Dragă cititorule, săptămâna aceasta îți aduc sub atenție un film care ne-a marcat pe mulți dintre noi, un film ce aducea pentru prima dată deșerturile Arabiei în cinematografele din „lumea civilizată”, europenii și americanii deschizând pentru prima dată ochii către aceste tărâmuri legendare, atât de bine povestite prin pățaniile lui T.E. Lawrence, un om care a existat cu adevărat.
Pe lângă faptul că filmul este cu adevărat legendar, cu niște imagini epice și cu o poveste pe măsură, tocmai faptul că T.E. Lawrence a existat cu adevărat și că filmul își bazează povestea pe scrierile sale este detaliul care îi dă cu adevărat greutate.
Bineînțeles că Lawrence of Arabia nu ar fi ajuns legendă fără actorul său principal, nemuritorul Peter O’Toole, pe care îl poți vedea în imaginea de mai sus interpretându-l pe Lawrence. Acesta a fost genul acela de actor clasic, de teapa lui Laurence Olivier, Greta Garbo sau Charlie Chaplin, pe care efectiv nu îl poți trece cu vederea și nu îl poți uita. Felul său deosebit de a portretiza și recitalul său actoricesc inedit s-au întâlnit la fix cu nisipul deșertului și cu povestea lui T.E. Lawrence și au creat un film fabulos despre care îți voi povesti astăzi.
Încep articolul subliniind anul din care vine acest film: 1962. Am avut plăcerea să îl revăd de curând în format 4K, complet remasterizat, atât ca sunet, cât și ca imagine, și am rămas surprins peste măsură de ceea ce am primit în schimb. Urmărind Lawrence of Arabia, nu am avut impresia de film vechi, de film clasic, așa cum am simțit când am revăzut, spre exemplu, Casablanca (1942) sau Gone with the Wind (1939), ci, dimpotrivă, am avut impresia că văd un film modern. În scenele profunde din deșert puteam să jur că urmăresc o secvență de pe Arrakis din vreun film modern Dune ori, în scenele de interior, un film de epocă modern, gen Downton Abbey.
Nu cred că am avut impresia unui film mai viu decât Lawrence of Arabia, care, la mulți ani de când a fost realizat, produce senzația că a fost lansat ieri. Astfel, mă reîntorc la acest an, la 1962, și mă minunez că acest film arată astfel astăzi.
Lawrence of Arabia vine dintr-o epocă pierdută a cinematografiei, când studiourile puneau mii de oameni în deșert, mii de figuranți care zămisleau împreună viziunea gigantică a unui singur regizor obsedat de perfecțiune, în cazul nostru David Lean. Sigur că există și în ziua de astăzi regizori obsedați de filmele lor, însă, în 2026, nu o să mai pună nimeni mii de figuranți în deșert pentru a-i filma, pentru asta avem AI și efecte speciale. Poate că tocmai asta îl face atât de grozav pe Lawrence of Arabia. Chiar dacă este o interpretare, un film, este în același timp o chestiune aievea. Într-un fel sau altul, aproape tot ce vedem în acest film este real.
Continui acest articol nu cu detalii clare asupra celor ce se întâmplă în film, ci concentrându-mă mai mult asupra condițiilor în care a fost realizat, asupra actorilor și asupra jocurilor de culise.
Un element important pentru a înțelege contextul acestui film este să vorbim întâi despre adevăratul T.E. Lawrence, pe care îl poți vedea în imaginea de mai sus, un ofițer britanic, arheolog, scriitor și o personalitate importantă în Revolta Arabă din Primul Război Mondial. Filmul în sine se bazează pe cartea scrisă de el, Seven Pillars of Wisdom, dar și pe relatări și povești din viața sa.
În esență, adevăratul T.E. Lawrence era un tip care petrecuse deja mult timp în Orientul Mijlociu, vorbea limba arabă și participase ani de zile la săpături arheologice în Siria. La momentul Primului Război Mondial trebuie să ne reamintim că liderii arabi își doreau, în fapt, unirea sub un singur mare regat arab independent, având în componență teritorii precum Siria, Iordania, Palestina și Irak. Însă toate aceste teritorii se aflau sub conducerea Imperiului Otoman la acel moment.
Otomanii erau aliații germanilor și, de aceea, britanicii doreau slăbirea Imperiului Otoman. Astfel, britanicii și arabii au ajuns la o înțelegere: dacă arabii se revoltă împotriva otomanilor și îi ajută pe Aliați, Marea Britanie va susține independența unui stat arab unit după război. Voi reveni la această idee la finalul articolului.
Aici intră în scenă Lawrence. Acesta era deja în zonă, o cunoștea bine, vorbea limba și era, în esență, un specialist în lumea arabă. Marea Britanie recunoștea că probabil nu exista un ofițer mai potrivit decât Lawrence pentru a susține rolul de ofițer de legătură și consilier politic britanic în zona arabă. Misiunea sa era să observe situația și să raporteze acasă, să evalueze liderii arabi și să coordoneze, alături de aceștia, revolta și rezistența împotriva otomanilor.
Cel mai mult s-a remarcat între 1916 și 1918, în timpul Revoltei Arabe, traversând mii de kilometri prin deșert și având rezultate-cheie. Lawrence a devenit rapid cunoscut printre liderii arabi, mai întâi cunoscându-l pe Faisal I al Irakului, fiul lui Hussein bin Ali, cu care a legat o prietenie reală.
Lawrence a ajutat mult armata arabă, mai ales din punct de vedere strategic, aspect cu care aceasta nu era obișnuită, fiind, în esență, unul dintre primii mari coordonatori moderni ai luptei de gherilă. Momentul de glorie suprem al lui Lawrence a fost în bătălia de la Aqaba din 1917, portul fiind sub ocupație otomană, Lawrence și arabii luptând pentru eliberarea sa, atacând dinspre deșert și câștigând. Victoria aceasta l-a transformat într-o legendă.
De asemenea, o întrebare importantă a acestui articol este: „A fost Lawrence din film același cu cel din realitate?”. Ei bine, răspunsul vine chiar prin prisma acestei bătălii de la Aqaba. În film, Lawrence este portretizat ca un comandant aflat în mijlocul bătăliei. În realitate însă, a fost mai degrabă un consilier și un ofițer de legătură pentru adevărații comandanți arabi, filmul îndulcind mult situația reală. În esență însă, da, Lawrence din film este Lawrence din realitate, diferind mai ales prin prisma unor exagerări cinematografice, David Lean transformându-l pe Lawrence într-un mit cinematografic.
Continui acest periplu vorbindu-ți despre David Lean, regizorul legendar care avea deja la activ The Bridge on the River Kwai, Oliver Twist, Great Expectations și Brief Encounter în momentul în care a realizat Lawrence of Arabia. Îl vezi mai jos chiar într-o fotografie din timpul filmărilor, alături de Peter O’Toole:
În cazul lui David Lean ai de-a face cu unul dintre acei regizori care apar extrem de rar. Dacă Spielberg este asociat cu miracolul și aventura, Kubrick cu perfecțiunea rece și cerebrală, atunci David Lean este sinonim cu măreția epică și cu omul neînsemnat, pierdut în fața unor forțe uriașe, fie ele istoria, războiul sau chiar natura.
David Lean s-a născut în 1908, în suburbia londoneză Croydon, într-o familie de quakeri, un cult creștin foarte sobru, disciplinat și conservator. Tatăl său nu vedea cu ochi buni cinematograful și nici nu își dorea ca fiul său să lucreze în această industrie. Poate tocmai de aceea este interesant că micul David s-a îndrăgostit de film încă de la primele vizite la cinema.
Nu a urmat vreo școală de film. A intrat în industrie de jos, ca băiat bun la toate, apoi ca asistent și, foarte important, ca editor de film. De aici i se trage probabil cea mai mare calitate. Lean avea un simț extraordinar al ritmului și al montajului. Mulți regizori gândesc cu construcția scenelor în minte, David Lean însă gândea în secvențe întregi și în tranziții. Este clar că David Lean avea un stil al său. Câteva paragrafe mai târziu îți voi povesti despre scena apariției lui Omar Sharif, probabil cea mai celebră din acest film și, după cum susțin unii, din întreaga cinematografie.
Este interesant că Lean nu a acceptat inițial proiectul Lawrence of Arabia, neatrăgându-l ideea luptei dintre turci și arabi. Însă, după ce a citit Seven Pillars of Wisdom, s-a conectat puternic la povestea lui Lawrence și a înțeles pe deplin că aceasta nu este despre lupte și războaie, ci despre identitate, mit, singurătate, în esență, despre transformarea unui om. Coroborând toate acestea cu imaginea imensă pe care i-o punea la dispoziție deșertul, a acceptat proiectul. Bineînțeles că ceea ce a urmat a devenit legendă.
În spatele lui Lawrence of Arabia s-a aflat și un alt personaj esențial: producătorul Sam Spiegel. Spiegel a fost omul care a avut instinctul și curajul de a transforma povestea lui T.E. Lawrence într-o superproducție de proporții, de la el pornind, cumva, întregul proiect. Deja celebru pentru succesul uriaș al lui The Bridge on the River Kwai, Spiegel înțelegea foarte bine că publicul nu își dorea doar filme, ci experiențe cinematografice care să îl lase fără cuvinte. Din acest motiv, nu a gândit niciodată Lawrence of Arabia ca pe o simplă dramă istorică, ci ca pe ceva mult mai mare de atât. De aici și statutul de mit pe care l-a căpătat T.E. Lawrence după acest film.
Colaborarea dintre Spiegel și Lean a fost însă departe de a fi lipsită de tensiuni. Cei doi erau perfecționiști și ambițioși, iar filmările din Iordania, Maroc și Spania au devenit rapid un coșmar logistic și financiar. Există chiar o întâmplare celebră din timpul producției: Spiegel, îngrijorat de ritmul lent al filmărilor și de costurile care creșteau de la o zi la alta, a călătorit în deșert pentru a verifica personal situația. Ajuns acolo, a fost întâmpinat de David Lean, care filma ore întregi doar pentru a surprinde lumina perfectă peste dunele de nisip. Exasperat de cheltuielile uriașe și de obsesia regizorului pentru detalii, Spiegel i-ar fi spus că nimeni nu va observa astfel de diferențe. Istoria avea să îi contrazică temerile, deoarece tocmai această răbdare aproape maniacală avea să transforme Lawrence of Arabia într-unul dintre cele mai frumoase filme realizate vreodată. În imaginea de mai jos îl poți observa chiar pe Sam Spiegel:
Urmărind astăzi Lawrence of Arabia, ai senzația la început că vezi doar un alt film istoric, vechi, fără multă însemnătate. Nimic mai fals. Deșertul este acolo, cămilele sunt acolo, armatele sunt acolo, iar oamenii par niște puncte pierdute într-un ocean de nisip. Însă, în momentul în care începem să înțelegem cum a fost realizat acest film, el capătă dimensiunile unei adevărate nebunii.
Filmările au început în 1961 și s-au întins până în 1962, desfășurându-se în Iordania, Maroc și Spania. Producția a fost gigantică pentru standardele vremii. Vorbim despre mii de figuranți, sute de cămile și cai, vehicule, echipamente de filmare grele și tone întregi de decoruri și recuzită transportate prin unele dintre cele mai neprietenoase locuri de pe planetă. Astăzi, multe dintre aceste probleme s-ar rezolva prin apăsarea câtorva butoane și prin adăugarea unor efecte generate de AI. În 1961 însă, totul trebuia să existe cu adevărat.
Probabil că cel mai dificil actor era însuși deșertul, acesta neputând fi controlat. Nu puteai să îi spui să îți ofere lumina potrivită sau să își mute dunele câțiva metri mai la stânga. Nu puteai să oprești vântul, să răcorești aerul sau să reduci temperatura. Deșertul dicta regulile, iar oamenii nu aveau altă variantă decât să se supună. Tocmai de aceea există pe tot parcursul filmului un sentiment de autenticitate aproape imposibil de descris în cuvinte. Ai impresia că actorii nu joacă într-un decor, ci că supraviețuiesc într-un mediu care îi depășește și îi domină.
Wadi Rum din Iordania, a fost una dintre locațiile esențiale ale producției și este chiar acel actor secundar dificil al filmului despre care povesteam în paragraful anterior. Stâncile sale colosale și câmpiile nesfârșite de nisip oferă acea senzație de spațiu infinit pe care puține filme au mai reușit să o surprindă. Nu întâmplător, mulți regizori aveau să se întoarcă mai târziu aici pentru numeroase filme SF. Există ceva aproape extraterestru în acest loc.
Chiar și celebra secvență a cuceririi orașului Aqaba a fost o provocare uriașă. Orașul pe care îl vedem în film nu este Aqaba cea reală, ci o reconstrucție edificată în Spania special pentru această producție. Decoruri întregi au fost construite de la zero, iar secvența de atac a implicat sute de oameni, animale și o logistică ce ar pune și astăzi probleme unui studio modern.
Este de remarcat că Lawrence of Arabia nu a încercat să simuleze deșertul, ci, mai degrabă, s-a lăsat înghițit de acesta. Astăzi, cinematografia poate recrea aproape orice prin CGI. Poți genera digital mii de soldați, dune perfecte și apusuri spectaculoase. Dar ceea ce este aproape imposibil de recreat pe calculator este sentimentul că omul este mic, vulnerabil și complet neînsemnat în fața naturii. În filmul lui David Lean, actorii transpiră cu adevărat, se luptă cu lumina reală, cu distanțele reale și cu oboseala reală. Este fabulos ceea ce au reușit să realizeze atunci, la începutul anilor ’60.
De asemenea, directorul de imagine Freddie Young este un personaj de maximă importanță în realizarea acestui film. Fără el, este greu de imaginat că această producție ar fi avut aceeași forță și, bineînțeles, aceeași imagine. Atât Freddie Young, cât și David Lean au înțeles că deșertul nu trebuie filmat ca un simplu decor, ci ca o prezență vie, un personaj în sine, imens, fascinant și, uneori, înfricoșător.
Pentru aceasta au utilizat Super Panavision 70, unul dintre cele mai spectaculoase formate cinematografice create vreodată. Filmul a fost tras pe peliculă de 65 mm și proiectat pe copii de 70 mm, oferind o rezoluție și o claritate extraordinare pentru acea vreme. Imaginea este atât de bogată în detalii încât, chiar și astăzi, după mai bine de șase decenii, multe cadre par surprinzător de moderne, așa cum observam și la începutul acestui articol.
Este foarte interesant modul în care Freddie Young a decis să utilizeze Super Panavision 70 și direcția de imagine pe care a ales-o. Cadrele largi nu există doar pentru a bucura retina, ci tind să te facă să simți cât de mic ești în fața lumii. În multe secvențe, personajele apar ca niște puncte pierdute într-un ocean de nisip și lumină, iar deșertul pare că le înghite fără efort. Acesta este „efectul” principal de imagine din Lawrence of Arabia, care se repetă pe toată durata filmului. Freddie Young filmează Arabia aproape ca pe o mare. Dunele se comportă asemenea unor valuri înghețate, lumina se revarsă precum apa, iar orizontul pare să nu se termine niciodată.
Ca picanterie din timpul filmărilor, îți povestesc despre momentul în care Freddie Young și David Lean au decis să filmeze numeroase cadre doar în anumite momente ale zilei, atunci când căldura deșertului genera acele miraje naturale și acea lumină aproape ireală. Asta însemna că întreaga producție putea sta ore întregi în așteptare pentru doar câteva minute de filmare, chestiune care îl scotea din minți pe Spiegel. Astăzi poate părea o nebunie logistică, însă rezultatul este vizibil în fiecare cadru al filmului.
Poate că nimic nu ilustrează mai bine această situație decât celebra primă apariție a lui Omar Sharif în rolul lui Sherif Ali. Pentru a obține câteva minute de filmare, Lean a așteptat zile întregi condițiile atmosferice perfecte și a repetat scena de nenumărate ori. În secvență, la început nu vezi un om, nici măcar o siluetă, ci doar un punct întunecat, aproape o iluzie optică, ce se desprinde încet din orizont și înaintează către cameră. Secvența durează neobișnuit de mult pentru standardele moderne, însă exact această răbdare o transformă într-un moment legendar.
O aduc în discuție și pe Anne V. Coates, persoana care a dat ritm și respirație filmului. Este fascinant să ne gândim că unul dintre cele mai iubite filme din istorie a fost montat de o tânără editoare britanică de puțin peste treizeci de ani, care avea să intre pentru totdeauna în istoria cinematografiei datorită unei singure tăieturi de montaj.
Vorbesc, bineînțeles, despre celebra secvență de la începutul filmului în care Lawrence stinge un chibrit. Flacăra se stinge, ecranul se întunecă pentru o fracțiune de secundă și, imediat, suntem transportați către un răsărit peste deșertul Arabiei. Astăzi pare o idee simplă, aproape evidentă. În 1962 însă, era ceva neobișnuit, aproape șocant prin eleganța sa.
Este interesant că secvența nu exista în această formă în scenariile inițiale. David Lean și Anne V. Coates căutau o modalitate de a face trecerea dintre Londra și Arabia fără explicații suplimentare și fără artificii inutile. În timpul procesului de montaj au realizat că momentul în care Lawrence privește fascinat flacăra unui chibrit și o stinge poate deveni puntea perfectă dintre două lumi. Astfel s-a născut acest montaj celebru.
Forța acestei scene vine din ceea ce sugerează. În doar câteva secunde, filmul părăsește un birou britanic și intră direct în mit. Nu mai avem de-a face cu un simplu ofițer al armatei britanice, ci cu începutul unei legende. Este o tranziție aproape cosmică, în care o flacără minusculă devine soarele care răsare peste deșert și anunță că urmează o călătorie ce depășește cu mult limitele unei simple povești istorice.
Această secvență definește și felul în care Anne V. Coates a montat întregul film. Lawrence of Arabia nu este un film „grăbit”. Cadrele sunt lungi, iar momentele extrem de detaliate. Într-o epocă în care multe filme sunt montate într-un ritm frenetic, Lawrence of Arabia rămâne o lecție despre puterea răbdării. Anne V. Coates a înțeles că anumite povești nu trebuie împinse de la spate, ci lăsate să curgă în propriul lor ritm. Iar poate cea mai mare dovadă a talentului său este faptul că, după mai bine de șase decenii, lumea încă vorbește despre un simplu chibrit care se transformă în răsăritul soarelui peste deșert. Puține montaje de film au reușit vreodată așa ceva.
Este greu de imaginat astăzi Lawrence of Arabia fără chipul lui Peter O’Toole. Ochii săi albaștri, aproape ireali, silueta înaltă și fragilă și acel amestec ciudat de carismă, vulnerabilitate și aroganță au devenit atât de puternic asociate cu personajul, încât ai impresia că T.E. Lawrence a arătat întotdeauna așa. Însă, în mod surprinzător, Peter O’Toole nu a fost deloc alegerea evidentă pentru acest rol.
În momentul în care producția căuta actorul principal, O’Toole era aproape un necunoscut pentru publicul larg. Avea doar 29 de ani și venea în principal din teatru și din câteva apariții cinematografice minore. În schimb, studioul și producătorii luau în calcul nume mult mai mari și mai sigure din punct de vedere comercial. Au existat discuții în jurul unor actori precum Marlon Brando și Albert Finney, iar acesta din urmă ajunsese chiar să filmeze câteva probe. Însă David Lean continua să simtă că încă nu îl găsise pe Lawrence.
Paradoxal, ceea ce părea să fie un dezavantaj pentru Peter O’Toole s-a dovedit a fi exact motivul pentru care a primit rolul. Nu era suficient de celebru încât spectatorul să îl vadă mai întâi pe actor și abia apoi personajul. În plus, avea o frumusețe atipică, o figură aristocratică, dar și o fragilitate ce putea ascunde ceva tulburător dedesubt. David Lean a înțeles imediat că T.E. Lawrence nu trebuia să fie un erou clasic, un bărbat impunător și sigur pe sine, ci un personaj mult mai greu de descifrat, mai misterios, exact ca O’Toole.
Și, în fond, exact acesta este marele aport al lui O’Toole. Lawrence-ul său este un om aflat într-o permanentă reinventare de sine. Uneori pare un copil fascinat de aventura în care a intrat, alteori un profet, un lider militar sau un vizionar. În anumite momente devine narcisist și aproape îndrăgostit de propria legendă, iar în altele pare un martir, un om care înțelege că a mers prea departe și că nu mai poate găsi drumul înapoi. Este un personaj care își schimbă forma aproape de la o scenă la alta și, tocmai din acest motiv, este atât de fascinant.
Din punct de vedere biografic, Peter O’Toole era și el un personaj extrem de interesant în acea perioadă. Născut în 1932 și crescut în nordul Angliei, avusese o tinerețe neobișnuită. Lucrase inclusiv ca jurnalist și își efectuase serviciul militar înainte de a studia actoria la prestigioasa Royal Academy of Dramatic Art din Londra. Acolo a fost coleg cu viitori titani ai scenei britanice, precum Alan Bates și Albert Finney. Înainte de Lawrence of Arabia, O’Toole era deja foarte apreciat în teatru, fiind considerat unul dintre marile talente ale noii generații de actori britanici, însă notorietatea sa publică era încă redusă.
Personalitatea sa era explozivă, boemă și uneori dificilă. Avea o energie aproape inepuizabilă, un umor incisiv și o prezență magnetică ce îi atrăgea imediat pe cei din jur. În timpul filmărilor din deșert, a suportat căldura, praful și condițiile dure cu un amestec de încăpățânare și entuziasm aproape copilăresc. Există chiar o întâmplare celebră din culise: pentru anumite scene călare, O’Toole a petrecut atât de mult timp în șa, în condiții de temperatură extremă, încât a suferit răni serioase și epuizare fizică. Totuși, a continuat să filmeze.
Privind retrospectiv, este fascinant cum filmele își găsesc uneori actorii. Peter O’Toole nu era cea mai sigură alegere, nu era cea mai cunoscută și nici cea mai comercială opțiune. Însă era probabil singurul actor care putea fi în același timp fragil și impunător, inocent și periculos, copil și profet. Iar în momentul în care și-a pus veșmintele arabe și a pășit în deșertul lui David Lean, s-a întâmplat ceva rar în istoria cinematografiei: un actor aproape necunoscut s-a transformat într-o legendă a cinematografiei, și, în același timp, într-un personaj care avea să rămână pentru totdeauna nemuritor.
Dacă ar fi să obiectivăm că Lawrence of Arabia l-a transformat pe Peter O’Toole într-un superstar, atunci același lucru se poate spune și despre Omar Sharif. Înainte de acest film, Sharif era deja un nume foarte cunoscut în Egipt, unde jucase în numeroase producții și devenise unul dintre cei mai populari actori ai cinematografiei arabe. În afara Orientului Mijlociu însă, era practic un necunoscut. Nimeni nu avea de unde să știe că acest actor egiptean urma să devină unul dintre marile chipuri ale cinematografiei mondiale. Și, poate deloc întâmplător, intrarea sa din film, pe care o descriam cu câteva paragrafe mai devreme, seamănă izbitor cu intrarea sa în istoria cinematografiei.
Este interesant și modul în care Sharif a ajuns să îl joace pe Ali. Rolul lui Sherif Ali fusese oferit inițial actorului britanic Horst Buchholz, însă acesta s-a retras înainte de începerea filmărilor. Producția s-a văzut obligată să găsească rapid o soluție. Sam Spiegel și David Lean au început să caute un actor din Orientul Mijlociu care să poată aduce autenticitate personajului și care, în același timp, să aibă suficientă prezență pentru a rezista pe ecran alături de Peter O’Toole și Alec Guinness. Astfel s-a ajuns la Omar Sharif. Alegerea părea aproape un pariu. În realitate, avea să fie una dintre cele mai inspirate decizii de casting din istoria cinematografiei.
Sharif a adus în film ceva foarte special, așa cum avea să aducă apoi în toate filmele sale. Există în prezența sa mister, noblețe, eleganță și un fel de forță pasivă. Vorbește puțin, se mișcă puțin și, cu toate acestea, atunci când este pe ecran, este imposibil să îți iei ochii de la el. Este paradoxal că, într-un film plin de personaje zgomotoase și de momente grandioase, Omar Sharif reușește să capteze atenția prin liniște.
Trebuie să remarcăm că Ali nu a existat în realitatea lui T.E. Lawrence, fiind pus la cale de scenariștii Robert Bolt și Michael Wilson. Însă, chiar și așa, Ali, pe lângă faptul că este un personaj fabulos, este și un personaj necesar. Prin intermediul său, personajul lui Lawrence este mai ușor de portretizat. În esență, Ali spune povestea lui Lawrence.
Relația dintre Lawrence și Sherif Ali reprezintă una dintre axele emoționale ale filmului. Ali nu este doar un companion de drum și nici simplul prieten al protagonistului. El devine oglinda prin care Lawrence începe să se privească pe sine. Prin ochii lui Ali, Lawrence descoperă ce înseamnă onoarea, loialitatea și sacrificiul. Tot prin Ali începe să își înțeleagă propria transformare și să realizeze cât de departe a ajuns de omul care fusese la începutul poveștii.
Nu este deloc surprinzător că interpretarea lui Omar Sharif a fost răsplătită cu o nominalizare la Oscar pentru „Cel mai bun actor în rol secundar”. Mai important însă decât această nominalizare este faptul că, după Lawrence of Arabia, Omar Sharif nu a mai fost doar un mare actor egiptean. A devenit un superstar global. Și, poate la fel ca apariția lui Sherif Ali din depărtare, și cariera sa internațională pare să se nască din nimic, să se apropie încet de spectator și, înainte să îți dai seama, să devină imposibil de uitat.
De asemenea, este de remarcat că una dintre marile calități ale lui Lawrence of Arabia este faptul că nu conține personaje neînsemnate. Fiecare actor care apare pe ecran pare să aducă cu el o lume întreagă, o istorie și o personalitate imposibil de ignorat. Alec Guinness îi oferă prințului Faisal o inteligență rece și o eleganță aristocratică, construind un lider politic subtil și extrem de greu de citit. Anthony Quinn este memorabil în rolul lui Auda Abu Tayi, pe care îl transformă într-o adevărată forță a naturii, exuberant, impunător și imposibil de stăpânit. Jack Hawkins îi aduce generalului Allenby exact combinația de autoritate, pragmatism și abilitate politică necesară pentru a înțelege și a utiliza personalitatea lui Lawrence. Claude Rains, în rolul diplomatului Dryden, compune poate cel mai rafinat și ironic personaj al filmului, un om care pare să înțeleagă întotdeauna mai mult decât spune. Iar José Ferrer, deși apare pentru foarte puțin timp în scena de la Deraa, oferă unul dintre cele mai tulburătoare momente ale întregului film.
Memorabilă a fost și muzica din film, semnată de un compozitor celebru, Maurice Jarre, tatăl lui Jean-Michel Jarre. Tema principală din film este grandioasă, triumfală și, în același timp, profund melancolică, o muzică ce pare să vorbească deopotrivă despre măreția Arabiei și despre singurătatea lui Lawrence. În mod curios, Maurice Jarre nu era încă titanul muzicii de film pe care îl cunoaștem astăzi. Era deja un compozitor foarte apreciat în Franța, activ în teatrul și în cinematografia franceză, însă nu avea încă notorietate internațională și nici experiența marilor superproducții hollywoodiene. David Lean a fost cel care a văzut în el ceva aparte și l-a adus în proiect.
Jarre a fost cooptat relativ târziu în producție și a avut la dispoziție doar aproximativ șase săptămâni pentru a compune întreaga coloană sonoră. În aceste condiții, aproape imposibile pentru un film de asemenea amploare, compozitorul a lucrat într-un ritm infernal, scriind și orchestrând muzica într-un timp extrem de scurt. Rezultatul a fost însă miraculos. Jarre nu a compus doar muzică pentru Arabia, ci și pentru febra interioară a lui Lawrence. Tema principală are ceva eroic și expansiv, dar ascunde în ea și o tristețe greu de explicat, ca și cum ar anticipa încă de la început că această aventură nu poate avea un final fericit.
Ajuns chiar la acest final iminent, și, în esență trist, viața lui T.E. Lawrence se încheie apoteotic, așa cum este bine prezentată în film. Acesta, întors în Anglia, la vârsta de 46 de ani, conducea cu frenezie motocicleta sa, un Brough Superior SS100, pe șoselele de țară din Dorset. Într-o curbă, ieșindu-i în cale doi băieți aflați pe biciclete, a încercat să îi evite, însă a pierdut controlul motocicletei și s-a lovit puternic la cap. Murea câteva zile mai târziu, la spital. O moarte tragică pentru un om fabulos.
Este interesant că nici această moarte tragică nu a fost fără rost. Medicul care l-a tratat în ultimele sale zile, Hugh Cairns, a fost profund impresionat de această situație, iar cercetările sale ulterioare au stat la baza introducerii pe scară largă a căștilor de protecție pentru motocicliștii militari în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Astfel, până și după moarte, Lawrence continua, într-un fel sau altul, să mai salveze vieți și să influențeze lumea.
T.E. murea însă cumva trist. După toate greutățile prin care trecuse, erau puține lucruri care îi mai dădeau fiori pe șira spinării, viteza și motocicletele fiind printre singurele care îi mai produceau o asemenea senzație. Însă tristețea sa nu venea numai din cauza celor prin care trecuse în Arabia, ci și din faptul că, aducându-ți aminte ce spuneam la începutul acestui articol, Marea Britanie promisese că, dacă arabii se răscoală împotriva otomanilor, va susține apoi marea unire arabă. Arabii și-au păstrat promisiunea, englezii nu, iar aceasta era, în esență, una dintre cele mai mari tristeți ale lui Lawrence.
Rămân impresionat peste măsură de Lawrence of Arabia, unul din filmele mele preferate, o peliculă fabuloasă despre deșert, despre lumea arabă, despre personalitatea lui Lawrence, despre Peter O’Toole, Omar Sharif și toți ceilalți. Lawrence of Arabia rămâne o temelie importantă a cinematografiei fără de care nu știu cât ar mai fi durat până să se dea startul acestor filme „uriașe”, atât despre spațiile vaste, așa cum a fost în acest caz deșertul, cât și despre spațiul imens din sufletul personajului principal, în cazul nostru T.E. Lawrence, un om care a schimbat cu adevărat lumea. Te las cu acest gând.
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
