Dragă cititorule, săptămâna aceasta o să îți scriu despre un film pe care îl așteptam cu sufletul la gură după ce devorasem cu mare pasiune cartea cu același nume, scrisă de Andy Weir. Povestea din carte mă captivase, ideea în sine a filmului era extrem de ingenioasă, iar întâlnirea specială dintre personajul principal, Grace, și fascinantul extraterestru Rocky îmi captase complet atenția. La doar câteva luni după ce citisem cartea am aflat că urmează o ecranizare, auzind de asemenea că Ryan Gosling va interpreta personajul principal, așadar doar motive de bucurie. Știind portretul lui Grace din carte, Gosling avea mari șanse să fie o potrivire de zile mari.
Aproape doi ani trecuseră de când povestea lui Grace și a lui Rocky mă captivase, iar așteptarea avea să se fi terminat, urma să aflu cum au reușit Phil Lord și Christopher Miller să spună povestea din carte. Avea să fie corect pusă în scenă? Avea să respecte evenimentele din carte? Avea să dea o formă corectă personajelor? Avea Gosling să fie bun ca Grace? Hai să vedem.
În primul rând vreau să îți spun că nu prea mai cred că în zilele noastre se mai pot face filme SF adevărate. Mi se pare că după ce am depășit granița lui 2014, odată cu Interstellar, nu prea s-au mai făcut filme SF clasice, cu substrat filosofic, cu poveste științifică serioasă, cu focus pe explorare și pe spațiul cosmic, emfaza mutându-se către violență și CGI masiv, de cele mai multe ori mult mai prost calitativ față de ce se făcea înainte, paradoxal, pentru că acum avem mai multă tehnologie la dispoziție decât acum 20 de ani. Nu am crezut că am să o spun vreodată, însă efectele speciale din 2026 sunt mai slabe decât cele de acum 20 de ani.
Însă, pentru a păstra un strop de optimism, pe ici, pe colo, au mai fost câteva excepții de-a lungul anilor, iar povestea Project Hail Mary mi-a restaurat speranța că spiritul filmelor SF clasice încă este viu. Permite-mi să îți povestesc în cele ce urmează de ce.
Pornesc clarificările de la romanul din spatele filmului, lansat de Andy Weir în 2021. De Weir auzisem cu toții încă de la lansarea The Martian, carte pe care tot el o scrisese. Weir se făcuse remarcat în cazul The Martian printr-o obsesie științifică aparte, dorind să scrie SF, însă unul corect din punct de vedere științific, susținut de un realism fizic și matematic aparte, explicat inginerește până la nivel de detaliu.
Nici noua sa carte nu a fost departe de acest stil al său de a aborda lucrurile, inginerește și științific, Weir identificând mai întâi nu povestea umană din Project Hail Mary, ci mai degrabă problema de fond, imensă din punct de vedere științific, o amenințare aproximativ pasivă în fața căreia omenirea nu avea nicio șansă, aceasta fiind o provocare, dar și o nouă frontieră pentru umanitate.
Procedura de creație a lui Weir este clară în cazul tuturor cărților sale, identifică „problema” care va deveni sâmburele poveștii, o verifică și răsverifică din punct de vedere științific și o susține cu explicații inginerești, apoi construiește personajele în jurul acestei „probleme”. Weir nu este, în esență, un creator de personaje, focusul său, ca și în cazul The Martian, fiind pe problemă și nu pe detaliu, ceea ce, pentru Project Hail Mary, îi crease adevărate stări de teamă, chiar și cu cauza principală a filmului „rezolvată”, cartea sa nu avea încă suflet.
Acesta scrisese premisa, introducerea și începutul cărții, conturase pasiv anumite personaje, însă încă îi lipsea inima romanului. Cartea a căpătat sens pe deplin în momentul în care a fost introdus personajul lui Rocky și relația profundă dintre acesta și Grace, romanul prinzând viață, chiar Weir declarând mai târziu că acesta a fost momentul de cotitură, o adevărată revelație creativă. Îți las mai jos o imagine cu Andy Weir:
Însă, să îți povestesc mai întâi despre „problema” din filmul Project Hail Mary. Umanitatea, pe deplin liniștită, este pusă față în față cu o amenințare tare aparte: un fel de infestare cosmică cu niște micro-paraziți numiți „astrofagi”, care se hrănesc cu… lumină. Aceștia aveau să se hrănească din energia Soarelui până când, într-un final, lipsa luminii ar fi determinat planeta Pământ să piardă orice urmă de viață, inclusiv ființele umane. Astfel, așa cum îi place Hollywood-ului, umanitatea se află din nou în fața posibilității de a dispărea, de altfel subiectul multor filme SF.
Project Hail Mary este însă diferit, pentru că nu este o altă poveste simplă despre extincție. De data aceasta umanitatea nu se războiește cu cine știe ce rasă de extratereștri, ci se războiește cu o amenințare greu de combătut. Se războiește cu astrofagii.
Tensiunea crește prin personajul profesorului Ryland Grace, acesta jucând un rol extrem de important în descoperirea amenințării și, mai târziu, în încercarea de a o combate. Grace este jucat cu măiestrie de Ryan Gosling și, printr-o interesantă serie de evenimente, acesta ajunge să se trezească singur, la milioane de kilometri distanță de Pământ, în încercarea de a-și salva planeta.
Întorcându-ne pe Pământ, oamenii de știință înțeleg că nu au nicio cale de a salva planeta de la sursă și că, mai mult, toate planetele care se hrănesc de la același Soare sunt afectate de aceste ființe microscopice letale. Toate astrele, mai puțin una. Astfel, dacă letalitatea microorganismelor astrofage avea o rezolvare, aceasta se regăsea în sistemul Tau Ceti, aici telescoapele descoperiseră o stea care nu era afectată de astrofagi, de altfel singura din toată galaxia.
Se decide că singura șansă a umanității stă într-o călătorie până la această planetă îndepărtată, pentru a se analiza ce o face specială și imună în fața astrofagului. Umanitatea nu deținea însă puterea de a călători interstelar, dar, iată, chiar astrofagul avea să fie utilizat pe post de combustibil.
Oamenii de știință dezvoltă rapid o navă interstelară cu astrofag pe post de combustibil și antrenează rapid un mic grup de astronauți pentru călătoria către Tau Ceti. Soarta decide ca biologul francez Martin DuBois să moară într-o explozie pe Pământ, chiar înainte ca nava să plece spre Tau Ceti, Martin fiind cel responsabil cu partea științifică de la bordul navei.
Bineînțeles că, având o asemenea criză pe mâini, se decide ca Grace să fie cel care îl înlocuiește pe Martin. Doar că Grace nu își pusese niciodată problema de a pleca într-o călătorie interstelară, fiind un om simplu, fără condiție fizică, căruia îi era teamă să se dea chiar și într-un montagne russe. Însă conducerea misiunii decide că el era singurul în măsură să îndeplinească acest rol, cunoscând întreg proiectul și având cunoștințele științifice necesare pentru a-l înlocui pe Martin.
Este interesant că Grace refuză categoric, misiunea fiind una eminamente sinucigașă: nava călătorind către Tau Ceti, echipajul urma să fie trezit din coma indusă pentru a supraviețui călătoriei, apoi aveau să analizeze și să preleveze informații din sistemul Tau Ceti și să trimită pe Pământ rezultatele descoperirilor lor, care, cu speranță, ar fi putut salva omenirea.
Din păcate, combustibilul de la bordul navei nu ar fi permis decât o călătorie într-un singur sens, de pe Pământ până la Tau Ceti, rezultatele analizei urmând să fie trimise pe Pământ cu ajutorul unor drone de mici dimensiuni. Astfel, în esență, misiunea ar fi fost una sinucigașă, echipajul neavând cum să se întoarcă acasă, trăindu-și viața rămasă la bordul navei, atât cât le-ar fi permis proviziile, apa și mâncarea.
Sigur că acest simbol al sacrificiului apare des în filmele americane de acest gen, însă este, de altfel, o chestiune profund umană, atât sacrificiul, cât și refuzul de a-l face. Este interesant cum a ales Andy Weir să îmbrace aceste evenimente, dat fiind că eroul său, Grace, este diferit față de tipicul eroului hollywoodian, acesta refuzând cu ardoare, ba chiar în film există o scenă aproape haioasă în care cei de la Mission Control se roagă de el să accepte rolul, iar acesta fuge, se ferește, refuză agresiv, totul cu un pic de umor, așa cum îi este specific personajului Grace. Mission Control îl prinde rapid pe Grace și îl trimite cu forța pe navă, împotriva dorinței sale.
Dacă până aici povestea și chiar și evenimentele de pe Pământ sunt, în esență, normale, filmul și acțiunea cumva renasc după momentul în care Grace este trimis cu forța în misiune și se trezește pe navă, după ce aceasta ajunge la destinație. Grace, complet confuz și „adormit”, se trezește pe navă, la ani lumină distanță de Pământ, într-o misiune pe care nu și-o dorise.
Tragicul momentului crește atunci când Grace realizează că suferă de amnezie și că nu înțelege pe deplin unde se află sau de ce. În carte, episodul amneziei are o greutate mai mare și durează mai mult, în timp ce în film amnezia trece mai repede. Tragicul se amplifică puternic în momentul în care Grace realizează că ceilalți membri ai echipajului, Yáo Li-Jie și Olesya Ilyukhina, au murit în timpul comei induse, el fiind singurul supraviețuitor.
Nu o să zăbovesc mult asupra evenimentelor care au urmat, pentru că mi-aș dori să te las pe tine să descoperi toate acestea, însă aș zăbovi asupra poveștii în sine și asupra a ceea ce ar fi putut simți o ființă umană aflată într-un colț de univers atât de îndepărtat, fiind acolo împotriva dorinței sale, dar și complet singură, ori, poate nu era singur?
Nu era singur, cu siguranță, iar prezența suplimentară nu venea de pe Tau Ceti, care, în esență, un sistem fără viață inteligentă, ci, mai degrabă, prezența suplimentară sosea tot din spațiu, de lângă el. Mare i-a fost mirarea lui Grace să descopere că nu era singur, că la granița sistemului Tau Ceti mai exista o navă.
După nenumărate momente interesante pe care, din nou, îți recomand să le descoperi singur, urmează poate cel mai interesant contact de gradul trei din istoria SF-ului. Grace face cunoștință cu extraterestrul din nava vecină.
După ce ajung să comunice, cel din nava vecină construiește o adevărată punte între cele două nave, o punte în care, la jumătate, cei doi se pot întâlni și comunica. Grace descoperă acolo o ființă ciudată, ca un fel de păianjen din piatră, cu cinci picioare/mâini, fără ochi, gură sau față, însă cu un comportament surprinzător de haios.
Discuțiile dintre cei doi se intensifică, Grace construiește un sistem de traducere care le permite să comunice direct, iar Rocky, așa cum îl denumește Grace pe haiosul extraterestru, construiește un adevărat habitat în care cei doi pot lucra, întâlnindu-se la jumătatea acestui tunel și fiind despărțiți doar de un perete transparent.
Sigur că relația dintre cei doi evoluează, iar cel mai interesant moment este atunci când ajung să locuiască împreună pe nava lui Grace, Rocky construindu-și un fel de costum care îi permite să se deplaseze prin atmosfera pământească.
Rocky sosea de pe o planetă îndepărtată, Erid, din sistemul 40 Eridani. Creatura în sine este foarte complexă, cu o durată de viață imensă, din câte ne dăm seama Rocky având cel puțin câteva sute de ani. De asemenea, corpul său are o arhitectură interesantă: cinci brațe și nu posedă văz, ci doar capacitatea de a scana, asemenea unui sonar, cele din jurul său, „văzând” prin auz. Temperatura de pe planeta și nava sa era foarte ridicată, o temperatură care ne-ar „frige” la atingere pe noi, oamenii.
Eridienii deveniseră conștienți de aceeași amenințare, astrofagul, și, la fel ca oamenii, ajunseseră în același loc, folosind același combustibil. Rocky avea aceeași misiune ca și Grace, să analizeze de ce Tau Ceti nu este afectată de astrofag. Interesant este că și Rocky era singur pe nava sa, la fel, colegii săi de călătorie pieriseră în timpul voiajului.
Aici voi opri narativa și nu îți voi dezvălui mai multe detalii, dorindu-mi să te las pe tine să le descoperi, însă îl voi aplauda puternic pe Andy Weir pentru capacitatea sa de a contura povestea, dar și aceste personaje fascinante, atât Grace, cât și Rocky, fără de care povestea aceasta nu ar fi avut același farmec.
Cel mai mult îl aplaud pe Weir pentru faptul că Rocky este haios. Acesta este poate cel mai interesant detaliu din istoria SF-ului, Rocky aducându-mi aminte de „ET”. Imaginația scriitorilor SF de până acum ne-a pregătit pentru multe posibile premise, extratereștri care pot comunica doar telepatic, ori care trăiesc în cine știe ce atmosferă ciudată, ori poate au dimensiuni uriașe, ori poate nici măcar nu au corp în lumea fizică, dar până acum nimeni nu a creat o rasă de extratereștri haioși, care posedă simțul umorului, o latură extrem de comună nouă, oamenilor, și atât de definitorie pentru noi.
De asemenea, îl aplaud și pe Ryan Gosling, care a portretizat un Grace perfect, exact ca în carte. Am aflat că Gosling a fost obsedat de această carte și că și-a dorit să păstreze un Grace anxios și stresat, profund uman, fără să îi permită niciun moment să se transforme în super-eroul clasic de Hollywood. De altfel, multe scene au fost refilmate la cererea sa pentru a aduce această savoare specială și non-blockbuster.
O atenție extraordinară a fost acordată personajului Rocky, sute de ore și zeci de specialiști fiind implicați în realizarea și transpunerea sa din cartea lui Andy Weir în realitate. Și pot să îți spun cu mâna pe inimă că le-a reușit, Rocky a ajuns în film exact așa cum mi-l imaginam eu atunci când citeam cartea.
Este interesant că Rocky a fost creat și fizic pe platoul de filmare, fiind realizată o păpușă animatronică reală, manipulată telecomandat, ceea ce i-a oferit lui Ryan Gosling ocazia să îl vadă pe Rocky în realitate și să joace efectiv împreună în scenele din film.
Păpușarul principal, cel care s-a ocupat de mișcările lui Rocky, este deja celebrul James Ortiz, având în portofoliul său proiecte precum The Woodsman sau The Skin of Our Teeth, însă, în cazul lui Rocky, acesta a făcut și mai mult decât face un simplu păpușar, oferindu-și întreaga implicare, vocea lui Rocky din film fiind chiar vocea lui James.
Inițial nu era planificat ca vocea din film să îi aparțină lui James. Acesta a filmat scenele alături de Ryan Gosling și, pentru ca scenele să fie cât mai coezive, James trebuia să interpreteze și replicile lui Rocky, care urmau să fie suprascrise ulterior de un alt actor. Însă producătorilor le-a plăcut atât de mult ceea ce a făcut James, încât au decis să păstreze chiar vocea sa și în varianta finală a filmului.
De asemenea, o chestiune imperativă pentru realismul filmului este faptul că interioarele navelor au fost realizate în domeniul realului, neapelându-se la CGI decât atunci când a fost necesar și doar în completare.
Sunetul filmului este cu adevărat bun, o coloană Dolby Atmos atent finisată, cu frecvențe joase bine definite și folosite des, care, într-un sistem bine calibrat, ies frumos în evidență. Pe parte video, cadrele sunt clasice, evocând mai degrabă SF-ul clasic decât pe cel modern, Project Hail Mary fiind încadrat într-o estetică de tip hard sci-fi.
În încheiere aș dori să remarc cât de fidelă este această ecranizare cărții, faptul că nu s-a abătut deloc de la culorile romanului, evenimentele fiind respectate aproape întru totul, cartea fiind transpusă în realitate printr-o imaginație de bun-simț. Grace a avut exact umorul din carte, Rocky a fost exact cum mi l-am imaginat, nava având parcă fix coridoarele înguste pe care le construiam în minte atunci când citeam și, bineînțeles, finalul fiind exact așa cum îl vizualizasem cu ochii minții atunci când citeam romanul.
Bineînțeles că binele învinge, iar armonia deosebită dintre Rocky și Grace este mirodenia care salvează atât Pământul cât și Eridul. Cei doi îndeplinesc cu succes misiunea din sistemul Tau Ceti, descoperind acolo un organism microscopic care practic se hrănea cu astrofag. Pe acesta îl colectează, Grace îl trimite către Pământ, iar Rocky îl încarcă în nava sa pentru a-l duce către Erid. Acest microorganism, numit Taumoeba, avea să salveze tot.
Călătoria înapoi spre casă a lui Grace devine posibilă datorită lui Rocky, acesta încărcându-i rezervoarele cu combustibil. Cei doi își iau la revedere. Pleacă fiecare către propriul sistem planetar. Nu aveau să se mai vadă vreodată.
Acesta a fost finalul pe care îl așteptam cu toții și finalul despre care chiar am crezut, atât în carte, cât și în film, că va rămâne până la capăt. Însă se pare că Andy Weir și-a dorit ceva mai mult de la acest final și nu putea să îi lase pe protagoniștii noștri, pe Grace și pe Rocky, altfel decât împreună.
Pe drum, Grace descoperă că Taumoeba aflată pe nava sa începea să evolueze, să găsească o cale de a ieși din recipiente și să consume astrofagul de pe navă, ceea ce ar fi fost tragic atât pentru el, cât și pentru Rocky. Grace realizează imediat că, prin mici adaptări, ar fi putut ajunge singur către Pământ împreună cu Taumoeba, însă Rocky nu, acesta ar fi rămas singur în spațiu, cu Taumoeba scăpată din containerele sale și devorând tot astrofagul din rezervoare. Rocky nu ar mai fi ajuns acasă și ar fi murit singur în spațiu și, mai mult, planeta sa, Erid, nu ar mai fi fost salvată. Atunci Grace se decide, trimite dronele cu instrucțiuni și cu Taumoeba către Pământ și pornește în a-l intercepta pe Rocky până nu este prea târziu.
Filmul se încheie cu bine, Pământul primește dronele de la Grace și se salvează, trimițând de asemenea Taumoeba către Soare, ceea ce îndepărtează cu totul astrofagul din sistemele afectate. Însă filmul se termină și cu Grace aflat pe planeta Erid, alături de prietenul său Rocky, pregătindu-și călătoria înapoi spre casă, către Pământ, luându-și rămas-bun de la Erid și de la Rocky.
Project Hail Mary este un SF nou cu adevărat bun, care restaurează complet speranța noastră, a fanilor SF-ului, în producțiile moderne ale genului. Încă se pot scrie povești SF grozave, așa cum se scriu încă din 1865, când Jules Verne lansa celebra De la Terre à la Lune, însă se pare că încă se mai pot realiza și filme SF grozave, așa cum se întâmplă încă din 1968, atunci când a fost lansat 2001: A Space Odyssey. Project Hail Mary se încadrează în ambele categorii, atât o carte SF cu adevărat bună, cât și o ecranizare grozavă.
În încheiere, rămân uimit de această ecranizare, una dintre cele mai bune vizionate de mine, prezentând atât de bine estetica lui Rocky și relația deosebită dintre el și Grace, poate cea mai emoționantă relație din vreun film SF de până acum. Aici trebuie să ne scoatem pălăriile în fața lui Andy Weir, un obsedat de știință care a reușit să portretizeze poate cele mai înduioșătoare personaje din istoria SF-ului. Te las cu acest gând.
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
