Dragă cititorule, am văzut de curând Cravata galbenă și am decis că nu pot să trec peste un asemenea eveniment fără să îți scriu despre acest film biografic, de altfel extrem de important pentru noi, românii. De ce spun că este important? Pentru că, în esență, este una dintre acele povești din veacul trecut care trebuie să ne facă mândri că suntem români și să recunoaștem talentele fabuloase pe care le-a născut această țară frumoasă a noastră.
În fapt, Sergiu Celibidache a fost un dirijor miraculos, definit de un talent unic, dirijând orchestre legendare și lăsând în urma sa o moștenire fantastică. Viața sa a fost plină de încercări și de peripeții, iar, în esență, talentul său a fost cel care l-a salvat și l-a pus pe făgașul potrivit. Acest talent s-a decantat, într-un final, în stilul său unic de dirijare, atât de special încât îl recunoști de la o poștă.
Trebuie că actorii, regizorii și scenariștii acestui film au avut o misiune extrem de grea. Nu cred că a fost deloc ușor să aduci pe ecran personalitatea unui om atât de complex și de fascinant. De aceea a fost nevoie de patru actori care să îl recreeze pe Celibidache în diferite etape ale vieții sale: copil, adolescent, tânăr și bătrân.
Cu siguranță că Cravata galbenă a fost un film greu de pus în operă, care, de altfel, nu ar fi avut cum să existe fără factorul personal. Filmul este realizat chiar de fiul lui Sergiu Celibidache, Serge Ioan Celebidachi. Trebuie să fi fost foarte greu ceea ce a avut de făcut Serge Ioan, să plutești pe aripile unui astfel de gigant precum Sergiu Celibidache reprezintă probabil unul dintre cele mai dificile exerciții de echilibru, poate chiar mai dificil decât momentul în care Philippe Petit traversa pe sârmă, în 1974, distanța dintre cele două turnuri gemene ale World Trade Center din New York. Îți las mai jos o fotografie cu Serge și Sergiu:
Te anunț de pe acum că, în acest articol, nu voi încerca să relatez și eu povestea din film, ci voi încerca să îți dau detalii despre realizarea lui, detalii din culise, detalii de la filmări, dar și concluzii personale, așa cum te-am obișnuit în toate articolele mele de până acum.
Prima întrebare care mi-a apărut în minte după ce am văzut filmul a fost: „Ei bine, le-a reușit să spună povestea lui Sergiu Celibidache?”. Cumva contrariat de propriile mele trăiri din timpul acestui film, cât și de ideile care îmi apăreau în minte, am decis să pun câteva întrebări în diferite comunități de muzică de pe internet, inclusiv în comunitatea pe care o administrez, „Melomani România” de pe Facebook, locul unde discutăm liber despre muzică și tot ce se învârte în jurul acestui subiect minunat.
Pornisem de la ideea că filmul, pentru mine, a curs foarte interesant, oferindu-mi, indubitabil, un ochean către viața maestrului Celibidache, înțelegând pe deplin prin ce a trecut și încotro s-a îndreptat. Însă, pe parcurs, am simțit câteva stângăcii peste care eu, personal, am trecut, conectându-mă fără rezerve la poveste și privind dincolo de „purici”. Povestea de ansamblu era importantă și, așa cum spuneam și mai devreme, trebuie să fi fost o misiune cumplit de grea pentru realizatori, ceea ce, în esență, trebuie privit ca un set important de circumstanțe atenuante.
Totuși, pornind de la toate acestea, am îndrăznit să cer opinia despre acest film pe internet. Răspunsul a fost așa cum mă așteptam. Călăii de pe internet, judecătorii faptelor, specialiștii absoluți, au apărut imediat și au dat de toți pereții cu filmul, aducând în față afirmații precum: „scenariul a fost prost și alambicat”, „de ce există scena cu evreii, pentru că Celibidache nu era evreu”, „Malkovich nu a știut să dirijeze și a jucat prost”, „de ce nu s-a vorbit în română”, „personaje slab portretizate” ori „ar fi trebuit să joace X în locul lui Y”. Acestea au fost doar câteva dintre afirmațiile puternic acuzative care s-au așternut imediat sub postările mele.
Este din ce în ce mai alarmant momentul prezent pentru că, pe măsură ce timpul trece, această atitudine generală de judecată și de ură crește din ce în ce mai mult și, ca oricărui om care apreciază profund pacea, și mie îmi este teamă de un moment iminent în care toată această ură și acest foc mocnit se pot distila în ceva mai mult.
Sunt, la propriu, momente în care am impresia că suntem posedați, de parcă există o forță malefică ce ne deturnează mințile și ne transformă în acești monștri acuzativi din spatele tastaturilor. Mi-aș dori ca, atunci când suntem așa, să avem puterea să ne uităm în oglindă. Poate așa ne va fi rușine și vom scăpa de această ură teribilă, nenaturală și profund anormală. Dacă ne-am uita în oglindă și ne-am vedea pe noi așa, posedați, cu atât de multă ură în ochi, așa cum ne văd telefoanele și laptopurile noastre, poate atunci ne vom înfricoșa și vom deveni conștienți că nu este deloc bine.
Însă există și speranță în toată această situație. Zece la sută dintre comentarii au fost și pozitive, oameni care au reușit să treacă peste micile bâlbe ale acestui film și să se conecteze, așa cum am făcut și eu, la poveste, la evenimentul în sine. Nu spun să nu criticăm, dar spun să nu facem doar asta. Un „bravo” nu strică din când în când. Ne face mai umani.
Așadar, și mai polarizat de părerile adunate de la ceilalți, mi-am permis să găsesc totuși ceva pozitiv în această atitudine critică și nemulțumită a românilor față de acest film. Am înțeles că, pentru noi, românii, Sergiu Celibidache este un mit, iar această avalanșă de reacții negative poate însemna că ne este teamă pentru integritatea acestui mit și că unii, la propriu, au simțit că idolul lor a fost nedreptățit.
Toate bune și frumoase, însă să pornim de la Sergiu, fiindcă despre el este acest film. Sergiu Celibidache se năștea la 28 iunie 1912, la Roman, într-o familie de intelectuali. Tatăl său, Demostene Celebidachi, fusese ofițer de cavalerie și prefect, iar mama sa, Maria Brăteanu, provenea dintr-o familie cultivată din Moldova.
Acum ar fi oportun să îți explic și diferența de nume. Poate că ai observat că tatăl lui Sergiu, cât și fiul acestuia, poartă numele de Celebidachi, în timp ce Sergiu se numea Celibidache. Corect este Celebidachi, dat fiind că sorgintea lui Demostene era grecească (Celebidakis). Însă, atunci când Sergiu s-a înscris la Hochschule für Musik din Berlin, autoritățile germane i-au trecut numele greșit în acte, transformând Celebidachi în Celibidache. Ulterior, Sergiu a păstrat această „greșeală” și a mers mai departe cu acest nume. În mod interesant, Celibidache sună parcă mai românesc decât Celebidachi.
La numai câteva luni după nașterea sa, familia se muta la Iași, oraș de care Celibidache avea să rămână profund atașat toată viața și despre care vorbea adesea cu nostalgie în timpul turneelor sale internaționale. Încă de la vârsta de patru ani improviza la pian, însă tatăl său își dorea pentru el o carieră politică și nu privea muzica drept o opțiune serioasă.
După studii de matematică, filozofie și muzică în România, tânărul Sergiu, certat cu tatăl său din cauza direcției pe care dorea să o urmeze în muzică, a plecat mai întâi la București și apoi la Paris, pentru ca, în 1936, să se stabilească definitiv la Berlin. Aici a studiat compoziția și dirijatul la Hochschule für Musik și a urmat, în paralel, studii de filozofie și muzicologie la Universitatea Friedrich Wilhelm, obținând în 1944 titlul de doctor cu o lucrare dedicată compozitorului renascentist Josquin des Prez. În aceeași perioadă l-a cunoscut pe Martin Steinke, profesorul care l-a inițiat în budismul Zen, experiență care avea să îi influențeze profund întreaga concepție despre muzică și viață.
După cel de-Al Doilea Război Mondial, destinul său a luat o turnură spectaculoasă. La doar 33 de ani, a fost numit la conducerea Filarmonicii din Berlin, înlocuindu-l temporar pe Wilhelm Furtwängler și devenind aproape peste noapte unul dintre cei mai discutați tineri dirijori ai Europei. Au urmat colaborări cu marile orchestre radiofonice din Stockholm, Stuttgart și Paris, iar din 1979 și până la moarte a fost director muzical al Filarmonicii din München, funcție cu care numele său avea să rămână pentru totdeauna asociat.
În plan personal, Sergiu Celibidache s-a căsătorit în 1965 cu Ioana Procopie Dumitrescu, alături de care a avut un singur fiu, Sergiu Ioan Celebidachi, cunoscut astăzi sub numele de Serge sau Miki Celebidachi, regizorul filmului nostru. În ultimele decenii ale vieții a locuit în principal în Franța, în apropiere de Paris, unde preda fenomenologia muzicii și continua să formeze tineri dirijori din întreaga lume. Sergiu Celibidache s-a stins din viață la 14 august 1996, la vârsta de 84 de ani, în localitatea La Neuville-sur-Essonne, lângă Paris.
Acum că știm cine a fost Sergiu, ce a studiat, ce periplu a avut în viață și cum s-a sfârșit aceasta, ar fi bine să îți spun și de ce se numește filmul Cravata galbenă. În film este foarte interesant prezentată această situație. Tatăl său, Demostene, îi dăruia fiului său o cravată galbenă pe care i-o cumpărase atunci când acesta se născuse, urmând să i-o înmâneze în momentul în care avea să plece la facultate.
Tânărul Sergiu primește cravata galbenă de la tatăl său, însă, atunci când îi comunică faptul că pleacă să studieze muzica, o alegere cu care tatăl său nu a fost de acord și la care a reacționat foarte dur, spunându-i că își va rata viața, îi cere să îi înapoieze cravata, gest care îl va marca profund pe tânărul Sergiu. După moartea tatălui său, când Sergiu era deja la maturitate, primește din partea acestuia un pachet pe care îl păstrează și îl deschide mult mai târziu. Acolo descoperă un adevărat oracol al tatălui său, în care acesta păstrase toate articolele și extrasele din presă ce surprindeau momentele importante din viața și cariera lui Sergiu și, bineînțeles, celebra cravată galbenă, care, într-un final, se întorcea la el. Era modul prin care tatăl său îi recunoștea, chiar și după moarte, talentul și realizările.
Este interesant că, așa cum Sergiu își recuperează tatăl, pe Demostene, prin deschiderea, în final, a acelui pachet și prin reîntregirea cu cravata galbenă, tot așa și fiul său, Serge Ioan, a trecut prin propriile încercări cu tatăl său, așa cum, într-un fel sau altul, trecem cu toții. Serge Ioan este, până la urmă, inițiatorul și producătorul filmului, ideea în sine îi aparține, filmul fiind un profund demers personal pentru el, încercând să realizeze mai mult decât un documentar și prezentând, într-o manieră romanticizată, atât geniul, cât și defectele tatălui său.
Este, astfel, foarte interesant acest trio de bărbați ai familiei Celibidache. Povestea din Cravata Galbenă este, în mod egal, atât despre Demostene, cât și despre Sergiu, dar, poate mai mult decât orice, și despre Serge Ioan. Nu îmi permit să spun mai multe, însă, așa cum spuneam și la începutul acestui articol, nu cred că este deloc ușor să ai un tată precum Sergiu Celibidache, idolatrizat de o lume întreagă.
Aici intervin avatarurile lui Sergiu din film, actorii care l-au interpretat în diferite momente ale vieții sale. Încep, bineînțeles, cu John Malkovich, fabulosul actor american care ajunge să îl interpreteze pe Sergiu la bătrânețe.
Aici joacă un rol important Serge Ioan, fiul lui Celibidache, cel care stă, de altfel, la baza acestui film. Serge își dorea de multă vreme să realizeze acest film, însă nu reușise niciodată să îl înceapă în forma pe care și-o dorea, o formă care să nu trădeze în vreun fel memoria tatălui său. De aceea, proiectul Cravata Galbenă a stat mult timp în „sertar”, până când Serge a simțit că îl poate începe exact așa cum și-l imaginase.
Evident că un aspect fundamental a fost și actorul care urma să îl interpreteze pe Celibidache, în special la bătrânețe, iar aici mă întorc la Malkovich. Serge a declarat în multe interviuri că nu își dorea un actor care să îl copieze 1:1 pe Sergiu, ci mai degrabă unul care să aibă aceeași greutate ca tatăl său. Spre exemplu, fizic, Sergiu și John nu seamănă atât de mult. Realul Sergiu era înalt, stătea mereu semeț, iar Malkovich are un alt tip de statură. Cu toate acestea, amândoi au același efect asupra oamenilor. Când Sergiu Celibidache intra într-o încăpere, acapara toată atenția și, cumva, toți ceilalți amuțeau. În același fel, și Malkovich este capabil să polarizeze o audiență. De aceea a fost preferat pentru acest rol, pentru magnetismul său.
Recunosc că, atunci când am văzut pe firmament numele lui Malkovich, instantaneu m-am bucurat, pentru că îl admir pe acest actor fascinant. Îl admir pentru rolurile din Being John Malkovich, Ripley’s Game, The New Pope și, preferatul meu, Dangerous Liaisons, unde face unul dintre cele mai grozave roluri din cinematografie.
Mă așteptam la ceva fabulos și în portretizarea lui Celibidache. Însă, urmărind primele cadre, parcă ceva nu era bine, parcă nu era Malkovich cel pe care îl știam eu. Având însă răbdare și nepermițându-mi să mă las cufundat în preconcepții, am urmărit filmul până la capăt și atunci am înțeles rezoluția lui Malkovich. John îl ținuse în frâu pe Malkovich pentru a putea deveni Celibidache. De fapt, aveam de-a face cu o metamorfoză de zile mari. Un actor cu o personalitate atât de puternică precum Malkovich era pregătit să renunțe la ea pentru a face loc unei alte personalități, cea a lui Celibidache. Opinia mea inițială fusese greșită. Ceea ce se întâmpla pe ecran era exact ceea ce trebuia să se întâmple. Malkovich se metamorfozase, era altcineva, încerca să fie Celibidache.
Apropo de metamorfoza lui Malkovich, este de remarcat că atât el, cât și actorul care îl interpretează pe Celibidache la tinerețe, Ben Schnetzer, au petrecut trei luni în compania lui Konrad von Abel, unul dintre foștii studenți și apropiați colaboratori ai lui Sergiu Celibidache, la rândul său un dirijor celebru în prezent. Von Abel a încercat, în aceste trei luni, să le transmită celor doi ceea ce simțea Celibidache pe scenă, fiind probabil omul care îi cunoștea cel mai bine tehnica și filosofia dirijorală.
Bineînțeles că, revenind la acele guri rele pe care le menționam la început, ceea ce a realizat Malkovich în film a fost profund criticat, spunându-se că nu ar transmite aceeași însemnătate ca Sergiu Celibidache și că nu ar păstra același ritm ca acesta în scenele de dirijare. Nu am cum să ignor aceste observații, pentru că, privite strict din perspectivă dirijorală, există un sâmbure de adevăr în ele.
Însă, revenind la nevoia de împăciuire pe care o subliniez tot timpul, până la urmă trebuie înțeles că ceea ce a realizat Serge Ioan Celebidachi prin acest film nu a fost un masterclass tehnic, ci un film cu suflet, în care erau mai importante trăirea și definiția momentului decât tehnica în sine. Evident că Malkovich nu este un bun dirijor, pentru că nu este dirijor, ci actor. A livrat? Ne-a transmis emoția momentului? Da, bineînțeles! Iar asta contează foarte mult.
Însă, a fost Malkovich cel mai potrivit pentru acest rol? Așa cum spuneam, cred că este memorabil ceea ce s-a încercat, trebuie să fi fost o muncă fantastică, însă, oricât de bun este ca și actor, nu sunt integral convins că Malkovich a fost cel mai potrivit. Posibil însă ca niciun alt actor să nu fi putut face personalității lui Celibidache. Cine ar fi acceptat această provocare? Foarte puțini. Tocmai de aceea îl admir profund pe Malkovich, el a acceptat-o și a făcut ce a putut mai bine.
Trecând la celălalt actor important al filmului, Ben Schnetzer, cel care îl interpretează pe Sergiu Celibidache la tinerețe și maturitate, acesta a fost poate chiar mai important decât Malkovich, pentru că, în esență, el trebuia să creeze o punte puternică între România și Vest, între copilăria și adolescența lui Sergiu și lumina reflectoarelor din Occident, de la tânăr la bătrân, de la Schnetzer la Malkovich. Nu orice actor ar fi putut să livreze așa ceva.
Pe Ben Schnetzer îl știam deja din filme precum The Book Thief, Pride sau Warcraft. La prima vedere, nici el nu seamănă atât de mult cu tânărul Celibidache, însă, la fel ca Malkovich, și Schnetzer are această capacitate unică de a se metamorfoza, iar, în cazul său, nu este vorba doar despre un singur personaj, ci despre vreo trei: adolescentul, tânărul și maturul Sergiu Celibidache.
Este interesant că Schnetzer nu a fost alegerea inițială, rolul fiind anunțat oficial pentru Rupert Friend. Acesta a părăsit însă proiectul chiar înainte de începerea filmărilor, iar Serge avea să declare mai târziu că a existat o potrivire imediată cu Schnetzer, văzând în el același tip de energie pe care îl remarcase și la Malkovich.
Tot ca și John, și Ben a petrecut o perioadă îndelungată alături de Konrad von Abel pentru a învăța să dirijeze. După ce a trecut prin această perioadă inițiatică și s-a întors pe platoul de filmare pentru primele scene de dirijare, Serge Ioan Celebidachi i-a spus: „Uită tot ce ai învățat. Imaginează-ți că pedalezi pe o bicicletă. Vreau un om plin de energie, un dirijor care respiră odată cu orchestra.”
Fascinant și interesant în același timp. Ben a învățat cum să dirijeze de la Konrad von Abel, apoi, la cererea lui Serge, a uitat tot ceea ce învățase și, în final, a învățat să dirijeze singur, cu sufletul în fața orchestrei.
O surpriză de proporții a fost Sean Bean în rolul lui Demostene, tatăl autoritar și neînduplecat al lui Sergiu. Adevărul este că era nevoie de un actor de referință pentru acest rol, dat fiind că relația cu tatăl său este poate cea mai definitorie pentru tânărul Sergiu. Sigur că, în rolul lui Demostene, un militar burghez din Iașiul de altădată, nouă, românilor, ne-ar fi fost drag să vedem un Marcel Iureș, un George Mihăiță sau chiar un Florin Piersic, însă l-am primit pe Sean Bean.
La fel ca în tot restul filmului a fost și apariția lui Bean. La început, cumva șocantă, însă, ulterior, am înțeles că nu a fost deloc nepotrivit, chiar din contră. Sean și-a dus rolul la bun sfârșit, portretizând fără cusur acel stoicism specific militarului de cavalerie, tatăl sever, inteligent și imposibil de intimidat, care, fără doar și poate, nu vedea muzica drept o carieră potrivită pentru fiul său.
Trecând la partea de filmare a Cravatei Galbene, îți mărturisesc că am fost plăcut surprins să aflu că filmul a fost realizat integral în România, la dorința lui Serge Ioan Celebidachi, dar și, într-un fel, după dorința implicită a lui Sergiu, care ar fi fost, sunt convins, încântat să știe că viața sa a fost portretizată în țara pe care o iubea, ca și cum, într-un fel sau altul, se întorcea acasă pentru a fi filmat biopicul propriei sale vieți.
În imaginea de mai jos poți observa Calea Victoriei din București, privită dinspre Strada Stavropoleos, având în fundal impunătorul Palat CEC. Scena surprinde începuturile tânărului Celibidache la București, înainte de plecarea sa în Vest.
Bineînțeles că sunt multe rațiuni logice pentru care România a fost alegerea perfectă pentru locațiile de filmare. Trecând peste motivul principal, și anume faptul că Sergiu Celibidache era român, trebuie spus că România oferă și astăzi condiții excelente pentru producții cinematografice, iar costurile de filmare sunt, în general, mai reduse decât în multe țări din Vest. De asemenea, România beneficiază de o diversitate arhitecturală și de o varietate de locații care pot recrea cu ușurință aproape toate locurile prin care a trecut Celibidache de-a lungul vieții sale.
Spre exemplu, scena de mai sus ne informează că ne aflăm la Conservatorul din Berlin, când, în realitate, aveam de-a face cu impunătoarele coloane ale Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București.
Sala Palatului din București, pe care o poți vedea în imaginea de mai sus în plin congres comunist, a fost construită de Partidul Comunist Român special pentru a găzdui congresele sale. În filmul nostru, Sala Palatului este cea care, prin magia decorurilor și a unghiurilor de filmare, joacă un rol multiplu în Cravata Galbenă, portretizând săli celebre din Berlin, Philadelphia, Buenos Aires, Veneția și, bineînțeles, inclusiv Bucureștiul. În imaginea de mai jos îl poți vedea pe John Malkovich interpretându-l pe Celibidache chiar în Sala Palatului, care joacă aici rolul unei săli de concerte din Philadelphia, SUA:
Pentru oamenii care au participat efectiv la filmări și au jucat rolul spectatorilor, trebuie să fi fost fascinant să îi vadă pe John Malkovich sau Ben Schnetzer dirijând o orchestră românească și interpretând un dirijor român. De asemenea, și Sala Radio a devenit decor de filmare pentru o scenă interesantă, cea din Torino, designul său inconfundabil sărind imediat în ochi.
Și fascinanta scenă din Buenos Aires a fost recreată tot în București, de această dată utilizând Opera Națională București pentru a juca rolul unei săli de concerte din capitala argentiniană:
De asemenea, una dintre cele mai interesante scene este cea filmată în Catedrala Romano-Catolică „Sfântul Iosif” din București, aceasta interpretând atât de convingător rolul unei catedrale vest-europene:
Bineînțeles însă că sala care joacă poate cel mai frumos rol este cea care își interpretează propriul rol, Ateneul Român din București, unde, revenit într-o vizită în țară în 1978, Sergiu Celibidache susține un concert fabulos în România comunistă:
În scena de la Ateneu putem observa chiar Orchestra Filarmonicii „George Enescu”, cea care îi dă și mai multă autenticitate acestui moment din film:
Trecând mai departe la ultimul aspect, înainte de concluziile acestui articol, voi vorbi despre controversele acestui film, cele pe care le observam la început, mai ales prin părerile negative din comunitate. Prima și poate cea mai evidentă controversă a fost cea a limbii. Probabil că mulți dintre noi ne-am întrebat de ce nu s-a vorbit mai mult în română, cel puțin în partea de început, acolo unde toate evenimentele se petreceau în România.
Da, și eu am simțit nevoia limbii române, dar, totuși, este important să înțelegem că limba engleză a reprezentat, până la urmă, o convenție cinematografică. Cravata Galbenă nu este un film realizat exclusiv pentru România, ci, dimpotrivă, un film care susține universalitatea lui Sergiu Celibidache. Chiar el a vorbit, de-a lungul vieții, mai mult în alte limbi, engleză, franceză, italiană, spaniolă sau germană, decât în limba sa maternă. Până la urmă, Celibidache a fost un om profund internațional, iar moștenirea sa aparține întregii lumi, nu doar României.
De asemenea, trebuie remarcat că actorii principali ai filmului, John Malkovich, Ben Schnetzer și Sean Bean, nu ar fi putut vorbi românește la un nivel care să convingă publicul, fiind vorbitori nativi de limba engleză. Până la urmă trebuie să privim acest film într-o cheie cinematografică foarte clasică. Numeroase producții celebre au folosit limba engleză ca simplă convenție. Amintește-ți de atâtea filme despre Imperiul Roman, interpretate de actori britanici și vorbite cu accent britanic sau, la extrema cealaltă, de Chernobyl, celebrul serial HBO, vorbit tot în limba engleză, cu accent britanic, de Jared Harris și ceilalți actori, deși acțiunea se desfășoară în fosta Uniune Sovietică. Așadar, limba engleză este o convenție necesară pentru ca acest film să poată fi înțeles și urmărit de întreaga lume.
Și ultima controversă despre care îmi doresc să îți povestesc astăzi este celebra scenă din care unii spectatori au înțeles că Sergiu Celibidache ar fi fost evreu. Această scenă a stârnit numeroase discuții, atât printre pasionații de film, cât și printre români, mulți ieșind imediat în față și afirmând: „Celibidache nu era evreu!”. Și, într-adevăr, așa este. Sergiu Celibidache nu era evreu.
Scena din film îl prezintă pe tânărul Celibidache aflat la Berlin care, în plină perioadă nazistă, este oprit pe o alee întunecată, percheziționat și chestionat de doi soldați naziști. Scena se încheie brusc în momentul în care unul dintre ei îi solicită să își dea pantalonii jos. Cei doi râd și pleacă imediat. Nu este nevoie să îți spun pe șleau de ce au plecat. Un lucru era însă foarte clar după ce îl verificaseră: Celibidache nu era evreu.
Așadar, într-adevăr, pentru cineva care nu înțelege tâlcul situației, se poate interpreta ușor că Celibidache ar fi fost evreu. Însă, dimpotrivă, chiar dacă nu era, filmul subliniază greutățile prin care acesta a trecut ca străin, ca outsider într-un Berlin eminamente nazist, un Berlin în care regimul îi privea cu suspiciune pe cei veniți din afară și unde, în esență, nu mai conta atât de mult ce etnie purtai, erai luat la rost oricum. Ba chiar adaug că, pe linie paternă, Celibidache era de origine greacă. Deci, ne spune această scenă că Celibidache era grec? Nu, nu asta ne spune. Trebuie să privim dincolo de aparențe și să înțelegem ceea ce transmite cu adevărat această scenă.
În încheiere, nu pot decât să mă bucur pentru Serge Ioan și pentru ceea ce a reușit să realizeze cu acest film, punându-l în scenă exact așa cum și l-a dorit. Cravata Galbenă este, până la urmă, un film plin de paradoxuri. Poate cel mai mare dintre ele este faptul că Sergiu Celibidache nu a fost de acord toată viața sa cu înregistrările și cu publicarea discurilor. El considera că o înregistrare pierde complet sufletul evenimentului, fiind, în esență, asemenea unei mâncări reîncălzite, care nu mai are același gust.
Paradoxul este că, în prezent, Celibidache este unul dintre cei mai ascultați dirijori pe platformele de streaming și unul dintre cei mai bine vânduți dirijori din lume. La fel de paradoxal este și faptul că acest film reprezintă, în esență, o „înregistrare” a vieții sale. Poate ceva cu care nu ar fi fost niciodată pe deplin de acord, însă, fără doar și poate, ceva ce îi onorează memoria.
Rămâne un paradox și felul în care a fost realizat acest film. Un actor cu o personalitate uriașă renunță la propria identitate pentru a-i face loc lui Celibidache și aici cred că stă geniul lui John Malkovich și al întregii producții. Tot un paradox este și rolul multiplu pe care îl joacă Sala Palatului din București. O clădire creată de regimul comunist pentru a găzdui congrese în care Vestul era criticat ajunge astăzi să interpreteze pe ecran unele dintre cele mai celebre săli de concerte occidentale. La fel ca Malkovich, și Sala Palatului renunță la propria identitate pentru a face loc altora. Genial.
Ca să răspund și la întrebarea inițială, dacă au reușit să spună povestea lui Sergiu Celibidache, vreau să spun un mare și răspicat „DA”. Eu unul am simțit că am primit povestea imensului Celibidache, din copilărie și până la bătrânețe, cu cravata galbenă prezentă de la început până la sfârșit, oprindu-se, într-un final, în mâinile sale și închizând cercul tată-fiu, atât între Demostene și Sergiu, cât și între Sergiu și Serge.
Iar acesta din urmă, prin acest gest minunat numit Cravata Galbenă, își omagia tatăl în cel mai onorant mod posibil.
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
