Dragă melomanule, astăzi îți voi scrie despre un disc care conține unul dintre cele mai siropoase și, în același timp, memorabile cântece ale anilor ’90, o piesă care parcă a devenit, într-un fel sau altul, una dintre baladele supreme ale acelei perioade. Un cântec venit parcă de nicăieri, de la care nu se aștepta nimeni la un asemenea succes, cântat de una dintre cele mai interesante formații ale anilor ’90: The Kelly Family. O familie absolut impresionantă, care venea cumva din America, dar, în același timp, venea și din Europa, din Spania, Irlanda, Germania, și care avea în spate o punte fabuloasă între continentul american și cel european. Iar aici, în Europa, reușea să creeze una dintre cele mai neobișnuite trupe ale vremii, cu un spirit complet aparte, aproape desprins din altă epocă, și cu niște cântece care aveau să devină, pentru o întreagă generație, aproape legendare.
Îmi aduc aminte perfect că, în 1996 și 1997, „Fell in Love with an Alien” era dată foarte des la televizor, pe MTV și pe celelalte canale muzicale ale vremii. Era fix genul acela de cântec pe care, după ce îl auzeai, îți doreai imediat să îl ai în colecție, pe o casetă sau pe un CD, doar pentru a-l putea asculta din nou. Imaginea celor de la The Kelly Family era și ea total atipică. Parcă veneau mai degrabă din spiritul anilor ’60, din lumea hippie, cu caravane, căruțe, și un soi de viață nomadă, însă, în același timp, felul în care arătau te ducea imediat cu gândul către Irlanda, Scoția și acea zonă a Europei. Pletele, hainele, instrumentele, toată imaginea lor părea desprinsă dintr-o altă lume și, tocmai de aceea, era imposibil să îi confunzi cu altcineva.
Bineînțeles că, în cazul lui „Fell in Love with an Alien”, ceea ce te frapa poate cel mai tare era imaginea relativ androgină a lui Paddy Kelly, care cânta această piesă într-un mod atât de apăsat și de intens, încât efectiv te făcea curios. Paddy avea ceva magnetic în apariția sa, iar cântecul era atât de exagerat de romantic și, în același timp, atât de sincer, încât devenea genul acela de hit capabil să îl sensibilizeze până și pe cel mai dur rapper al vremii. Sincer, nu m-ar fi mirat deloc să aflu că până și DMX avea în mașină casete cu Kelly Family și că, în drum spre Walmart, asculta „Fell in Love with an Alien”.
Așadar, dragă melomanule, hai să vedem cum au ajuns nouă frați și surori să cânte o asemenea muzică, să lanseze un astfel de album și, înainte de toate, să cucerească Europa, iar apoi să devină cunoscuți în întreaga lume. Hai să aflăm mai multe despre această familie absolut neobișnuită și despre povestea din spatele albumului Almost Heaven.

Așadar, să continuăm cu contextul din spatele Almost Heaven. Era 1996, iar The Kelly Family nu mai erau de mult niște necunoscuți care cântau prin piețele și pe străzile Europei. Familia venea după succesul uriaș al albumului Over the Hump și după Christmas for All, iar până în momentul în care apărea Almost Heaven devenise deja un adevărat fenomen european. De fapt, Almost Heaven nu este nici pe departe primul lor album, ci vine dintr-o discografie care se întindea deja pe mulți ani și într-un moment în care Kelly Family reușiseră performanța foarte rară de a trece de la statutul unei familii de muzicieni nomazi la cel al unor adevărate staruri pop.
Discul conține 14 piese și unul dintre lucrurile care îmi plac cel mai mult la construcția sa este faptul că nu avem, în sensul clasic, un solist și o trupă care îl acompaniază. Aproape fiecare membru al familiei are propriul moment, iar vocile se schimbă permanent de la o piesă la alta. Avem „I Can’t Help Myself”, cântată de Paddy și Angelo, „Every Baby”, cu Maite în prim-plan, „Nanana”, cu Jimmy, „Like a Queen”, cântată de Barby, „Calling Heaven”, cu Paddy, și, bineînțeles, „Fell in Love with an Alien”, unde Paddy împarte vocea principală cu Kathy.
Aici apare una dintre cele mai interesante particularități ale celor de la The Kelly Family: familia funcționa aproape ca un ecosistem muzical complet. Ei cântau, ei compuneau, ei produceau și tot ei puneau mâna pe o bună parte dintre instrumentele pe care le auzim pe disc. Pe Almost Heaven găsim chitare, bass, mandolină, banjo, vioară, pian, orgă Hammond, acordeon, harpă, tobe și diferite instrumente de percuție, multe dintre ele cântate chiar de membrii familiei, iar Kathy și Paddy Kelly sunt inclusiv producătorii albumului. Bineînțeles că există și oameni din exterior implicați în înregistrare, mixaj sau pe anumite instrumente, însă nucleul lui Almost Heaven rămâne aproape surprinzător de mult în interiorul familiei. Iar formula a funcționat extraordinar de bine: albumul a ajuns pe locul întâi în Germania, Austria și Elveția și a devenit unul dintre cele mai importante succese comerciale ale celor de la The Kelly Family. Almost Heaven nu avea să creeze fenomenul Kelly, pentru că acesta exista deja, însă avea să îl confirme și să îl ducă mai departe exact în momentul în care întreaga Europă părea fascinată de această familie absolut neobișnuită și de acest cântec hipnotic.

Bineînțeles însă că sunt multe piese cunoscute pe acest disc, dar principala piesă și, pentru mine, cea mai importantă dintre toate este de departe „Fell in Love with an Alien”, cântecul care cumva ne-a surprins pe toți și a cucerit imediat mapamondul. „Fell in Love with an Alien” avea un caracter profund de șoc, pentru că nu cred că se aștepta nimeni ca o familie de americani cu aspect de hippioți, care străbătuseră Europa cântând pe străzi și prin piețe, să vină cu o piesă despre un tip care se îndrăgostește de o extraterestră. Pentru că, în esență, exact despre asta este vorba în acest cântec. Și poate tocmai combinația aceasta complet neverosimilă, între imaginea celor de la Kelly Family, muzica lor folk-pop și o poveste de dragoste cu o ființă venită parcă din altă lume, a făcut ca piesa să fie imposibil de uitat.
Interesant este că nu pare să existe o explicație concretă oferită de Paddy despre momentul exact în care i-a venit ideea acestui cântec sau despre vreo întâmplare care să fi inspirat extraterestra din versuri. Am aflat însă ceva foarte interesant: „Fell in Love with an Alien” exista deja în repertoriul Kelly Family încă din 1995, fiind cântată live cu un an înainte de apariția albumului Almost Heaven. Așadar, nu vorbim despre o piesă inventată rapid de o casă de discuri pentru a obține un single ciudat și memorabil, ci despre un cântec care crescuse deja în interiorul universului Kelly Family. Iar dacă analizăm textul, „alien” nu trebuie neapărat înțeles într-un sens science-fiction foarte complicat. Este mai degrabă imaginea cuiva complet diferit, venit de nicăieri, a unei ființe străine de lumea ta, de care ajungi să te îndrăgostești tocmai pentru că este altfel. Într-un fel, mi se pare că povestea se potrivește aproape perfect chiar celor de la The Kelly Family, o familie care trăise mare parte din viață în afara regulilor obișnuite, mereu pe drumuri și mereu puțin „alien” față de lumea din jurul ei.
Vocile pe care le auzim pe „Fell in Love with an Alien” sunt cele ale lui Paddy Kelly și Kathy Kelly și de-abia aștept să ajung la capitolul în care voi vorbi despre fiecare dintre ei în parte. Însă ceea ce rămâne foarte interesant aici este mai ales textul piesei. Povestea este aproape un mic basm: noaptea cade peste câmpuri, apare din întuneric o frumusețe înconjurată de lumină, iar Paddy se îndrăgostește de ea și, mai ales, de ochii ei. Extraterestra noastră își caută un Romeo, apare o sperietoare care o alungă, ea îi trimite însă iubirea înapoi, iar finalul devine poate cea mai Kelly Family parte a întregului cântec: cei doi rămân împreună și ajung să întemeieze o familie mare. Este aproape imposibil să compui un final mai siropos decât atât și, cu toate acestea, tocmai aici se află o bună parte din farmecul piesei și, bineînțeles, o bună parte din farmecul Kelly Family.
Aici se vede poate cel mai bine felul acela pur în care Kelly Family abordează lucrurile. În muzica lor, în textele lor și chiar în felul în care își construiau imaginea există uneori o naivitate extraordinar de puternică, însă, în același timp, există și foarte multă bunătate. Știu că mulți pot zâmbi atunci când aud astfel de lucruri și pot spune că, după o anumită vârstă, nu mai poți fi atât de naiv. Eu cred însă exact contrariul. Cred că naivitatea este poate unul dintre lucrurile care lipsesc cel mai mult lumii în care trăim astăzi. De foarte multe ori, naivitatea înseamnă și bunătate, iar noi, oamenii, tindem să le pierdem pe amândouă printr-un soi de maturizare forțată și, de multe ori, profund nefericită. Parcă, pe măsură ce învățăm să fim mai suspicioși, mai calculați și mai greu de impresionat, pierdem și o parte din capacitatea de a fi pur și simplu buni. Iar „Fell in Love with an Alien”, cu toată povestea ei absurdă, romantică și profund naivă, îmi amintește exact de lucrul acesta.
Și pentru că tocmai am vorbit atât de mult despre această piesă, îți las mai jos videoclipul original pentru „Fell in Love with an Alien”, realizat la începutul lui 1997. Filmările au avut loc în Irlanda, iar regia a fost semnată de Paddy Kelly împreună cu Joe Dyer, rezultatul păstrând perfect acea lume ciudată și de basm din versurile cântecului. Contrar numelui melodiei, nu vom avea parte de efecte speciale spectaculoase, ci mai mult de câmpuri, natură, o atmosferă rurală și misterioasă și, bineînțeles, extraterestra de care se îndrăgostește Paddy. Aceasta este interpretată de actrița germană Julia Brendler, născută în 1975 în Schwedt, în fosta Germanie de Est, care începuse să joace încă de la 14 ani și avea deja câteva roluri importante în cinema înainte să apară alături de Kelly Family. Un detaliu foarte interesant este că, special pentru videoclip, „Fell in Love with an Alien” a fost remixată, fiind creat un „Video Edit” diferit de varianta obișnuită a piesei, versiune care, în mod curios, nu a fost lansată niciodată separat ca track audio.
Ajungem acum la unul dintre cele mai interesante capitole ale acestui articol. Îți spun sincer că îmi doream de foarte multă vreme să citesc despre cum a apărut The Kelly Family, despre povestea mutării lor din America în Europa, despre rădăcinile lor irlandeze și, mai ales, despre unicitatea acestei familii. Iată ce am descoperit. Rădăcinile irlandeze ale familiei vin de pe linia lui Dan Kelly și merg înapoi până la Sean O’Kelley, străbunicul copiilor, care părăsea Irlanda în secolul al XIX-lea și emigra împreună cu familia în Statele Unite. Sean cânta la vioară, iar numele O’Kelley avea să fie americanizat mai târziu în Kelly. Câteva generații mai târziu, în 1966, Dan Kelly lua o decizie aproape inversă și pleca din America înapoi spre Europa. Dan devenise profund nemulțumit de stilul de viață american și, mai ales, de consumerismul în care simțea că îi cresc copiii. Există chiar o poveste foarte sugestivă: într-o zi s-a întors acasă, iar copiii au preferat să rămână la televizor cu vecinii în loc să vină să petreacă timp cu el. Pentru Dan, acesta a fost unul dintre momentele în care a decis că trebuie să schimbe complet direcția familiei. Astfel ajung în Gamonal, în provincia Toledo din Spania, unde se instalează într-o casă rustică, fără încălzire și fără apă caldă, iar Dan începe să lucreze în comerțul cu antichități.
Viața lor avea însă să devină din ce în ce mai neobișnuită. În 1975, familia ajunge la Ejea de los Caballeros, în Aragón, iar copiii mai mari încep, aproape în joacă, să cânte cântece tradiționale în fața casei pentru vecini. Caroline cânta la acordeon, Paul la saxofon, Kathy la vioară, John la tobă, iar din această formulă avea să apară The Kelly Kids, prima formă adevărată a viitoarei Kelly Family. Curând au urmat spectacolele locale, primul concert plătit și aparițiile la televiziunea spaniolă, după care familia a început să călătorească prin Europa și să cânte acolo unde putea, pe străzi, în piețe, în restaurante și, mai târziu, din oraș în oraș cu celebrul lor autobuz supraetajat.

Mai târziu, în Roma aveau să treacă chiar printr-un episod aproape cinematografic: hoții le-au spart vehiculul și le-au furat practic tot ce aveau, lăsându-le însă instrumentele. Rămași fără bani, membri familiei au început să cânte în stradă, iar Dan avea să povestească mai târziu cum, văzând pălăria umplându-se cu bani, le-a spus copiilor că viața lor tocmai ce se schimbase. Și chiar se schimbase.
De asemenea, foarte interesant este și cât de greu este să îi consideri pur și simplu „americani”: dintre cei nouă frați și surori care formează nucleul Kelly Family din anii ’90, șase s-au născut în Spania, Paddy s-a născut la Dublin, Maite la Berlin, iar Kathy în Statele Unite. Spaniola a fost pentru mulți dintre ei o limbă a copilăriei, nu una învățată târziu, iar familia a crescut într-un mediu profund multilingv. Nu există o cifră unică valabilă pentru fiecare dintre frați, însă, de exemplu, Kathy vorbește engleză, spaniolă, franceză, italiană și germană, iar Paddy vorbește engleză, germană, franceză, spaniolă și olandeză.
Povestea aceasta extraordinară avea însă și o latură profund tristă. În 1982, Barbara-Ann Kelly, mama copiilor mai mici și una dintre figurile centrale ale familiei, moare de cancer. Ultimul ei îndemn către familie avea să devină aproape un motto al Kelly Family: „Keep on singing.” Și exact asta au făcut. După alți câțiva ani de călătorii, inclusiv prin Franța și din nou prin Statele Unite, familia revine în Germania în 1987 și începe practic de la zero, cântând pe Domplatte, piața din fața catedralei din Köln, apoi prin străzile și piețele Ruhrului. Succesul crește încet, aceștia își cumpără propriul cort pentru concerte, iar în octombrie 1988 Dan înființează propria casă de discuri, KEL-Life Music Production, prin care familia urma să își păstreze controlul asupra muzicii și asupra propriilor lansări.

Un an mai târziu, în 1989, aceștia cumpără la Amsterdam celebrul houseboat Sean O’Kelley, pe care îl renovează timp de aproximativ doi ani și pe care îl denumesc, foarte frumos, după străbunicul irlandez de la care pornise povestea familiei. Nava avea să devină casă, refugiu și spațiu de creație pentru familie, iar mai târziu avea să fie legată inseparabil de imaginea lor. În 1990 vine însă o nouă lovitură: Dan suferă un AVC grav și rămâne timp de aproximativ trei luni inconștient și incapabil să comunice. Din acel moment, copiii sunt obligați să preia din ce în ce mai mult controlul asupra familiei și al carierei. Iar ceea ce mi se pare fascinant este că, numai câțiva ani mai târziu, acești copii care cântaseră în fața unei case din Spania, pe străzile Romei și apoi prin piețele Germaniei aveau să umple arene și să devină unul dintre cele mai mari fenomene pop ale Europei.

Dacă ar trebui să alegem figura centrală a Kelly Family în perioada Almost Heaven, probabil că Paddy Kelly ar fi primul nume care ne-ar veni în minte. Avea acea imagine absolut imposibil de confundat, cu părul foarte lung și trăsăturile aproape androgine, însă, în spatele imaginii de idol pentru adolescenți, se afla un muzician extrem de important pentru funcționarea familiei. Pe Almost Heaven îl găsim la voce, chitară, bass, banjo, mandolină, clape, percuție și chiar tabla, iar alături de Kathy este și unul dintre producătorii albumului. Tot Paddy cântă împreună cu Angelo „I Can’t Help Myself”, iar cu Kathy împarte vocile pe „Fell in Love with an Alien”, două dintre cele mai importante cântece ale discului.

Angelo era mezinul familiei și, probabil, unul dintre membrii pe care publicul îi recunoștea cel mai ușor în videoclipurile Kelly Family. Imaginea copilului blond putea lăsa impresia unei mascote a trupei, însă Angelo era deja un muzician în adevăratul sens al cuvântului. Pe Almost Heaven cântă la tobe, percuție și timbales și, bineînțeles, folosește și vocea, iar împreună cu Paddy este în prim-plan pe „I Can’t Help Myself”. Tocmai acesta este unul dintre lucrurile fascinante la familia Kelly: inclusiv cei foarte tineri nu erau doar așezați în decor pentru imagine, ci participau efectiv la construcția muzicii.

Maite reprezenta și ea generația mai tânără a familiei și avea încă de atunci o personalitate care ieșea foarte ușor în evidență. Pe Almost Heaven o auzim la voce și percuție, însă primește și propriul moment în centrul scenei prin „Every Baby”, unde este vocea principală. Mai apare alături de John și Paddy pe „When the Boys Come Into Town”, iar pe „Hey Diddle Diddle” cântă împreună cu Paddy, Angelo și Barby. Și în cazul ei se observă foarte bine formula aparte Kelly Family: nu exista un singur solist în jurul căruia se construia totul, fiecare dintre frați putea, pentru câteva minute, să devină personajul principal al albumului.

Kathy este poate mai puțin asociată cu imaginea de teen-idol a Kelly Family, însă, din punct de vedere strict muzical, este una dintre cele mai importante persoane de pe Almost Heaven. Este co-producător al albumului alături de Paddy și cântă la vioară, pian, clape, orgă Hammond și acordeon, pe lângă rolul său vocal. Kathy este cea de-a doua voce pe „Fell in Love with an Alien”, dar o găsim în prim-plan și pe „Come Back to Me” și „Nothing Like Home”. Într-un fel, dacă Paddy reprezenta una dintre principalele fețe publice ale familiei în 1996, Kathy era una dintre coloanele muzicale din spatele ei, un muzician complet și unul dintre oamenii care țineau în echilibru acest uriaș mecanism de familie.

Ar fi profund nedrept să credem că ceilalți membri ai familiei aveau doar roluri secundare. John cântă la chitare și percuție și este una dintre vocile de pe „When the Boys Come Into Town”, Patricia aduce inclusiv harpa pe album și cântă „You Belong to Me”, Jimmy apare cu chitara acustică, electric zither și chiar spoons și este vocea principală pe „Nanana” și „Thunder”, Joey cântă la chitare și preia „Staying Alive”, iar Barby are propriul său moment prin „Like a Queen”. Așadar, când spun că Almost Heaven funcționează aproape ca un portret colectiv al familiei, chiar asta vreau să spun: cei nouă nu formează o trupă în sensul obișnuit al cuvântului, cu unul sau doi oameni în față și restul în spate, ci un organism muzical în care aproape fiecare membru poate deveni, de la o piesă la alta, vocea principală.
Din punct de vedere al înregistrării și al producției, Almost Heaven este și aici un produs foarte Kelly Family. Discul a fost înregistrat în 1996 în două locuri, la Sound Studio N din Köln, în Germania, și la Capri Digital Studio din Capri, Italia, iar conceptul albumului îi aparține lui Dan Kelly. Producția propriu-zisă a fost însă realizată de Paddy și Kathy Kelly, așa cum observam mai devreme, cei doi având astfel un rol mult mai important decât simpla interpretare a pieselor. Jan Shurman este creditat pentru partea de mobile recording, în timp ce de înregistrare și de ingineria de sunet s-au ocupat și Günther Kasper, Max Carola, Max Volume și Jürgen Lusky. Mixajul a rămas, interesant, tot parțial în interiorul familiei, fiind realizat de Günther Kasper, Georgi Nedeltschev, Kathy, Paddy și Max Volume, iar mastering-ul final a fost semnat de Georgi Nedeltschev și Dieter Wegner.
Și, așa cum observam și mai devreme, poate cel mai frumos lucru este că o bună parte din sunetul pe care îl auzim pe Almost Heaven vine chiar din interiorul familiei. Vioară, harpă, acordeon, pian, Hammond, mandolină, banjo, bass, chitare, tabla, tobe și tot felul de instrumente de percuție sunt cântate în mare măsură chiar de membrii familiei Kelly. Există, bineînțeles, și câțiva muzicieni și tehnicieni din exterior, însă nucleul muzical rămâne familia însăși. Cred că de aici vine și o bună parte din caracterul organic al discului: nu avem senzația unui produs pop fabricat în studio în jurul unor cântăreți, ci mai degrabă a unei familii de muzicieni care intră în studio și își construiește singură muzica, de la cântec și interpretare până la producție și mixaj.

Dragă melomanule, am ajuns la finalul încă unui articol despre un disc legendar. Almost Heaven se lansa cu foarte mulți ani în urmă, însă, ascultându-l și reascultându-l pentru acest articol, am realizat că este, într-un fel ciudat, foarte tânăr. Așa că am decis să caut o imagine mai recentă cu membri The Kelly Family. Și, chiar dacă eu mi-i imaginez mereu copii, mereu adolescenți și mereu tineri, așa cu i-am văzut eu prima dată pe MTV, iată că privind imaginea de mai sus, concluzionăm că oricât de talentat ești, timpul nu iartă pe nimeni.
Însă, chiar și așa, dacă te uiți atent la această fotografie vei vedea că zâmbetele lor au rămas fără vârstă. Iar asta mă întoarce la o concluzie pe care o am de foarte multe ori atunci când ascult discuri celebre: unele dintre ele au un caracter teribil de „tinerețe fără bătrânețe”. Și spun asta gândindu-mă, bineînțeles, la celebrul basm al lui Petre Ispirescu, dar și la calitatea profundă de basm pe care o are acest disc și, de fapt, întreaga poveste a familiei Kelly. Parcă există ceva acolo care refuză să îmbătrânească. Naivitatea zâmbetului lor, nu-i așa?
Cumva, dacă asculți „Fell in Love with an Alien”, asculți un fel de sâmbure al anilor ’90. Piesa te duce imediat cu gândul la vremurile acelea, când încă exista o ancoră puternică în spiritul libertar apărut în anii ’60 și ’70, dar, în același timp, începea să se simtă din ce în ce mai puternic fascinația pentru viitor, pentru tehnologie, pentru anii 2000 și pentru tot ceea ce urma să vină. Chiar și cuvântul „alien” căpăta atunci parcă o greutate aparte. Iar aici venea o familie de la care nu te-ai fi așteptat deloc și crea un cântec despre o extraterestră. Și nu oricum: „Fell in Love with an Alien”. Adică nu doar că întâlnești un alien, ci te și îndrăgostești de el.
Și poate tocmai aici se află una dintre cele mai frumoase idei ale cântecului. Nu vorbim despre acel extraterestru înfricoșător pe care îl întâlnim în Mars Attacks! sau despre ființele misterioase din Close Encounters of the Third Kind. Aici avem parte de o ființă aproape omenească, numită „alien” doar pentru că este diferită. Pentru mine, în spatele acestui cuvânt nu se află atât ideea de extraterestru, cât puterea de a fi altfel, de a veni dintr-o altă lume și, cu toate acestea, de a putea fi iubit. Și cred că aceasta este una dintre marile calități ale piesei: sub povestea ei aparent copilărească se ascunde, de fapt, o idee extrem de simplă și de frumoasă, aceea că diferența nu trebuie să ne sperie.
Bineînțeles că nu pot să mă despart de tine fără să mai subliniez încă o dată caracterul naiv, poate prea copilăresc și profund romantic al acestui cântec, lucru la care, așa cum spuneam și la începutul articolului, știu că mulți dintre voi veți zâmbi într-un fel anume. Însă, pentru mine, naivitatea rămâne una dintre formele de puritate ale ființei umane. Cred că să poți trece prin atât de multe lucruri și să rămâi, cu toate acestea, naiv, cu sufletul deschis și fără să privești permanent lumea cu suspiciune, este ceva extraordinar de prețios. Dacă sufletul reușește să treacă prin viața asta fără să își piardă naivitatea copilărească, bucuria de a face bine, de a trăi frumos, de a râde, de a sări în sus și de a te uita la soare nu cu frica că te arde la ochi, ci cu bucuria simplă de a-l vedea, atunci cred că ai păstrat ceva extrem de important. Iar pentru mine, „Fell in Love with an Alien” exact acest mesaj îl poartă de fiecare dată când îl ascult. Te las cu acest gând.
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.