea are trei copii, iar fiul său cel mare, Matteo Bocelli, îi calcă deja pe urme, colaborând cu tatăl său pe scenă și în studio.
Amore conține atât piese clasice, cât și cover-uri, albumul deschizându-se cu fabuloasa Amapola, compusă în 1920 de compozitorul Joseph Lacalle, cântată în italiană de Bocelli direct din străfundul sufletului său, poate cea mai grozavă interpretare a acestei piese din câte am auzit.
O piesă la fel de grozavă și neașteptată este Bésame Mucho, pe care Andrea o cântă în spaniolă, la fel, într-un cover inedit, cumva relaxat, ce mi-a adus aminte, contrar așteptărilor, de „le chanson français”. Chiar dacă mie mi-a adus aminte de Franța un cântec în spaniolă, avem și o piesă în franceză pe disc: Les Feuilles Mortes. Bineînțeles, însă, că una dintre piesele de rezistență ale discului este Somos Novios, o piesă cântată alături de Christina Aguilera.
Nu lipsesc însă și alte surprize, piesa Mi Manchi, pe care auzim un altfel de „voce”: clarinetul lui Kenny G. Însă, poate piesa cea mai inedită de pe album este cea cântată alături de Stevie Wonder, Canzoni Stonate, unde auzim muzicuța lui Stevie, dar și vocea sa, ce ne surprinde în italiană. Preferatele mele însă rămân Amapola, Bésame Mucho și varianta superbă a lui Bocelli la Can’t Help Falling in Love, o piesă tare dragă sufletului meu.
Ajungând și la partea tehnică a albumului, trebuie să îl menționez pe legendarul David Foster, producătorul din spatele acestui album, ce a colaborat de-a lungul carierei sale cu nume mari ca Céline Dion, Whitney Houston și Michael Bublé. Îți las mai jos o fotografie cu Foster:
Foster a ales să înregistreze Amore în Statele Unite, în studiouri optimizate pentru orchestră mare și voce. Procesul de înregistrare a urmat o abordare hibridă, tipică lui Foster, orchestra fiind înregistrată în sesiuni separate, în spații mari, cu acustică controlată, folosind o combinație de microfonie clasică, de tip Decca Tree pentru imaginea de ansamblu, completată de microfoane de proximitate pentru control și detaliu. Vocea lui Andrea Bocelli a fost captată separat, într-un mediu mult mai controlat, cu microfoane de referință, Neumann și Telefunken, poziționate foarte aproape, pentru a obține acel caracter intim, specific albumului.
De fapt, cheia albumului se regăsește aici, în felul în care a fost înregistrat Andrea, în acest mod intim, oferind ascultătorului senzația de apropiere, orchestra fiind controlată precis și trimisă cumva în plan secund, un efect foarte interesant, specific lui David Foster, rar întâlnit în alte producții, cum spuneam, mai mult specific trecutului decât prezentului.
Un detaliu interesant este faptul că Foster nu este adeptul unei înregistrări puriste, dintr-o singură bucată, ci preferă să construiască piesele în straturi, înregistrând multiple variante și alegând ulterior cele mai bune fragmente, o tehnică standard în pop, dar aplicată aici într-un context orchestral, unde opera se întâlnește cu pop-ul. De asemenea, orchestrațiile au fost atent aranjate astfel încât să nu concureze niciodată cu vocea, lăsând frecvențele medii cât mai libere pentru Bocelli, ceea ce explică claritatea excepțională a vocii în mixul final și, așa cum observam mai devreme, rolul secundar al orchestrației.
În ceea ce privește mixul, acesta urmează semnătura Foster, un sunet profund lustruit și, în același timp, foarte curat, fără compresie exagerată, ceea ce, la final, oferă acest sunet neutru și easy-listening. De asemenea, efectul de reverb folosit este unul generos, dar foarte bine controlat, creând acea senzație de spațiu mare, aproape cinematografică. Masterizarea, de asemenea, nu a urmărit dinamica extremă specifică înregistrărilor clasice, ci mai degrabă un echilibru fin între filosofia pop și cea a muzicii clasice, rezultând un album care sună fabulos pe sisteme audiofile, dar care rămâne la fel de plăcut și pe sisteme de sunet normale.
Chiar în săptămâna în care scriam acest articol am avut plăcerea să îl văd pe Andrea Bocelli într-un rol de tip cameo în filmul Solo Mio, recent lansat. În acest film, Andrea era prezentat așa cum este în realitate, o persoană nobilă, iubită de toți oamenii, un bărbat de 67 de ani ce pare etern tânăr, unul dintre cei mai măreți tenori ai lumii, ducând un trai fericit și liniștit în mult iubita sa Toscana.
Rolul său din acest film nu este lung, dar este suficient ca să îmi permită să înțeleg finețea marelui tenor, fără pretenția că îl cunosc, îmi permit să spun că Andrea chiar așa este, un om fin, o ființă extraordinar de rară, o personalitate care radiază în jurul său o stare de bine.
Până la urmă, așa este și ceea ce survine din muzica de pe Amore, atunci când pui discul pe ascultare, energia aceasta specială a lui Andrea radiază dincolo de boxe și, într-un mod magic, lumina aceasta specifică lui te cuprinde și, la final, după ce ai audiat tot albumul, zâmbetul specific lui Andrea se recompune pe chipul tău.
Amore rămâne unul dintre cele mai intime albume ale lui Andrea Bocelli, un album în care acesta are ocazia să reinterpreteze personal piese cu care a crescut, cântece pe care le asculta atunci când își pierdea cu totul vederea și pe care, cel mai probabil, le fredona fără oprire, lăsând întunericul din privirea sa să fie o cale de a scoate la iveală lumina din sufletul său.
Acum că discul a ajuns la capăt, la fel ca și articolul meu, îți spun fără niciun fel de ocoliș că de astfel de discuri avem noi nevoie în aceste vremuri tulburi. Și, cumva, mai mult ca niciodată, nu este vorba strict de plăcerea dată de muzică, ci mai mult de calitățile ei curative și, indubitabil, de mesajul pe care acest disc îl poartă: „amore”, acest substantiv de care trebuie să ne aducem cu toții aminte.
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
