Dragă melomanule, îți propun pentru săptămâna aceasta un album și o trupă din anii 70, ce au făcut furori cu hitul „The Logical Song”, ce se regăsește pe acest album – un cântec care nu are vârstă, care este mai viu și mai grozav decât niciodată. Așa că hai să decomprimăm împreună povestea albumului și a trupei și să aflăm premisele care lansau acest hit fără vârstă.
Când reascult The Logical Song, mă conectez imediat la un stil de a cânta de altădată, un stil care nu se mai practică acum – o muzică la granița grozavă dintre pop și rock, cu tușe absolute de muzică cultă, însă, în același timp, o muzică universală, ba chiar comercială i-am putea spune. „Comercialul” de pe acest disc este însă un alt fel de comercial – vine de pe vremea când muzica avea bun simț, nici măcar nu am putea compara The Logical Song cu ceva ce acum se aude pe radio și este de succes.
Când pui pe ascultare The Logical Song, vei fi imediat uimit de emfaza cu care Roger Hodgson cântă, așa cum spuneam mai sus, o emfază care lipsește astăzi din abordarea muzicii. The Logical Song este cea mai importantă piesă de pe „Breakfast in America” și este hit-ul suprem cu care Supertramp s-au afirmat. Îți las mai jos o imagine cu Roger cântând The Logical Song:
Cântecul compus de Roger relatează experiența sa de a fi trimis de acasă la internat timp de 10 ani, atunci când era doar un copil. Emfaza din felul în care Roger cântă această piesă dovedește un caracter profund personal pe care acesta l-a inclus în compoziție. Chiar dacă este o piesă de succes, o piesă populară, The Logical Song conține meditații adânci din partea lui Roger, întrebări ca „ce contează de fapt în viață” sau „când se sfârșește cu adevărat inocența copilăriei”, însă versul cel mai curajos al acestei piese rămâne „please tell me who I am”, vers care îmi răsună puternic în minte, atât de frumos exprimat de vocea unică a lui Roger. De fapt și până la urmă, aceasta este întrebarea fundamentală a cântecului – „cine sunt?”.
Este greu să definim concret condițiile prin care un om devine artist, însă putem să ne gândim că astfel de momente din copilărie sau adolescență, momente grele asemenea celor prin care a trecut și Roger, determină mintea să se amestece cu sufletul și să își ridice astfel de întrebări teribile, care, mai târziu, vor fi evocate și înfrumusețate prin artă. „Please tell me who I am” este o întrebare foarte grea. Pe cine întrebăm? Ne răspunde cineva? O întrebare care naște și mai multe întrebări…
Just este, însă, că este o întrebare suficient de adâncă încât să nască un artist. Astfel, un om rănit își va pune această întrebare, iar lipsa răspunsului, prin amestecul minții cu sufletul, va crea niște condiții unice prin care omul va ajunge să contureze răspunsul prin artă – va cânta, va picta, va dansa, toate acestea din suflet și din puterea creației, această unică condiție superbă, incubată magic într-un om suferind, într-un final are puterea de a transforma omul în artist.
Artistul în acest caz este Roger Hodgson, ce a reușit cu succes să includă pe Breakfast in America niște compoziții pur personale, în frunte cu The Logical Song, un cântec tivit de această suferință din trecutul său. Albumul conține însă și alte piese celebre ca „Goodbye Stranger”, „Take The Long Way Home” sau chiar piesa ce dă titlul albumului, „Breakfast in America”. Albumul a câștigat mai multe premii Grammy la începutul anilor 80: Best Album Package și Best Engineered Non-Classical Recording, de asemenea a stat pe locul 1 în Billboard Pop Albums Chart timp de 6 săptămâni în 1979.
Supertramp se formau în Londra în 1970, membri fondatori fiind Roger Hodgson (voce, clape și chitară) și Rick Davies (voce și clape). Forma consacrată ce a rezistat timp de 10 ani între 1973 și 1983, a fost compusă din cei doi pe care i-am menționat mai devreme plus Dougie Thomson (bas), Bob Sienberg (baterie) și John Helliwell (saxofon).
După această perioadă trupa și-a schimbat des componența, Rick Davies fiind singurul membru constant în toată perioada cât Supertramp a fost activă. Pornirea trupei a fost lentă începând cu prima parte a anilor 70, primele lor două albume, încadrate în genul prog-rock, nu au fost de succes, trupa luptând să se facă cunoscută. Au spart gheața cu albumul „Crime of the Century” (1974), album prin care au adus muzica lor mai aproape de pop. Bineînțeles, însă, că succesul cel mai mare l-au cunoscut cu Breakfast in America la finalul anilor 70.
Formula clasică s-a spart în 1983 când Roger Hodgson a părăsit trupa pentru a încerca o carieră solo. Davies a ținut Supertramp activă, lansând încă două albume, însă în 1988 s-au despărțit și cei rămași. Această despărțire nu a fost însă definitivă, existând mai multe încercări de a învia trupa, cu noi albume și tururi mondiale: Some Things Never Change (1997) și Slow Motion (2002). Chiar dacă majoritatea membrilor sunt încă în viață, nu există planuri pentru a reuni trupa și a cânta împreună în continuare.
Breakfast in America a fost al șaselea disc al trupei și a fost lansat pe 15 martie 1979 la A&M Records. Înregistrările au fost făcute în 1978 la Los Angeles în studiourile The Village Recorder. Discul ar fi trebuit inițial să se numească „Hello Stranger”, conceptul din spatele său fiind dualitatea – personalitățile diferite ale lui Hodgson și Davies, discul urmând a fi împărțit în două părți relativ distincte, cu compoziții specifice fiecăruia dintre cei doi. Însă, acest lucru nu s-a mai întâmplat, cei doi ajungând într-o încordare din cauza acestei „împărțiri”, și, într-un final plin de pace, aceștia preferând să realizeze un disc jucăuș și liniștit, în loc de unul mult prea conceptual pentru pacea vremii și pentru pacea specifică lor.
Numele a fost și el schimbat din Hello Stranger în Breakfast in America, fiind preferat de Hodgson, iar Davies s-a lăsat convins, noul titlu complementând mai bine caracterul de „fun” al albumului. Probabil însă că acest „fun” a fost perceput diferit de ascultători, albumul fiind perceput pe alocuri ca o satiră la adresa Americii, cu toate că trupa a declarat în multe ocazii că nu a intenționat așa ceva, realizând mai mult o satiră „din greșeală”.
Însă, dacă ne uitam atent la povestea din spatele unora din piesele albumului, putem și noi, acum la atât de mult timp de la lansarea albumului, să îl percepem ca fiind satiric și cu semne de întrebare ridicate visului american. Spre exemplu piesa „Gone Hollywood” spune povestea unei persoane ce se mută la Los Angeles în speranța că va deveni un star al filmelor, dar se lovește de nenumărate obstacole.
Inginerul de sunet Peter Henderson își aduce aminte că sesiunile de înregistrare au fost unele dintre cele mai grozave la care a participat, definite de o stare foarte bună, fără tensiuni de vreun fel. Mai jos lista completă a celor ce au participat la realizarea discului:
Rick Davies – voce, clape
Roger Hodgson – voce, clape
John Helliwell – saxofon
Bob Siebenberg – baterie
Dougie Thomson – bas
Slyde Hyde – tubă și trombon
Gary Mielke – Oberheim
Peter Henderson – producător, inginer
Lenise Bent – inginer asistent
Jeff Harris – inginer asistent
Coperta de neuitat a albumului participă și ea cu succes la satira nevoită, fiind o operă de artă în sine, realizată de Mike Doud și Mick Haggerty. Putem observa acel strop de pamflet la adresa Americii încă de pe copertă: actrița Kate Murtaugh este îmbrăcată în chelneriță de american-diner, fotografiată de pe geamul unui avion, în zare putându-se vedea un Manhattan realizat din cești, pet-uri și căni de tot felul. Deștept, nu-i așa?
Apropiindu-mă de finalul acestui articol, revin la întrebarea pe care Roger Hodgson o ridică ca fundament al piesei The Logical Song – „please tell me who I am”. Oare a aflat Roger răspunsul la această întrebare, ori poate a fost mai degrabă acel tip de întrebare retorică, o întrebare fără răspuns în tinerețe, dar o întrebare care cel mai probabil și-a adus răspunsul prin trecerea timpului. Cu siguranță că Roger are un altfel de răspuns acum, la cei peste 80 de ani și o experiență de viață uimitoare în spate. Bag mâna în foc că acum nu îi mai pare rău de tristețea suferită ca și copil, toate aceste nefericiri precoce determinându-l să creeze o artă unică, un lamento teribil de valoros în piesele pe care le-a creat, în frunte cu eterna „The Logical Song”.
Astfel, mă despart de tine uimit încă o dată de această putere fascinantă a muzicii și a artelor în general, de a metamorfoza suferința și tristețea într-un produs artistic valoros, așa cum este The Logical Song, un produs artistic care nu are vârstă, este etern și oricând îl voi asculta nu va face altceva decât să îmi ridice inima.
Te invit să ne mărturisești experiența ta cu acest disc fie în comentarii mai jos, fie pe grupul de Facebook „Melomani Romania”.
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
