Dragă melomanule, săptămâna aceasta o să îți scriu despre un disc care îmi este alături întotdeauna când simt nevoia de art-deco și de atmosfera anilor 40-50. O Americă echilibrată îmi apare prima în minte când mă gândesc la această perioadă, și probabil, dacă ar fi să aleg un sunet care definește cel mai bine această atmosferă, atunci aș alege pe loc sunetul saxofonului, și, dragă melomanule, nu orice fel de saxofon, ci unul cu stil romantic, așa cum spun americanii „slow-blow”.
Această atmosferă pe care încerc să o evoc în mintea mea, este reprezentată din plin de acest disc de care vom vorbi astăzi, „Gerry Mulligan meets Ben Webster”, lansat în 1960 la Verve Records. Gerry Mulligan meets Ben Webster este o adevărată capsulă a timpului, venită dintr-un timp în care jazzul își permitea să fie mai romantic și mai blând.
De fapt, povestea discului începe mai devreme, cei doi fiind prieteni cu mulți ani înainte ca acest disc să fie înregistrat. Într-un interviu din 1990, Gerry Mulligan povestea că locuia în același oraș cu Ben Webster, Los Angeles, și că se vedeau des, de cele mai multe ori acasă la Ben unde cântau împreună în niște sesiuni ad-hoc, pur și simplu pentru plăcerea lor. Din aceste sesiuni s-a distilat ideea că la un moment dat să cânte împreună public, așa se năștea conceptul din spatele acestui disc.
Este interesant că la momentul când acest disc a fost înregistrat, Gerry Mulligan era doar un tinerel de 32 de ani în comparație cu seniorul Webster în vârstă de 50. Chiar și așa, însă, cei doi s-au completat superb, reușind să creeze ceea ce aș numi „un dialog al saxofoanelor”, de la un tenor la un bariton, într-o sinergie de zile mari, o adevărată călătorie în timp, o adevărată cutie cu minuni prinsă în timp în 1959 și deschisă astăzi, la 65 de ani de la înregistrare. Astfel, astăzi, magia muzicii face din nou o călătorie în timp.
Când pui pe ascultare Ben Webster meets Gerry Mulligan ți se descătușează imaginația aproape instantaneu și ești transportat în anii 50, și, cu niște amintiri parcă din alta viață, vezi străzile Los Angeles-ului, clădirile de culoarea jadului, mașinile elegante, eșarfele de blană, zgomotele tocurilor pe asfalt, însă și briza răcoroasă a toamnei de pe coasta de vest. Toate acestea sunt acolo, în această înregistrare, trebuie doar să asculți.
Trecând peste ceea ce trezește în suflet acest disc, ca sunet avem o calitate foarte bună a înregistrării, un Gerry Mulligan și al său saxofon bariton situat în partea stângă a imaginii stereo, iar pe Ben Webster cu al său saxofon tenor în partea dreaptă, cei doi fiind poziționați specific înregistrărilor anilor 50 și 60, cu multă informație pe lateralele scenei. În cazul acestui disc, acest lucru este un avantaj, punând parcă două reflectoare pe cei doi. Tot discul este, astfel, un dialog între cei doi într-o sincronizare muzicală de zile mari. Prin limbajul saxofonului, cei doi râd împreună, se ceartă, se bucură, discută, toate acestea fără să spună vreun cuvânt.
Discul începe cu un standard jazz numit „Chelsea Bridge” – compus de talentatul Billy Strayhorn, continuând cu o compoziție Mulligan-Webster numită „Cat Walk” și apoi cu un standard jazz numit „Sunday”. Pe varianta extinsă a discului mai găsim și alte standarde „In a Mellow Tone”, „What Is This Thing Called Love?”, însă și două compoziții ale lui Webster: „Fajista” și „For Bessie”.
Însă, piesa de pe disc care scoate cel mai în evidență acest dialog al saxofoanelor, este „Who’s Got Rhythm”, o piesă care pune emfază pe o întrebare retorică: „cine are ritm?”. Este clar că cei doi se întreabă unul pe celălalt acest lucru, iar piesa în sine este o demonstrație, fiecare dorind să iasă pe primul loc. Acest „duel” amical face ca această piesă să fie un adevărat regal. Piesa îi este creditată lui Mulligan, însă cum declara chiar acesta într-un interviu, fără Webster această piesă nu ar fi putut exista, implicarea lui în procesul de compoziție fiind foarte importantă.
Nu aș putea merge mai departe cu povestea discului fără să îți spun câteva cuvinte despre cel ce stă la baza acestui proiect, celebrul Gerry Mulligan. Acesta se năștea în Queens, New York, în 1927, și pleca dintre noi în 1996 la vârsta de 68 de ani. Mulligan este considerat de mulți ca cel mai bun saxofonist bariton de jazz din toate timpurile, semnătura sa de a cânta fiind una aerisită și ușoară. Mulligan a început să cânte în școala primară, unde a învățat mai întâi să cânte la clarinet. Este interesant că Gerry Mulligan nu și-a început cariera ca și saxofonist, ci ca și aranjor muzical, aceasta fiind prima sa ocupație în universul muzicii. Primele aranjamente muzicale serioase le-a făcut pentru Elliot Lawrence, apoi pentru Gene Krupa și Claude Thornhill. Pe mai târziu, Mulligan se afirma în staff-ul lui Miles Davis, în calitate de aranjor muzical, dar și de saxofonist bariton. De asemenea, cântă și alături de Chet Baker, într-un cvartet fără pian, alături de Carson Smith la contrabas și Chico Hamilton la baterie.
Fascinantul Ben Webster era dintr-o cu totul altă generație și zonă față de Mulligan, fiind născut în 1909 în Kansas, Missouri. În tinerețe s-a afirmat în orchestra lui Duke Ellington și a fost un mare admirator al colegului său Johnny Hodges, care i-a influențat foarte mult stilul. Neînțelegerile dintre el și Ellington au fost legendare, se povestește că era suficient să fie amândoi într-o încăpere și apărea imediat o neînțelegere. Ben Webster a reușit să lanseze câteva discuri memorabile în cariera sa: Coleman Hawkins Encounters Ben Webster (Verve, 1959), Ben Webster and Associates (Verve, 1959), Ben Webster Meets Oscar Peterson (Verve, 1959), The Soul of Ben Webster (Verve, 1960), însă, la baza tuturor stă superbul Soulville lansat în 1958. Promit să îți scriu în curând și despre acest disc.
Webster se mută în Europa definitiv în 1964, locuind o perioadă în Scandinavia și Marea Britanie, stabilindu-se într-un final la Copenhaga. Este interesant de menționat că Ben Webster a cântat la același saxofon toata viața sa, pe acest saxofon îl auzim și în discul de astăzi. În testamentul său a lăsat instrucțiuni clare să nu mai cânte nimeni la acest saxofon vreodată. În prezent este în expoziție la The Institute of Jazz Studies de la Rutgers University – Newark, New Jersey, SUA.
Revenind la discul nostru și la întâlnirea memorabilă dintre Ben Webster și mai tânărul Gerry Mulligan, adaug că acesta a fost înregistrat între 3 noiembrie și 2 decembrie 1959 și lansat în 1960, fiind produs de legendarul Norman Granz, în discul original având liner notes scrise de criticul de jazz Nat Hentoff. Mai jos lista de muzicieni ce au participat la realizarea acestui disc:
Mel Lewis – baterie
Gerry Mulligan – saxofon bariton
Jimmy Rowles – pian
Leroy Vinnegar – contrabas
Ben Webster – saxofon tenor
Norman Granz – producător
Nat Hentoff – liner notes – discul original
Phil Schaap – liner notes – discul reeditat
Trebuie să te anunț că există mai multe versiuni ale acestui disc, varianta inițială de vinil lansată în anii 60 conținea doar câteva piese: Chelsea Bridge, The Cat Walk, Sunday, Who’s Got Rhythm, Tell Me When și Go Home. În 1990 a fost lansat și un CD care a beneficiat pe lângă o remasterizare și de o completare, conținând în plus 5 piese: In a Mellow Tone, What Is This Thing Called Love?, For Bessie, Fajista și
Blues in B Flat. Acesta este discul meu:
Este fabricat în 1990 și chiar și la o distanță atât de mare în timp se aude perfect, redându-mi mereu atmosfera aceasta unică de anii 50-60 pe care o caut. Mă uimește mereu să îi ascult pe cei doi, așa cu „reflectoarele” așezate pe ei, unul în stânga unul în dreapta, cu al lor dialog unic, de parcă ai asculta doi buni prieteni având o discuție liniștită pe prispa unei case din suburbiile Los Angeles-ului.
În 1997 a apărut o variantă nouă a acestui disc care conținea în premieră toate piesele înregistrate atunci în 1959, 26 la număr. Varianta se numește „The Complete Gerry Mulligan Meets Ben Webster Sessions”. Pe lângă piesele menționate mai sus, această variantă conține în plus piese nelansate, însă și foarte multe variante alternative ale pieselor de mai sus. În timp ce scriam aceste rânduri am ascultat de mai multe ori varianta aceasta și am fost pe loc uimit de faptul că conține discuții dintre cei doi din timpul înregistrărilor. Este fascinant să îi asculți cum discută, cum se sfătuiesc, cum râd – toate dovedind această deosebită chimie care exista între cei doi saxofoniști.
Fiindcă mă apropii de final, vreau să amintesc ce spunea Dave Brubeck despre ce simte când îl aude pe Gerry Mulligan cântând: „este ca și cum ai auzi trecutul, prezentul și viitorul jazzului, toate în aceeași melodie”. Sunt foarte de acord cu Brubeck, Mulligan avea un stil unic, blând dar decisiv, neutru dar colorat în același timp. Ascultându-l pe Mulligan în acest disc este aproape ca și cum îi așterne scena perfectă lui Webster, creându-i un tablou în care acesta poate cânta liniștit pe stilul său de tenor, cele două saxofoane nefiind niciodată în antiteză, în luptă, în ceartă, ci fiind perfect în sincronicitate. Gerry blând, în spate, creând starea perfectă pentru un Ben care întotdeauna a fost un tenor de prim plan, cu a sa voce mare și directă, spunând ce are de spus, cântând ce are de cântat – totul alături de prietenul său Gerry.
Gerry Mulligan meets Ben Webster este un disc excepțional, este o adevărată felie de timp care, așa cum îi spune și numele, marchează efectul întâlnirii dintre doi coloși, Gerry și Ben, care și-au distilat chimia într-o înregistrare în care, dacă asculți cu inima suficient de tare, vei descoperi câte o bucățică din sufletele lor. Asta este muzica dragă melomanule, o undă magică fără vârstă, fascinând generații și peste 500 de ani.
Te invit să ne mărturisești experiența ta cu acest disc fie în comentarii mai jos, fie pe grupul de Facebook „Melomani Romania”.
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
