Dragă cititorule, mă gândeam că ceea ce facem noi aici, pe blogul AVstore, eu să scriu despre aceste filme legendare, iar tu să mă citești săptămână de săptămână, este chiar un privilegiu de care, de altfel, ar trebui să ne bucurăm amândoi. Gândindu-mă la acest privilegiu, am ales și filmul despre care o să îți scriu în articolul de astăzi. Mi-am pus întrebarea „Care este cel mai fenomenal film pe care l-am văzut vreodată?”, am închis ochii și imediat mi-a apărut în minte „1492: Conquest of Paradise”, cel din 1992, cu Gérard Depardieu în rolul lui Cristofor Columb.
Aveam probabil doar vreo 15-16 ani când l-am văzut pentru prima dată și am fost foarte marcat de tot ce vedeam acolo, adevărurile spuse despre cum europenii descopereau și ocupau forțat continentul american, cruzimea unor spanioli de atunci, dar și felul în care arăta continentul american înainte de a fi cucerit, la propriu, de europeni.
Astăzi nu o să spun povestea faptelor din film, nu o să judec dacă cele spuse în film sunt adevărate sau în linie cu istoria adevărată, ci o să pun lupa pe detaliile realizării acestui film, pe muzica lui Vangelis, pe interpretarea lui Depardieu, dar și pe cum a fost realizat acest monument cinematografic, o adevărată odisee a lui Columb, „1492: Conquest of Paradise”.
Primul mare detaliu al acestui film este anul în care se lansa: 1992, adică la fix 500 de ani de la prima călătorie a lui Columb în Americi. Aceasta era o chestiune de mare presiune la începutul anilor ’90, se dorea din toate puterile să se lanseze un film despre Columb exact în 1992, marcând corect aniversarea.
Documentându-mă pentru acest articol, am descoperit că nu s-a lansat doar filmul cu Depardieu în 1992, ci încă unul, cu Marlon Brando, numit „Christopher Columbus: The Discovery”. Da, ai citit bine, au existat două filme despre Columb în 1992. Recunosc că, până să mă documentez pentru acest articol, habar nu aveam că a mai existat încă un film pe lângă „1492: Conquest of Paradise”.
Povestea acestui al doilea film, mai puțin cunoscut, este foarte interesantă și are mare legătură cu „1492: Conquest of Paradise”. Cum spuneam, era presiune mare să se lanseze un film cu Columb în 1992. Producătorii Alexander și Ilya Salkind, cunoscuți pentru filmele „Superman”, lucrau deja din 1987 la propriul proiect Columb, acesta devenind ulterior „Christopher Columbus: The Discovery”. Ei anunțaseră public filmul încă din 1989 și își propuneau lansarea chiar pe 12 octombrie 1992, exact în jurul aniversării de 500 de ani.
Aici intervine partea interesantă, Ridley Scott, regizorul „1492”, fusese inițial abordat chiar de Salkind pentru a regiza filmul lor. Însă negocierile nu au mers, în special pentru că nu se înțelegeau asupra tonului filmului. Scott a părăsit masa de discuții și s-a decis să creeze propriul său film despre Columb, cel ce avea să devină „1492: Conquest of Paradise”, pornind de la scenariul Roselynei Bosch, alături de producătorul Alain Goldman.
Salkind nu a privit deloc relaxat situația, a dat în judecată echipa lui Ridley Scott, susținând că acesta își însușise idei și materiale la care avusese acces în perioada când fusese discutat proiectul inițial. Acțiunea judecătorească a fost, în cele din urmă, abandonată, însă rămâne complet interesant cum două producții despre Columb au fost lansate în același an, chestiune despre care, repet, habar nu aveam până astăzi.
De fapt, de aceea 1492: Conquest of Paradise se numește așa, pentru că inițial proiectul lui Ridley Scott se chema la fel ca și celălalt, „Christopher Columbus”, chestiune ce ar fi putut fi atacată ușor în instanță. Numele mai complex a fost ales tocmai pentru a elimina orice confuzie.
De asemenea, este interesant că primul apărut în cinematografe a fost Christopher Columbus: The Discovery, pe 21 august 1992, pe când 1492 a venit pe 9 octombrie. Cu toate că The Discovery a fost primul și cu toate că în distribuție avea actori fabuloși: Marlon Brando, Tom Selleck, Rachel Ward, Benicio Del Toro și Catherine Zeta-Jones, acesta nu a avut succes și, deja la câteva luni de la lansarea în cinematografe, a fost considerat un eșec de zile mari.
Revenind la începuturile filmului nostru, 1492: Conquest of Paradise, acestea pornesc, surprinzător, nu cu Ridley Scott și nici într-un mare studio de film, ci cu jurnalista franceză Roselyne Bosch. În 1987, Roselyne lucra pentru revista „Le Point” și ajunsese în Spania pentru a documenta un articol despre felul în care țara se pregătea pentru aniversarea a 500 de ani de la prima călătorie a lui Cristofor Columb.
Era, în esență, un subiect mult mai ușor decât reportajele pe care le realizase până atunci, Roselyne scriind inclusiv despre traficul de copii din Sri Lanka sau despre inundațiile din Bangladesh, însă ceea ce trebuia să fie un simplu articol avea să se transforme într-o adevărată obsesie. A început să citească tot ce putea găsi despre Columb, apoi a mers mult mai departe, cercetând arhivele din Sevilla și trecând prin mii de documente istorice. Timp de aproximativ doi ani a continuat această documentare, încercând să descopere omul ascuns în spatele celor două imagini extreme care începuseră deja să îl definească pe Columb: eroul romantic care descoperise o lume nouă și, la polul opus, cuceritorul responsabil pentru tragediile care aveau să urmeze. Roselyne considera că adevărul era undeva între aceste două extreme, iar tocmai această idee avea să devină fundamentul personajului prezentat în filmul nostru.
Din cercetările sale a început să prindă formă, spre sfârșitul anilor ’80, primul ei scenariu de lungmetraj. Roselyne a reușit apoi să îl atragă în proiect pe producătorul francez Alain Goldman, iar cei doi au ajuns cu scenariul la Ridley Scott, moment în care ceea ce pornise de la un articol de revistă începea să se transforme într-o producție cinematografică uriașă.
Trebuie însă să spun aceasta: chiar dacă Roselyne Bosch petrecuse ani întregi documentând subiectul, nu însemna că 1492 urma să fie un documentar istoric. Sursele din perioada producției descriau scenariul drept amplu cercetat și informat istoric, dar realizatorii precizau, în același timp, că filmul nu pretindea să fie complet exact din punct de vedere istoric. În fond, Roselyne nu încerca doar să reconstruiască niște evenimente petrecute cu cinci secole înainte, ci dorea să portretizeze un personaj despre care, în mod paradoxal, știm mult mai puțin decât am putea crede.
Pe mai departe, Roselyne Bosch rămâne în proiect, scrie scenariul pentru 1492 și joacă un rol important în realizarea filmului. Pe lângă scenaristă, devine și coproducătoare. Îți las mai jos o fotografie cu Roselyne:
Așa cum spuneam și mai sus, după ce scenariul începe să capete formă, Roselyne Bosch reușește să îl atragă în proiect pe producătorul francez Alain Goldman, cel care îi oferă practic posibilitatea de a-l dezvolta mai departe pentru cinema. Împreună ajung cu textul la Ridley Scott, care în acel moment se pregătea să filmeze „Thelma & Louise”.
Studiourile și potențialii investitori priveau încă proiectul cu destul scepticism, considerând povestea lui Columb prea apropiată de o lecție de istorie pentru a justifica o producție atât de costisitoare, însă Scott vede în scenariul lui Roselyne exact ceea ce îl interesa: nu legenda lui Cristofor Columb, ci omul, personajul din spatele ei.
Roselyne privise și ea povestea mai degrabă ca pe un studiu de personaj decât ca pe o simplă aventură maritimă, iar această direcție avea să devină nucleul creativ al filmului. Columb nu trebuia să fie nici eroul suprem, așa cum fusese portretizat în manualele de istorie, nici monstrul absolut al unei interpretări moderne, ci un fel de anti-erou, un om extraordinar și profund imperfect, împins înainte de ambiție, credință, obsesie și o convingere aproape imposibil de zdruncinat că lumea pe care o vedea el exista cu adevărat.
Pentru Scott, proiectul era, în același timp, aproape ideal din punct de vedere vizual. Nu prea existau alți regizori mai potriviți decât Ridley pentru a transforma sfârșitul secolului al XV-lea într-o lume palpabilă, cu palate întunecate, foc, fum, ceață, corăbii pierdute în imensitatea oceanului și o lume nouă care trebuia să pară literalmente nemaivăzută, nedescoperită.
Odată cu intrarea lui Ridley Scott în proiect și apropierea aniversării de 500 de ani, finanțarea începe, în sfârșit, să devină posibilă. Goldman avea să recunoască faptul că filmul nu fusese conceput inițial ca o producție aniversară, însă apropierea anului 1992 devenise catalizatorul care îi convingea pe investitori că un asemenea proiect putea funcționa. Ceea ce pornise de la cercetările unei jurnaliste franceze se transforma astfel într-o coproducție britanico-franco-spaniolă uriașă, cu un buget de aproximativ 45 de milioane de dolari, estimările ulterioare ducând însă costul real către 50 de milioane sau chiar mai mult.
Ridley Scott s-a născut în 1937, în South Shields, în nord-estul Angliei, și a studiat arta și designul la West Hartlepool College of Art, apoi la Royal College of Art din Londra. A început în televiziune, la BBC, unde a lucrat ca scenograf și apoi ca regizor, iar din anii ’60 a intrat puternic în lumea publicității, experiență care avea să îi definească pentru totdeauna extraordinara atenție pentru imagine, lumină și compoziție. Debutul său în lungmetraj vine cu „The Duellists”, în 1977, urmat aproape imediat de două filme care îl transformă într-unul dintre cei mai importanți regizori ai generației sale, „Alien”, în 1979, și „Blade Runner”, în 1982. Până când ajunge la „1492: Conquest of Paradise”, Scott era deja un cineast cu o identitate vizuală imposibil de confundat și venea după succesul uriaș al lui „Thelma & Louise”, din 1991.
Merg mai departe cu poate cea mai picantă parte a acestui film: fascinantul Gérard Depardieu. Alegerea lui Gérard Depardieu pentru rolul lui Cristofor Columb pare astăzi atât de firească, încât ai putea crede că numele lui fusese scris pe prima pagină a scenariului încă de la început. În realitate, lucrurile au fost ceva mai diferite.
Roselyne Bosch avea să spună că, în timp ce scria scenariul, nu avusese în minte niciun actor anume, iar Alain Goldman nu avea nici el un răspuns clar la întrebarea cine ar putea transforma acest Columb atât de contradictoriu într-un personaj credibil. Ridley Scott avea însă să susțină, în timpul filmărilor, că, din momentul în care citise scenariul, văzuse chipul lui Depardieu în personaj și că, pentru el, francezul fusese singurul actor cu adevărat potrivit.
Numai că din camera de montaj a „Thelma & Louise” vine o poveste care complică serios această versiune. Editorul Thom Noble își amintea că, în timp ce lucra la montaj, Ridley Scott pregătea deja 1492 și încă oscila între două nume: Gérard Depardieu și Michael Douglas, cu care tocmai lucrase la „Black Rain”. Ezitarea devenise chiar o glumă a echipei: pe peretele camerei de montaj se afla un poster mare cu Douglas din „Black Rain”, iar când Depardieu părea să câștige cursa, Noble și colegii săi îi lipeau pur și simplu chipul francezului peste cel al lui Douglas; când balanța se întorcea, îl dădeau jos. Deci, se pare că alegerea nu fusese chiar atât de instantanee pe cât avea Scott să-și amintească ulterior. Un lucru pare însă clar: pe măsură ce proiectul avansa, Depardieu începea să pară din ce în ce mai mult acel Columb de care avea nevoie acest film, de care aveam nevoie cu toții.
În decembrie 1991, chiar înainte de prima zi de filmare, Gérard povestea presei spaniole că rolul îi fusese propus cu aproximativ un an înainte, deci undeva spre finalul lui 1990, iar felul în care vorbea deja despre Columb, un om condus de un impuls „animal, aventurier și romantic”, arată cât de mult intrase între timp în personaj.
Mai exista însă o problemă serioasă: engleza lui Depardieu. Scott era suficient de preocupat încât i-a cerut lui Thom Noble să ia legătura cu Peter Weir, care tocmai îl regizase pe Depardieu în „Green Card”, pentru a afla cum se descurca realmente în limba engleză. Noble avea să afle că engleza lui Gérard nu era grozavă, dar că actorul își învăța replicile și putea funcționa foarte bine dacă anumite cuvinte dificile erau adaptate pe platou.
Pregătirea a fost luată în serios, presa franceză relatând în 1991 că Depardieu urma să petreacă mai multe săptămâni lucrând intensiv la engleză, aproximativ șase ore pe zi, inclusiv cu înregistrări prin care să își controleze accentul și ritmul frazelor.
În cele din urmă, Michael Douglas a rămas pe peretele camerei de montaj, iar Depardieu a plecat spre Spania. Și, privind retrospectiv, este ușor de înțeles de ce. Scott nu căuta un Columb elegant, ferchezuit și aristocratic, ci un om care să pară că ar putea convinge o echipă să urce pe trei corăbii și să plece spre ceva ce nimeni nu văzuse vreodată.
Fizicul masiv al lui Depardieu, chipul său aproape sculptat brutal, energia, instinctul și acea prezență imposibil de domesticit ofereau exact această senzație. Fernando Rey avea să îl descrie superb drept un om parcă evadat dintr-un tablou de Bruegel și o forță a naturii, iar Scott spunea că puterea chipului său era extraordinară, dar că adevărata lui forță venea din instinctul actoricesc.
Gérard Depardieu s-a născut în 1948, la Châteauroux, în Franța, și a devenit, în anii ’70 și ’80, una dintre cele mai importante figuri ale cinematografiei franceze. Actor masiv, instinctiv, cu o prezență fizică imposibil de ignorat, Depardieu a construit o carieră extraordinar de variată, trecând cu aceeași naturalețe de la filme de autor la comedii, drame istorice și mari producții internaționale. A lucrat cu regizori precum François Truffaut, Bernardo Bertolucci, Andrzej Wajda sau Peter Weir, iar rolurile din „The Last Metro”, „Jean de Florette”, „Cyrano de Bergerac” și „Green Card” îl transformaseră deja, până la începutul anilor ’90, într-un star european cu vizibilitate internațională. Pentru interpretarea lui Cyrano primise Premiul pentru cel mai bun actor la Cannes și o nominalizare la Oscar, iar când Ridley Scott ajunge la el pentru 1492, Depardieu era într-unul dintre cele mai puternice momente ale carierei sale.
Spre exemplu, pe platourile din Costa Rica, Gérard Depardieu nu era doar actorul principal din 1492, era aproape un fenomen în sine. Un amplu reportaj realizat de „Los Angeles Times” chiar în timpul filmărilor îl descrie exact în această direcție: un om masiv, impulsiv, cu pasiuni la fel de mari ca fizicul său, pentru vin, mâncare, râs și, în general, pentru viață. Roselyne Bosch spunea că tocmai această poftă enormă de a trăi era una dintre calitățile care îl făceau atât de fascinant pentru publicul european.
Una dintre cele mai interesante povești din timpul filmărilor are loc în hotelul în care era cazată echipa. Depardieu era convins că administrația îi umfla prețurile, povestind furios cum o sticlă de vin care într-o zi costa 2.000 de colones ajunsese a doua zi la 7.000, iar convorbirile telefonice îi erau, în opinia lui, taxate dublu. Așa că face exact ceea ce te-ai aștepta să facă Gérard Depardieu: se ceartă cu cei de la hotel, își face bagajele și se mută într-o casă închiriată. Mai mult, în fața reporterului, reconstituie apoi conflictul cu recepționerul într-un acces de furie aproape teatral, până când întreaga poveste începe să pară ea însăși o scenă dintr-un film.
Însă furia lui Depardieu avea să dureze foarte puțin. În aceeași seară era din nou la barul hotelului, alături de Michael Wincott și de membrii echipei, iar Ridley Scott observa cu uimire că actorul petrecuse practic cele 17 săptămâni de producție printre tehnicieni și colegi, nu retras într-o bulă de superstar. Scott îl descria ca având practic zero ego pe platou și spunea că nu mai văzuse un actor de talia lui petrecând atât de mult timp printre colegii din echipa de producție.
Depardieu însuși nu părea să încerce să își domesticească prea tare personalitatea. Spunea deschis că iubește carnea, vinul și țigările Gitanes, glumind pe seama propriului corp și a perioadelor în care trebuia să slăbească pentru roluri. Iar felul în care îl privea pe Columb era la fel de instinctiv. Pentru el, personajul era un om „uman și vizionar”, încăpățânat până aproape de obsesie, un aventurier care credea cu o forță extraordinară în existența unei lumi pe care ceilalți nu o puteau încă vedea. Depardieu spunea ulterior că tocmai această încăpățânare îl făcuse greu de abordat și că apropierea de Columb îi ceruse un efort actoricesc enorm. Între cei doi exista însă și o paralelă personală pe care actorul o recunoștea prudent: atât Columb, cât și el crescuseră cu tați practic lipsiți de educație și deveniseră ulterior, în feluri complet diferite, oameni autodidacți.
Poate una dintre cele mai bizare situații din castingul lui „1492: Conquest of Paradise” a fost cea a Reginei Isabella. Filmările principale au început pe 2 decembrie 1991, la Cáceres, în Spania, iar în acel moment producția încă nu avea o actriță definitivă pentru unul dintre cele mai importante personaje ale filmului. Prima alegere cunoscută a fost suedeza Lena Olin, căreia rolul i-a fost oferit, însă aceasta era deja angajată într-un alt proiect și a fost nevoită să refuze. Au urmat alte nume foarte mari, Glenn Close și Kathleen Turner fiind luate în calcul, iar pentru o vreme lucrurile au părut să se așeze în jurul Anjelicai Huston. Presa americană o prezenta deja drept foarte probabilă pentru rolul Isabellei, numai că Anjelica s-a retras și ea. Abia atunci piesele puzzle-ului s-au așezat în jurul lui Sigourney Weaver. Cu alte cuvinte, în timp ce Depardieu era deja în Spania și Scott începuse să construiască lumea lui Columb, regina care trebuia să îi permită acestuia să plece spre Lumea Nouă încă își căuta chipul.
Alegerea lui Sigourney avea însă o frumusețe aparte. Pentru Ridley Scott era o reîntâlnire cu actrița care, cu mai bine de un deceniu înainte, devenise Ellen Ripley în „Alien”, filmul care contribuise enorm la consacrarea amândurora. Acum nu mai avea în fața camerei ofițerul unei nave pierdute în spațiu, ci Regina Castiliei. Sigourney venea deja cu o autoritate naturală și cu o prezență foarte puternică, exact ceea ce îi trebuia unei Isabella care nu trebuia să pară doar o figură decorativă de curte, ci femeia în fața căreia Columb trebuia să își susțină visul și de la care avea nevoie, în ultimă instanță, de puterea politică pentru a-l valida pentru legendara sa expediție.
În jurul celor doi, Scott a construit însă o distribuție care mie mi se pare fascinantă tocmai pentru că nu arată ca lista clasică de actori a unei superproducții hollywoodiene. Distribuția lui 1492 este profund internațională și foarte europeană. Americanul Armand Assante devine Sánchez, omul politic al curții și una dintre contraponderile lui Columb, în timp ce Michael Wincott, cu vocea și fizionomia lui imposibil de confundat, îl transformă pe Moxica într-o prezență aproape gotică, amenințătoare de fiecare dată când intră în cadru. Moxica a fost unul dintre personajele pe care le-am adorat în acest film, rămânându-mi pentru totdeauna în minte.
Francezul Tchéky Karyo îl interpretează pe Martín Alonso Pinzón, unul dintre oamenii esențiali ai expediției, iar extraordinarul Fernando Rey, una dintre marile figuri ale cinematografiei spaniole și europene, îi dă greutate lui Marchena. În jurul lor apar Ángela Molina, Mark Margolis, Loren Dean, Frank Langella și alte chipuri venite din cinematografii și școli actoricești foarte diferite.
Rezultatul este unul dintre lucrurile pe care le apreciez cel mai mult la 1492: chiar dacă avea amploarea și bugetul unei mari producții internaționale, actorii din fața camerei nu i-au dat direcția clasică de superproducție hollywoodiană. Ba mai mult: trebuie să remarcăm că cel mai important film despre descoperirea Americii nu a fost realizat de americani, ci de europeni.
Mergem mai departe la producția acestui film. Filmările principale pentru 1492: Conquest of Paradise au început pe 2 decembrie 1991, la Cáceres, iar producția avea să petreacă aproximativ opt săptămâni în Spania, călătorind între Cáceres, Trujillo, Salamanca și Sevilla. Aici, Ridley Scott beneficiază de ceva ce nici cel mai mare buget de decoruri nu ar fi putut reproduce cu adevărat: istoria însăși.
Echipei i s-a permis să filmeze în interiorul unor monumente extraordinare, unele vechi de secole, printre care Old Cathedral și Convent of San Esteban din Salamanca, Casa de Pilatos și Real Alcázar din Sevilla, iar rezultatul este că Spania veche din film nu pare un platou de filmare construit pentru cameră, ci pur și simplu se simte naturală, aievea. Mai jos, chiar scena filmată în Real Alcázar din Sevilla:
În această etapă devin fundamentali doi dintre cei mai importanți colaboratori ai lui Scott, directorul de imagine Adrian Biddle și production designer-ul Norris Spencer, cei care, împreună cu regizorul, transformă aceste spații istorice în niște platouri de filmare extrem de naturale. Biddle, care lucrase deja cu Scott la „Thelma & Louise”, filmează pe peliculă Eastman, folosind camere și obiective Panavision, iar Spencer construiește în jurul arhitecturii existente restul universului vizual al filmului.
Ridley Scott nu a fost interesat să filmeze sfârșitul secolului al XV-lea într-o formă imaculată, curată, perfect iluminată. Dimpotrivă, încăperile sunt adesea întunecate, lumina pătrunde filtrată prin ferestre și arcade, focul și fumul ocupă permanent cadrul, costumele și oamenii umplu spațiile, iar zidurile vechi capătă greutate și textură. Este una dintre marile calități vizuale ale filmului: istoria pare locuită. Palatele sunt impresionante, dar nu sterile, bisericile sunt monumentale, dar apăsătoare, iar lumea europeană din 1492 pare grea, întunecată și plină de reguli. Scott folosește practic Spania reală ca pe cel mai mare decor pe care l-ar fi putut avea la dispoziție, iar Biddle o luminează nu pentru a ne arăta cât de frumoase sunt aceste monumente, ci pentru a ne face să credem, măcar pentru câteva ore, că oamenii din film chiar trăiesc în ele.
După aproape două luni petrecute printre catedralele, palatele și zidurile vechi ale Spaniei, la începutul lui februarie 1992, producția 1492: Conquest of Paradise schimbă complet continentul și se mută pentru alte aproximativ opt săptămâni în Costa Rica, având baza în zona plajei Jacó, pe coasta Pacificului. Aici, Ridley Scott nu mai avea la dispoziție istoria gata construită, așa cum o găsise la Salamanca sau Sevilla, ci trebuia practic să își ridice Lumea Nouă de la zero.
În diferite locații din jurul Jacó au fost construite nu mai puțin de zece decoruri majore, printre care trei sate indigene distincte, mina de aur și, cel mai spectaculos dintre toate, City of Isabel, replica satului La Isabela pe care Columb îl întemeiase la Hispaniola în timpul celei de-a doua călătorii. Îți las mai jos o imagine chiar cu Jacó Beach, așa cum arată ea acum:
Și, de asemenea, așa cum arată în film, adaptată pentru a deveni „pământul” lui Columb, în celebra scenă în care acesta acostează și pune pentru prima dată piciorul în Lumea Nouă:
Reportajele realizate chiar pe platou descriu decorul Isabel ridicat într-o zonă defrișată a unei proprietăți private din pădure, iar în apropiere producția construise, de asemenea, pontoane și amenajări pe coastă, alte sate indigene și chiar casa spaniolă a Beatrixei. Practic, în jurul unei mici localități turistice din Costa Rica apăruse pentru câteva săptămâni o lume colonială de la sfârșitul secolului al XV-lea.
Logistica era pe măsura ambiției. Corăbiile folosite în film, replici ale Niña, Pinta și Santa María, ajunseseră până pe coasta Pacificului, iar „Los Angeles Times” nota savuros că acestea erau deplasate cu motoare diesel, nu doar cu vele. În zilele de filmare de pe plajă, Garda de Coastă din Costa Rica elibera orizontul de iahturi și vase de pescuit, iar surferii și turiștii erau direcționați spre alte plaje, astfel încât nimic modern să nu trădeze iluzia anului 1492.
Pentru o singură scenă, Ridley Scott avea la dispoziție aproximativ 400 de figuranți costaricani, deși trebuia să creeze impresia unei armate de circa 1.500 de oameni, așa că filma aceeași masă de figuranți din două direcții diferite și urma să o multiplice prin montaj. Producția a implicat și aproape 200 de indigeni din Costa Rica, iar șase membri ai populației Waunana din Columbia, care apăruseră deja în „The Mission”, din 1986, au primit roluri importante în reprezentarea comunităților indigene.
Un detaliu extraordinar este că filmul păstrează pe peliculă trei generații ale aceleiași familii: Bercelio Moya îl interpretează pe Utapan, tatăl său, Alejandrino, apare drept Chief Guarionex, iar bunicul său, Florin, joacă șamanul tribului.
Povestea muzicii din 1492: Conquest of Paradise începe, de fapt, cu mult înainte ca Gérard Depardieu să urce pe puntea vreunei corăbii. Ridley Scott și Vangelis se cunoșteau artistic deja foarte bine. Scott folosise muzica grecului încă din 1979, în celebra reclamă Chanel No. 5 „Share the Fantasy”, iar prima lor întâlnire cinematografică venise apoi cu „Blade Runner”, în 1982, unde Vangelis construise una dintre cele mai fabuloase coloane sonore din istoria cinematografiei.
Zece ani mai târziu, pentru 1492, Scott se întoarce la el. Din amintirile lui Paul Wiffen, sound designer care lucrase cu Vangelis, aflăm chiar un detaliu minunat: telefonul din partea lui Ridley pentru 1492 ar fi venit în perioada în care Vangelis lucra și cu Roman Polanski și se afla prins în activitățile Festivalului de la Cannes. Vangelis fusese membru al juriului principal de la Cannes în 1991, cu Polanski președinte, iar Wiffen își amintea cum ajunsese să lucreze la proiect chiar în camerele lui Vangelis de la Hotel Carlton, în timp ce compozitorul își îndeplinea obligațiile de jurat. Cu alte cuvinte, una dintre cele mai celebre coloane sonore ale anilor ’90 începea să prindă formă, într-o oarecare măsură, printre proiecții, hoteluri și nopțile de la Cannes.
Nu pare să fi fost nevoie de o operațiune complicată pentru a-l convinge pe Vangelis. El avea să spună mai târziu că îi plăceau foarte mult filmele lui Ridley și că ideea unui aventurier care pleacă în căutarea unei lumi noi îl atrăgea profund. Ridley, la rândul său, i-a oferit una dintre cele mai frumoase chei conceptuale posibile pentru film: să nu se gândească la Columb doar ca la un navigator, ci ca la primul astronaut. Oceanul devenea spațiul cosmic, marginea lumii devenea necunoscutul absolut, iar Indiile de Vest erau, în imaginația acestei analogii, o planetă nouă. Din această singură idee, își amintea Ridley, Vangelis i-a adus acele teme uriașe, imnuri, care aveau să definească filmul.
Muzica a fost construită în principal în noul Epsilon Laboratory al lui Vangelis din Neuilly-sur-Seine, lângă Paris, un studio spectaculos acoperit de o cupolă de sticlă, unde compozitorul putea vedea cerul, ploaia, copacii și schimbarea luminii pe parcursul zilei. Modul de lucru al lui Vangelis era aproape opus celui al unui compozitor clasic de film. El nu pornea neapărat de la partituri elaborate, construite luni întregi pe hârtie, ci improviza în fața imaginilor și încerca să surprindă imediat emoția scenei. Ani mai târziu, avea să explice că aproximativ 90% din muzica din 1492 fusese surprinsă încă din prima trecere, fără suprapuneri succesive complicate.
Coloana sonoră de la 1492 sună orchestral, enorm, uneori aproape liturgic, dar, chiar și așa, nu este, în esență, o coloană sonoră orchestrală tradițională. Vangelis însuși spunea că această transformare a sound-ului său nu venise dintr-o renunțare la sintetizatoare, ci pur și simplu din ceea ce îi ceruse filmul. O mare parte din acea masă orchestrală este creată electronic de el. Peste fundația sintetizatoarelor apar însă instrumente și voci reale care îi dau culoarea extraordinară: Bruno Manjarres și Pepe Martinez la chitară spaniolă și voci, Francis Darizcuren la mandolină și vioară, Didier Malherbe la flaut, iar peste toate se ridică English Chamber Choir, înregistrat la CTS Studios din Wembley și dirijat de Guy Protheroe. Înregistrarea și mixajul au fost realizate de Philippe Colonna la Epsilon Laboratory, cu Frederick Rousseau ca assistant producer.
Piesa „Conquest of Paradise” este, bineînțeles, centrul întregii muzici. Începe aproape ritualic, apoi crește metodic, strat după strat, până când corul îi oferă proporții monumentale. Iar aici există încă un detaliu fabulos: cuvintele cântate de cor nu sunt în latină. Sunt cuvinte inventate, un fel de pseudo-latină, tocmai pentru ca vocea să aibă gravitatea și familiaritatea unei limbi sacre, fără să aparțină, de fapt, unei limbi reale.
Și mai există ceva foarte interesant pentru noi, cei care privim coloana sonoră și ca pe un album de sine stătător: discul 1492 nu este pur și simplu muzica filmului transpusă pe un album. În film există peste două ore de muzică, o cantitate considerabilă rămasă până astăzi nelansată oficial, în timp ce albumul original are aproximativ 55 de minute. În același timp, pe album există și muzică ce nu apare în film. Practic, Vangelis a tratat discul aproape ca pe propria lui reinterpretare muzicală a proiectului, nu ca pe o arhivă cronologică a coloanei sonore. Este unul dintre motivele pentru care albumul funcționează atât de bine și fără imagini, are propria călătorie, propria construcție și propria concluzie.
În imaginea de mai sus poți vedea chiar portretul postmortem al lui Columb, pictat de Sebastiano del Piombo în 1519. Comparând istoria, omul Columb real, cu cele ce am văzut în 1492: Conquest of Paradise, este clar că filmul este un produs foarte clar al momentului în care a fost realizat. Ridley Scott și Roselyne Bosch încercau, în 1992, să se îndepărteze de imaginea veche a lui Columb ca erou fără pată, dar, în același timp, refuzau și imaginea opusă, aceea a unui monstru definit exclusiv prin violență și cucerire.
Roselyne afirma în timpul producției că, pentru mult timp, existase „clișeul eroului”, iar acum risca să apară un alt clișeu, cel al genocidului, ea considerând că adevărul trebuia căutat undeva între cele două extreme. Ridley îl vedea, la rândul său, ca pe un om profund imperfect, dar extraordinar, un produs al vremurilor sale, iar Depardieu vorbea despre el drept un anti-erou, capabil, în egală măsură, de lucruri bune și rele. Din această intenție se naște Columbul din film, vizionarul încăpățânat care visează la o lume nouă și care, odată ajuns acolo, încearcă să își apere idealul de lăcomia și brutalitatea celor din jur. Problema este că, tocmai pentru a păstra această construcție, filmul mută uneori asupra altor personaje o parte din responsabilitatea pe care documentele istorice o așază chiar asupra lui Columb.
Cel mai evident exemplu este Adrián de Moxica, transformat de film într-un adevărat monstru antagonist, cel care îi exploatează pe indigeni, îi pedepsește brutal și ajunge inclusiv să taie mâna unui om pentru că nu adusese suficient aur, în timp ce Columb privește asemenea gesturi cu oroare. Moxica a existat, dar rolul său istoric a fost mult amplificat pentru film. Sursele istorice leagă chiar administrația lui Columb de înrobirea populației Taíno, impunerea unor cote de aur și pedepse violente, iar guvernarea sa în Hispaniola a devenit suficient de problematică încât Coroana Spaniolă l-a înlăturat din funcție și l-a trimis înapoi în Spania în lanțuri.
Analizele filmului au observat această separare convenabilă încă de la lansare: 1492 îi atribuie lui Moxica o mare parte din întunericul cuceririi, lăsându-i lui Columb rolul omului care încearcă să țină sub control excesele celorlalți.
Cum spuneam și la începutul articolului, asta nu înseamnă că trebuie să judecăm 1492 exclusiv ca pe o lecție de istorie nereușită. Roselyne Bosch petrecuse doi ani cercetând mii de documente și tocmai complexitatea lui Columb o atrăsese către poveste, însă filmul rămâne o interpretare dramatică, nu o biografie completă. Chiar și cercetarea ulterioară asupra filmului observă că Ridley Scott îl prezintă pe Columb ca pe un personaj mai progresist și mai uman decât ar permite, fără rezerve, contextul istoric al sfârșitului de secol XV.
Eu cred că aceasta este cheia corectă prin care să privim personajul: 1492 nu ne arată neapărat un Cristofor Columb așa cum a fost, ci Columbul pe care Ridley și Roselyne au ales să îl construiască, un visător extraordinar care ajunge să vadă paradisul imaginat de el contaminat de cucerire. Este o poveste cinematografică puternică, dar mitul începe exact în locul în care filmul separă visătorul de consecințele propriilor sale acțiuni. Trebuie să medităm serios asupra acestor gânduri.
Ce a fost, cum a fost, cât de crud a fost în realitate Columb, cum a fost Moxica de fapt, sunt toate niște întrebări al căror răspuns nu îl putem cunoaște cu deplină siguranță. Singurul raport de opinie pe care îl putem avea cu 1492: Conquest of Paradise este legat de calitatea artistică a filmului, atât prin mâna lui Ridley Scott și frumusețea scenariului lui Roselyne Bosch, cât și prin magia fabuloșilor actori ce au participat la producție și, aici, nu pot decât să readuc în discuție numele lui Gérard Depardieu.
Interpretarea sa din acest film rămâne absolut fabuloasă, monumentală, fascinantă. Felul în care l-a adus pe Columb în fața ochilor noștri rămâne un fapt extraordinar. Rolul parcă a fost făcut pentru el și, în esență, poate fi considerat rolul vieții lui.
Prezența lui masivă, impunătoare, dar și un grad suficient de blândețe, l-au transformat pe Columb într-un gigant blând și, chiar dacă nu avem de unde să știm, poate Columb nu era deloc așa în realitate. Însă, în film, această portretizare a ajutat mult sublinierea vinei pe care personajul Columb a simțit-o atunci când a înțeles ce contaminare a adus pe noile tărâmuri.
Până la urmă, descoperirea lui Columb și evenimentele ce au urmat erau iminente, într-un final legătura dintre continentul american și cel european s-ar fi realizat, mai devreme sau mai târziu, poate nu de Columb, dar de un alt aventurier cu siguranță.
Bineînțeles că ideal ar fi fost ca această întâlnire să fie mult mai puțin sângeroasă și dramatică, însă, până la urmă, face parte din istoria noastră și poate doar așa putem să învățăm, reanalizând episoade din trecut, pentru a înțelege mai bine esența a ceea ce suntem noi astăzi. Iar, 1492: Conquest of Paradise prilejuiește exact acest lucru. Te las cu acest gând.
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
