Dragă cititorule, astăzi îți voi reține atenția cu ceva puțin diferit și, cred eu, tare interesant. Într-o vineri tomnatică de început de octombrie, în Bucureștiul meu drag, am avut ocazia să îi vizitez pe prietenii mei de la AVstore, unde urma să îi întâlnesc și să îi intervievez pe trei domni foarte interesanți de la Chord Electronics: Rob Watts, Colin Pratt și Tom Vaughan.
Rob Watts, Digital Design Consultant, este omul din spatele multora dintre arhitecturile digitale care au ajuns să definească DAC-urile Chord Electronics, creatorul tehnologiilor WTA și Pulse Array și persoana care și-a petrecut câteva decenii din viață încercând să împingă tot mai departe limitele reproducerii digitale. Colin Pratt, Sales Director, coordonează partea comercială și de vânzări a companiei și, așa cum aveam să îmi reamintesc încă o dată în timpul conversației noastre, este și un meloman pasionat, având o relație profund personală cu muzica. Iar Tom Vaughan, cel mai tânăr dintre cei trei și Professional Systems Engineer, vine din zona de inginerie, lucrează îndeaproape la dezvoltarea și evaluarea produselor Chord Electronics, inclusiv a amplificatoarelor, și aduce în discuție și perspectiva unui muzician care cântă el însuși într-o orchestră.
Cei trei se aflau în România cu ocazia lansării noului Chord Electronics Quartet, un upscaler digital de referință care duce și mai departe ideile lui Rob Watts despre reconstrucția cât mai precisă a semnalului digital, folosind noul filtru Blackbird WTA, o putere de procesare impresionantă și, pentru prima dată într-un produs Chord Electronics de acest tip, Pulse Array ADC integrat.
Îți dai seama, dragă cititorule, că în zilele dinaintea interviului m-am gândit destul de mult la ce aș putea să îi întreb pe cei trei. Eram aproape sigur că Rob și colegii lui se săturaseră deja de interviurile tehnice în care erau întrebați despre frecvențe de eșantionare, lungimi de filtre și milioane de tap-uri, FPGA-uri, algoritmi WTA, interpolare și toate celelalte minunății matematice ascunse în interiorul produselor lor. Așa că mi-am spus că aceasta era o ocazie specială de a face lucrurile puțin diferit.
De data aceasta, mi-am dorit să ne întoarcem la partea care contează de fapt cel mai mult în întreaga industrie audio. La acel lucru fără de care niciunul dintre produsele despre care scriem sau pe care le proiectăm nu ar avea, de fapt, niciun motiv să existe. La muzică însăși.
Așa că am plecat de acasă înarmat cu o serie de întrebări prin care speram să îi port pe cei trei prin amintiri legate de muzică, prin lucrurile care i-au format și prin felul în care această artă extraordinară reușește cumva să pătrundă adânc în noi și, măcar pentru câteva clipe, să ne facă niște oameni puțin mai buni.
Pentru că, până la urmă, cred că despre asta este vorba. Fiecare produs Chord Electronics, fiecare componentă High-End și, de fapt, fiecare aparat Hi-Fi, fie că vorbim despre ceva atât de sofisticat precum Quartet sau despre o pereche populară de boxe de o sută de lei, încearcă în esență să facă același lucru: să elibereze muzica și să îi permită să devină acel mic medicament pentru suflet de care, din când în când, avem atât de mare nevoie.
Înarmat cu vreo douăzeci de întrebări, am ajuns la AVstore, iar în timp ce urcam treptele către zona de recepție, fiecare dintre ele părea să devină tot mai grea sub povara emoțiilor. Cu fiecare pas, senzația devenea mai puternică. Și totuși, undeva dincolo de toate acestea, aveam și sentimentul foarte clar că urma să fie o zi specială și una dintre acele întâlniri pe care aveam să le țin minte foarte mult timp.
Emoțiile s-au risipit însă aproape instantaneu atunci când i-am revăzut pe Colin și pe Rob, pe care îi întâlnisem cu un an înainte, cu ocazia precedentei lor vizite în România, și când l-am cunoscut pentru prima dată pe Tom.
Foarte repede am realizat ceva ce m-a liniștit complet: nu eram singurul om cu emoții din încăpere. Le aveau și Rob, Colin și Tom. Le avea și Lucian de la AVstore. Le aveam și eu. Probabil fiecare în felul lui, pentru că aceasta era una dintre acele întâlniri de care tuturor celor așezați în jurul acelei mese chiar ne păsa. Iar paradoxul este că tocmai faptul că am realizat asta a fost ceea ce mi-a determinat propriile emoții să dispară.
Ne-am așezat comod, am pornit înregistrarea și, pur și simplu, ne-am pus pe vorbit. Cred că acesta este, de fapt, cel mai bun mod de a descrie ce s-a întâmplat: ne-am pus pe vorbit. Pentru că, dragă cititorule, ceea ce a urmat a semănat mult mai puțin cu un interviu jurnalistic în sensul clasic al cuvântului și mult mai mult cu o conversație între niște oameni cărora, pur și simplu, le place muzica.
Paginile care urmează s-au născut din această conversație. Am vrut să aflu ce ascultă Rob Watts, Colin Pratt și Tom Vaughan atunci când nimeni nu le cere să evalueze vreun aparat. Am vrut să aflu cum au fost primele lor întâlniri cu muzica, ce amintiri au rămas cu ei peste ani și dacă, după ce și-au petrecut atât de mult din viața profesională în această industrie, mai ajung seara acasă, se așază și ascultă pur și simplu muzică de dragul muzicii.
Bineînțeles, audiofilul din mine nu putea fi ținut complet în frâu. Am vrut să aflu și ce înregistrări folosește Rob atunci când dezvoltă un DAC, cum își dă seama dacă o modificare tehnică reprezintă într-adevăr un progres și ce legătură poate exista între niște ecuații, FPGA-uri și acel fior inexplicabil pe care îl simțim uneori atunci când muzica ajunge exact acolo unde trebuie.
Așa că, dragă cititorule, așază-te comod și trage-ți un scaun la masă alături de noi. Urmărește-ne pe toți patru în timp ce vorbim despre muzică, sunet, amintiri, tehnologie și despre acele lucruri pe care nici măcar oamenii care își petrec viața încercând să le explice nu reușesc întotdeauna să le pună în cuvinte. Îți promit că va fi o conversație tare faină.
DESPRE EMOȚIE, ȘTIINȚĂ ȘI CE ÎNCEARCĂ DE FAPT SĂ OBȚINĂ ROB WATTS
Silviu: „Mă gândeam la poziția și la rolul tău, Rob, și mi-a venit o idee poate puțin ciudată: într-un fel, ești ca un șaman. Un fel de ghid spiritual. Tu proiectezi sunetul unui DAC și, într-o anumită măsură, îi ghidezi pe oameni în felul în care ascultă. Mi se pare fascinant.”
Rob: „Doar că nu este magie. Este ceva foarte tehnic. Totul se bazează pe știință. Încă de la început m-a frapat contrastul dintre muzica reprodusă și sunetul instrumentelor live, neamplificate, și cât de enormă era diferența dintre cele două. Dar, și mai important, atunci când asculți o piesă bună, interpretată bine, live și fără amplificare, este foarte ușor să te implici emoțional. Dacă este jazz, începi să bați ritmul. Dacă este un cvartet sau o orchestră, simți fiori pe șira spinării. Implicarea emoțională apare foarte ușor. Apoi asculți aceeași muzică printr-un sistem audio și pierzi o parte din această conexiune emoțională. Bineînțeles, se întâmplă uneori să asculți un simplu radio cu tranzistori sau să fii în mașină și, dintr-odată, o piesă să te lovească. Bang! Simți fiori pe șira spinării, se eliberează endorfine și te simți extraordinar. Așadar, este greu să măsori implicarea emoțională. Dar, dacă observi constant că muzica te implică mai mult din punct de vedere emoțional, atunci știi că ai făcut o îmbunătățire fundamentală. Pe mine m-a fascinat întotdeauna întrebarea: ce anume, din punct de vedere tehnic, face ca această implicare emoțională să apară mai ușor? Asta m-a făcut să mă gândesc la felul în care creierul procesează informația și la cum poți prezenta această informație astfel încât creierului să îi fie cât mai ușor să înțeleagă ceea ce se întâmplă. Acesta a fost ghidul meu fundamental încă de la început. Frumusețea poziției în care mă aflu acum, după mai bine de patruzeci de ani în care am făcut asta, este că pot înregistra folosind Pulse Array ADC-ul integrat în Quartet, iar apoi pot reda acea înregistrare prin DAC-urile mele. Practic, ai control asupra aproape întregului traseu. Am făcut mai multe înregistrări de test cu această tehnologie ADC și mi-a fost extrem de ușor să mă implic emoțional în ele. Am făcut inclusiv o înregistrare cu niște studenți la muzică, unde interpretarea în sine nu era de primă clasă, și totuși conexiunea emoțională era acolo. Apoi am făcut o altă înregistrare, cu doi muzicieni de primă clasă, iar când am ascultat-o am fost pur și simplu captivat. Nu mai avusesem niciodată exact această experiență cu audio digital. Așadar, conexiunea emoțională este fundamentală. Absolut fundamentală. Dar trebuie să existe și o bază științifică. Asta înseamnă să identifici erorile din procesul de reproducere și să descoperi cât de mult trebuie redusă fiecare dintre ele până în punctul în care efectul ei nu mai poate fi perceput. Teoria mea, încă de la început, a fost că muzica reprodusă conține erori care împiedică creierul să înțeleagă pe deplin muzica. Iar atunci când creierului îi este greu să înțeleagă ceea ce aude, devine și mai greu să apară emoția. Sunt două aspecte aici. Evident, trebuie să poți auzi corect fiecare instrument în parte. Dar mai există ceva: dacă creierul muncește din greu încercând să înțeleagă scena sonoră care îi este prezentată, nu te mai poți relaxa și lăsa purtat de muzică. Este ca și cum ai alerga la deal. Așa că, pentru mine, ca inginer, întrebarea este următoarea: cum pot reduce aceste erori astfel încât implicarea emoțională să devină mai ușoară?”
PRIMELE AMINTIRI MUZICALE: JACQUELINE DU PRÉ ȘI THE BEATLES
Silviu: „Care este prima ta amintire muzicală cu adevărat vie? Prima dată când îți amintești că muzica te-a mișcat cu adevărat?”
Rob: „Aici m-ai prins. A fost foarte demult! Probabil că m-aș întoarce în anii ’80. Era vorba despre muzică înregistrată, nu despre muzică live, dar îmi amintesc foarte bine momentul în care am auzit-o pe Jacqueline du Pré interpretând Concertul pentru violoncel de Elgar. Aveam un prieten și mentor care ne-a ajutat enorm. Era bancher pensionat, avea destui bani, așa că își cumpăra aparatură, iar noi mergeam destul de des la el. A fost și primul om care a crezut cu adevărat în ceea ce făceam eu. Eu mai făceam câte o îmbunătățire, iar poate șase luni mai târziu ne întorceam la el și o încercam în sistemul lui. Într-o zi a pus această înregistrare, pe care eu nu o mai auzisem niciodată, și pur și simplu m-a dat peste cap. Înregistrările acelea mai vechi, din anii ’60, mi s-au părut întotdeauna că au ceva cu totul special. În vremurile acelea, vinilul putea fi tăiat fără toate remasterizările și procesările care au venit ulterior. Erai mult mai aproape de bandă. O altă experiență care m-a format a fost să aud o copie după un master tape Beatles redată pe un magnetofon reel-to-reel. Participam la un show în Polonia și cei de acolo reușiseră să facă rost de câteva master tape-uri pe bandă. Unul dintre ele era Sgt. Pepper’s. În termeni audiofili convenționali, suna destul de rău din mai multe puncte de vedere. Egalizarea nu era tocmai în regulă, se auzeau limitările benzii, sunetul era puțin subțire și luminos. Dar avea impact. Puteai auzi fiecare instrument și fiecare voce intrând în piesă cu viteză, putere și autoritate. Era foarte emoționant, chiar dacă o altă parte a creierului îți spunea: «Nu este tocmai o înregistrare grozavă.» Erau o mulțime de probleme evidente, dar îmi amintesc că m-am gândit: wow, deci așa poate suna un master tape adevărat, în ciuda tuturor problemelor. Fiului meu îi plac foarte mult The Beatles, iar când eram pe final cu dezvoltarea lui Quartet am pus pe Qobuz câteva piese mai vechi ale formației. Pentru prima dată, au sunat exact așa cum îmi aminteam eu acea bandă. Ori de câte ori auzisem până atunci The Beatles reproduși prin aparatură digitală, simțeam că lipsește ceva. Dar cu Quartet, dintr-odată muzica a prins viață. Se auzeau în continuare distorsiunea și problemele de egalizare, dar viața, puterea și viteza treceau prin sistem fără ca sunetul să devină dur sau agresiv. Nu mai trăisem niciodată experiența asta cu digitalul. Și a fost un sentiment extraordinar, pentru că Quartet părea să ne ducă și mai aproape de amintirea mea despre acea bandă originală reel-to-reel.”
CÂND A ÎNCEPUT SĂ CONTEZE CALITATEA SUNETULUI
Silviu: „Când a început să conteze pentru tine calitatea sunetului în sine? Când ai început să observi că reproducerea înseamnă mai mult decât simplul fapt de a auzi muzica?”
Rob: „Am început să construiesc aparatură Hi-Fi din kit-uri pentru că, pe vremeaând eram adolescent, nu îmi permiteam să cumpăr Hi-Fi. Așa că mă jucam cu tot felul de lucruri și îmi construiam singur aparatura încă de pe la treisprezece sau paisprezece ani. Sora mea cânta la vioară. A studiat la Purcell School of Music și apoi la Royal Academy. Îmi amintesc că, atunci când voia să își cumpere un arcuș, a încercat mai multe. Diferențele dintre ele se auzeau foarte clar. În cele din urmă l-a preferat pe cel mai scump, fără să știe cât costa vreunul dintre ele. Pur și simplu suna mai bine. Așa că, încă din adolescență, puteam auzi asemenea diferențe pe instrumente live, neamplificate. Ea cânta și în orchestre și la tot felul de evenimente școlare. Uneori interpretarea în sine nu era extraordinară, pentru că erau tineri care încă învățau, dar sunetul instrumentelor live păstra totuși acea calitate specială, aproape magică, mai ales când erai aproape de orchestră. Comparativ cu asta, sunetul reprodus era teribil. Contrastul acesta a apărut foarte devreme pentru mine.”
CE ASCULTĂ DE FAPT ROB WATTS, COLIN PRATT ȘI TOM VAUGHAN?
Silviu: „Ce fel de muzică te energizează sau te inspiră în perioada asta, Rob? Ce pui să asculți în mod natural atunci când nu îți spune nimeni ce să asculți?”
Rob: „Max Richter este unul dintre oamenii la care mă întorc foarte des. Pur și simplu îmi place muzica lui și îmi este foarte ușor să mă implic emoțional în ea. Dar îmi place muzica clasică în toate formele ei. Îmi place progressive rock, Pink Floyd, electronica, dance, muzica medievală, opera. Probabil că nu există o categorie muzicală care să nu îmi placă, pentru că orice fel de muzică, dacă este bună, are calitățile ei. Chiar și ceva care, în sens convențional, nu este neapărat muzical poate fi fascinant. Uită-te, de exemplu, la ce a făcut Hildur Guðnadóttir pentru Chernobyl. Folosește niște sunete foarte ciudate ca să creeze o anumită stare. Dacă le-ai asculta separat, poate nici nu le-ai descrie drept muzică în sensul clasic al cuvântului, dar atunci când urmărești serialul funcționează superb. Reușesc să surprindă exact ceea ce vezi. Muzica este fascinantă. Îți poți imagina viața fără muzică?”
Silviu: „Dar voi? Pe tine ce te mișcă, Colin?”
Colin: „Sunt puțin ca Rob. Și una dintre primele mele amintiri muzicale este tot Jacqueline du Pré. Sunt copil al anilor ’70. Aveam Hi-Fi și televizor, iar televizorul avea cam două canale și jumătate, așa că, inevitabil, ascultai mai multă muzică. Părinții mei jucau cărți pe podeaua sufrageriei, cu muzică în fundal, iar Jacqueline du Pré este probabil primul moment de care îmi amintesc în care m-am oprit și m-am gândit: ce este asta? Muzica chiar are un efect asupra ta. Mai târziu, la sfârșitul săptămânii, luam BMX-ul și mergeam la magazinul local de discuri. Proprietarul își dăduse seama că mie pur și simplu îmi plăcea muzica. Luam rafturile de la A la Z și ajungeam la tejghea cu trei sau patru albume, deși nu îmi permiteam decât unul. Să aleg unul era ca și cum i-ai spune unuia dintre copiii tăi că nu vei mai vorbi cu el o săptămână. Și apoi tipul de după tejghea mai scotea încă un album și spunea: «Da, dar pe ăsta l-am păstrat pentru tine.» Nu am înțeles niciodată prea bine tribalismul ăsta legat de genurile muzicale. La școală, oamenii au început să vorbească despre mods, rockers și toate lucrurile astea, iar pentru mine nu aveau prea mult sens. Am devenit obsedat de rock, apoi am început să caut ceva ce nu puteam defini foarte bine, ceva din ce în ce mai greu. Prima dată când am auzit Nine Inch Nails, m-am oprit în loc. M-am gândit: asta căutam. Am avut întotdeauna și tendința de a merge înapoi pe firul muzicii. Dacă îmi place un artist, vreau să știu cine l-a inspirat. Și tocmai aici apare una dintre frustrările mele legate de rock-ul modern. Poți auzi foarte clar că multe formații ascultă aceleași trupe pe care le ascultam și eu când eram tânăr. Dar muzicienii rock de la început nu aveau rock de copiat. Influențele lor veneau din jazz, muzică clasică și din tot felul de alte direcții. Tom mi-a arătat enorm de multă muzică scandinavă de-a lungul anilor. Hildur Guðnadóttir, Ólafur Arnalds, toată zona aceea nordică mai întunecată. Mi se face pielea de găină și acum doar când îmi amintesc prima dată când Tom mi-a pus The Chopin Project. Iubesc muzica clasică, dar nu o înțeleg din punct de vedere tehnic. Tom cântă într-o orchestră, așa că uneori îl sun și îi spun câte o tâmpenie de genul: «Ai chestia aia de Rachmaninoff cu Allegro în ea?» Nu înțeleg neapărat de ce funcționează muzica. Știu doar că atunci când o aud, o iubesc.”
Tom: „Și funcționează și invers. N-aș fi ajuns la jumătate dintre concertele mai heavy la care am fost dacă Colin nu m-ar fi întrebat: «Vrei să mergem să-i vedem?» În 99% dintre cazuri, răspunsul este: «Da, sunt liber.»”
Silviu: „Dar tu, Tom?”
Tom: „În general mă îndrept spre muzică clasică sau folk scandinav, în special spre partea mai acustică. Nu știu ce au scandinavii în sânge, dar muzica islandeză, norvegiană și suedeză rezonează foarte puternic cu mine.”
Rob: „Islanda are o populație atât de mică și, cu toate astea, produce toți compozitorii aceștia extraordinari.”
Tom: „Exact. Dar, în esență, sunt foarte asemănător cu ei. Dacă cineva chiar crede în muzica pe care o creează, simți asta. Încearcă să își transmită emoția către tine prin muzică. Dacă reușești să te conectezi la ea, genul nu mai contează cu adevărat. Poate fi muzică clasică, techno, ceva extrem de heavy, orice. Conexiunea emoțională este cea care contează.”
Colin: „Și muzica scandinavă are ceva care reușește să traducă peisajul. Asculți un artist islandez și parcă vezi în fața ochilor acel peisaj extraordinar, în tonuri stinse. Nu știu multe alte locuri care să reușească să își transmită atât de bine peisajul prin muzică.”
ÎNREGISTRĂRILE PE CARE ROB LE FOLOSEȘTE PENTRU DEZVOLTAREA DAC-URILOR CHORD ELECTRONICS
Silviu: „Revenind puțin la partea de inginerie, există anumite înregistrări de referință pe care le folosești constant atunci când dezvolți DAC-uri?”
Rob: „Da. Există un grup de piese pe care le folosesc de foarte mult timp. Nu sunt neapărat ceea ce aș numi cele mai bune înregistrări făcute vreodată. Sunt pur și simplu niște înregistrări de care m-am atașat pentru că anumite piese sunt foarte utile atunci când vreau să testez anumite lucruri. Unele piese le folosesc pentru profunzimea scenei sonore. Altele pentru separarea și focalizarea instrumentelor. Unele sunt foarte bune pentru claritate sau pentru a auzi cât de precis încep și se opresc notele. Atunci când testez ceva, aleg piesa în funcție de parametrul exact care mă interesează. Asta îmi permite să înțeleg și să descriu mai precis îmbunătățirea.”
Silviu: „Există o piesă care funcționează aproape ca o constantă universală? O referință absolută?”
Rob: „Nu, pentru că piese diferite îmi spun lucruri diferite. Numai pentru profunzime am trei sau patru piese. Pentru separarea instrumentelor folosesc o piesă Norah Jones, cu vocea ei și un contrabas. Contrabasul îl folosesc pentru reproducerea pitch-ului, adică, în esență, pentru cât de ușor poți urmări linia melodică. Lucrul acesta a devenit foarte important atunci când am dezvoltat filtrele de interpolare pentru M Scaler și Quartet. Pe măsură ce reconstrucția tranzienților devine mai precisă, capacitatea de a percepe pitch-ul la frecvențe joase se îmbunătățește foarte mult. Apoi folosesc vocea ei în raport cu contrabasul. Atunci când ea cântă și contrabasul se aude în același timp, cât de clar poți percepe cele două elemente ca fiind separate? Asta ține de separarea și focalizarea instrumentelor. Este probabil una dintre înregistrările deosebit de importante pentru mine. Interesant este că reproducerea pitch-ului mi-a oferit și una dintre cele mai mari surprize în cazul Pulse Array ADC. În înregistrările de test pe care le-am făcut, mi-a fost dramatic mai ușor să urmăresc pitch-ul unei voci feminine decât în cazul convertoarelor ADC convenționale, de nivel studio. Mă așteptam la îmbunătățiri în separarea instrumentelor, variațiile de timbru și scena sonoră, pentru că sunt efecte pe care le înțelegeam deja din experiența cu DAC-urile. Ceea ce m-a surprins a fost îmbunătățirea în percepția pitch-ului. În momentul de față cred că are legătură cu aliasing-ul și cu felul în care acesta afectează informația tranzientă în timpul decimării. Dacă procesul de conversie creează componente de înaltă frecvență care nu existau în semnalul original, acele componente pot încurca abilitatea creierului de a urmări pitch-ul. Pentru mine, diferența este profundă.”
IMPLICAREA EMOȚIONALĂ CA INSTRUMENT TEHNIC
Silviu: „Ai vorbit foarte mult despre implicarea emoțională. Face ea parte efectiv din procesul tău de dezvoltare sau este ceva la care te gândești doar după ce ai terminat partea tehnică?”
Rob: „Face foarte mult parte din proces, dar evaluarea emoțională are și limitele ei. Rareori faci un simplu test A/B în care o versiune îți dă fiori pe șira spinării, iar cealaltă nu. În mod curios, exact asta s-a întâmplat în cazul unor teste cu ADC-ul. Cu o versiune conexiunea apărea imediat, iar cu cealaltă nu. Dar, în mod normal, schimbările pe care le investighez sunt mult mai subtile. Uneori trebuie să trec înainte și înapoi de treizeci sau patruzeci de ori până când ajung la o impresie consistentă, mai ales atunci când mă apropii de limita inferioară a unui anumit mecanism de eroare. Așa că, într-un test A/B, nu mă pot baza exclusiv pe reacția emoțională. În schimb, la un moment dat, îmbunătățirile ajung în sistemul meu principal. La fiecare câteva luni, după ce strâng un grup substanțial de modificări, actualizez sistemul principal și trăiesc cu ele o perioadă. Apoi pot asculta muzică pe care am auzit-o de foarte multe ori și mă pot întreba dacă, de-a lungul următoarelor săptămâni, devin mai implicat sau mai puțin implicat în ceea ce ascult. Ori de câte ori am făcut o îmbunătățire reală, una care rezistă unor teste A/B făcute cu atenție, în cele din urmă apare și îmbunătățirea emoțională. Dar testarea A/B trebuie făcută extrem de atent. Dacă un sistem sună prea moale sau prea cald, de exemplu, este foarte ușor să introduci o distorsiune care să ascute sunetul. La suprafață ai putea crede că ai corectat echilibrul tonal, dar în realitate nu ai făcut decât să folosești o distorsiune pentru a o compensa pe alta. Asta nu este progres. Lucrul esențial pe care îl urmăresc eu este variația. Dacă un instrument luminos devine și mai luminos, în timp ce un instrument bogat devine și mai bogat, ambele lucruri întâmplându-se în același timp, atunci ai o îmbunătățire fundamentală. Dacă un vocalist înregistrat foarte aproape vine și mai aproape de tine, iar un instrument care ar trebui să fie în depărtare se duce și mai mult în spate, atunci ai mărit variația de profunzime. Același lucru este valabil pentru contrastele dinamice și chiar pentru felul în care percepem tempo-ul. Așa că, atunci când fac teste A/B, nu mă întreb pur și simplu dacă sunetul, per total, este «mai bun». Mă întreb dacă sistemul a devenit mai expresiv și dacă oferă mai multă variație. Lucrul acesta este important pentru că tu nu ai fost prezent la sesiunea originală de înregistrare. O înregistrare este un construct artificial. A fost manipulată de inginerul de sunet, iar dacă nu îi cunoști proveniența, este periculos să faci presupuneri despre cum «ar trebui» să sune. Acesta este unul dintre motivele pentru care mi-am dorit să controlez cât mai mult posibil atât lanțul de înregistrare, cât și pe cel de redare. Dacă pot auzi un eveniment acustic, îl pot înregistra eu însumi și apoi îl pot reda printr-un lanț pe care îl înțeleg și îl controlez, atunci am o idee mult mai bună despre cât de aproape reușesc să ajung de realitate.”
CÂND CEVA CARE „N-AR TREBUI” SĂ CONTEZE SCHIMBĂ SUNETUL
Silviu: „Îți amintești vreo modificare tehnică foarte mică, dar care să fi produs o diferență muzicală surprinzător de mare?”
Rob: „Momentele cu adevărat interesante sunt cele neașteptate. Dacă reduc un mecanism de eroare cu care m-am mai întâlnit, de obicei pot anticipa destul de bine ce se va întâmpla. Devine fascinant atunci când fie nu se întâmplă absolut nimic, ceea ce poate însemna că ai ajuns, în sfârșit, la limita acelui anumit tip de problemă, fie se întâmplă ceva ce nu ai prevăzut deloc. Atunci când auzi ceva neașteptat și nu poți explica imediat de ce se întâmplă, aceea este o ocazie de a învăța ceva. Un exemplu mă duce înapoi în anii ’80. Pe atunci se vorbea foarte mult despre cablurile solid-core. Eu proiectam și fabricam cabluri, așa că făcusem o mulțime de teste de audiție cu cabluri de boxe și interconecturi. Puteau exista diferențe semnificative și, de regulă, puteai găsi și explicații tehnice pentru ele. Apoi cineva mi-a spus că un cablu de alimentare solid-core sună mai bine decât unul multifilar. Mi s-a părut o prostie. Cum ar fi putut un cablu de alimentare să schimbe sunetul în sistemul meu? Aveam un preamplificator cu trei etaje de reglare și amplificatoare de putere cu o respingere enormă a zgomotului sursei de alimentare. Conform modelului meu, ideea că schimbarea cablului de alimentare putea afecta sunetul nu avea niciun sens. Dar într-o după-amiază mă plictiseam, așa că am cumpărat niște cablu de alimentare solid-core și l-am încercat. Bang. Am auzit imediat diferența. Solid-core-ul suna mai cald și mai fin. Cablul multifilar suna mai luminos și mai în față. Când ceva mă surprinde atât de tare, pun pe altcineva să asculte fără să îi spun ce am schimbat. La vremea respectivă a fost prietena mea. A ascultat și a spus: «Ăsta sună mai fin.» Nu știa ce ascultă și cu siguranță nu era interesată de teoria mea. Așa că aveam un rezultat observabil care contrazicea ceea ce credeam eu că ar trebui să se întâmple. Mai era însă ceva care mă deranja. Dacă aprindeam neonul din bucătărie, sistemul suna mai rău. Pe la două dimineața, în schimb, suna adesea cel mai dulce și mai fin. Uneori suna minunat, iar alteori devenea insuportabil de luminos și agresiv. Explicația care îmi fusese dată inițial pentru cablul solid-core era pseudoștiință, așa că voiam să găsesc mecanismul real. Am început să suspectez zgomotul RF. Ca să verific asta, am început să proiectez un filtru RF pentru alimentarea de la rețea. La început era pur și simplu un inductor și un condensator. Apoi am adăugat tot mai multe etaje, filtrând rezonanțele la frecvențe din ce în ce mai înalte. În cele din urmă am ajuns la un filtru cu douăsprezece etaje. Pe măsură ce îl dezvoltam, sistemul suna tot mai cald și mai natural. Apoi a venit experimentul important. Am introdus filtrul în sistem și am comparat din nou cablul solid-core cu cel multifilar. Nu mai exista nicio diferență audibilă. Niciuna. Asta indica foarte clar că diferența inițială nu venea dintr-o proprietate mistică a cablului solid-core. Avea legătură cu zgomotul RF. De aici am ajuns la ideea de noise-floor modulation. Zgomotul RF aleator poate interacționa cu circuitele analogice și se poate modula împreună cu semnalul audio, generând zgomot chiar în banda audio. Practic, nivelul de zgomot se mișcă odată cu muzica. Reducerea acestui efect făcea sistemul să sune mai cald, îmbunătățea variația timbrală și făcea instrumentele individuale mai ușor de separat. În cele din urmă filtram amplificatoarele de putere, preamplificatoarele, pick-up-ul, totul. Și, odată ce am rezolvat corect problema zgomotului RF, aprinderea sau stingerea neonului din bucătărie nu mai schimba sunetul. Nici caracterul sistemului nu mai varia în funcție de momentul zilei. Experiența asta a avut o influență profundă asupra felului în care proiectez produsele digitale astăzi. M-a învățat că, dacă aud ceva care contrazice modelul meu existent, nu trebuie pur și simplu să ignor ceea ce am auzit. Trebuie să găsesc mecanismul real din spate.”
Tom: „Dar asta ridică o întrebare interesantă. Cine stabilește, de fapt, limitele a ceea ce putem și nu putem percepe? La un moment dat, cineva trasează o graniță și spune că tot ce este dincolo de ea nu există.”
Rob: „Asta este fix o parte din problemă. Testele psihoacustice tradiționale tind să investigheze performanța urechii. Folosești tonuri, adaugi distorsiune și cauți punctul în care cineva o poate detecta. Sau te uiți la răspunsul în frecvență. Pe mine mă interesează mult mai mult ce se întâmplă în creier după ce urechea a colectat informația. Nu cunosc teste psihoacustice convenționale care să evalueze în mod specific erorile prin lucruri precum separarea instrumentelor, variația timbrală sau profunzimea percepută. Și totuși, dacă creierul nu poate identifica un instrument ca pe un obiect separat, dacă nu îl poate localiza corect în spațiu sau nu îi poate distinge timbrul, atunci lucrul acesta este extrem de important. Bănuiala mea este că, atunci când grupează sunetele în entități separate, creierul folosește ceva asemănător unor procese de corelație. Asta ar putea explica de ce erori extraordinar de mici pot influența în continuare percepția, chiar dacă se află mult sub nivelul pe care un test convențional al urechii l-ar numi audibil.”
MAI ASCULTĂ EI CU ADEVĂRAT MUZICĂ ACASĂ?
Silviu: „Mai ascultați muzică acasă? Și nu mă refer doar la a avea muzică pornită în fundal. Mă refer la sesiuni adevărate de audiție, când vă așezați și chiar ascultați.”
Tom: „Categoric. Eu și partenera mea putem termina de văzut ceva, să ne turnăm un pahar de vin și să spunem: «Hai să punem niște muzică.» Și apoi, dintr-odată, era zece seara și acum este două dimineața și te gândești: Dumnezeule, probabil că ar trebui să mergem la culcare. Stăm pur și simplu acolo și ne bucurăm de muzică. Mai schimbăm câte o vorbă din când în când, dar, în esență, ascultăm. Aici devine foarte personal faptul că ai propriul sistem acasă. Un sistem din altă parte poate fi obiectiv mai bun, dar pe al tău îl cunoști. Partenera mea are o pierdere semnificativă de auz la o ureche, iar cealaltă nu este nici ea perfectă, și totuși sunt momente în care spune dintr-odată: «Nu am mai auzit niciodată instrumentul acela în poziția asta.» Uneori stăm și vorbim chiar despre compoziție. Pentru că vin din zona muzicii clasice, există anumite structuri sau anumite părți care îmi plac foarte mult și îi spun: «Ascultă bucata asta. Ascultă ce au făcut aici.» Și înțelege imediat de ce mă afectează. Genul acesta de audiție încă înseamnă enorm pentru mine.”
Colin: „Eu ascult muzică tot timpul. Este mereu pornită. Din clipa în care mă trezesc, de obicei am deja muzică în cap. Cobor și pun ceva. Lucrez mult din biroul de acasă, așa că am muzică în fundal cât timp muncesc. Apoi, când termin treaba, întorc scaunul și încep să ascult cu adevărat. Am mai puține ocazii pentru audiții profunde decât aveam înainte. Când eu și soția mea am început să ieșim împreună, cu foarte mulți ani în urmă, muzica era în centrul a tot. Ne întorceam de la pub, puneam muzică și stăteam acolo. Eram incredibil de săraci. Aveam vechiul sistem Hi-Fi al părinților mei și nici măcar nu cred că am avut televizor până spre sfârșitul anilor ’90. Așa că pur și simplu ascultai muzică. Dar și asta ține de o anumită etapă din viață. Cumnatul meu mi-a spus odată: «Vreau să mă reconectez cu muzica așa cum o făceam la șaptesprezece ani.» Iar eu i-am spus: nu se va întâmpla. La șaptesprezece ani ești un alt om.”
Tom: „Te poți reconecta cu nostalgia, dar nu neapărat să recreezi experiența.”
Colin: „Exact. Când mă uit la albumele care înseamnă cel mai mult pentru mine, un număr surprinzător de mare dintre ele par să vină din jurul anului 1988. E clar că eram într-o perioadă a vieții în care eram deosebit de receptiv. Erai obsedat. Căutai sens în orice. În zilele noastre mai sufăr și de insomnie. Când devine foarte rea, cobor în birou și pun muzică până când, în cele din urmă, adorm. Și, culmea, unele dintre acestea sunt sesiunile mele preferate de audiție. E frustrant, bineînțeles, faptul că ești treaz, dar toată casa este în liniște. Copiii mei sunt mari, locuim într-o casă individuală, nu face nimeni niciun zgomot. Poți să dispari complet în muzică.”
Silviu: „Dar tu, Rob? Mai ai astfel de sesiuni de audiție profundă?”
Rob: „Bineînțeles. Viața fără muzică nu merită trăită, nu-i așa? Ar fi un loc destul de gol.”
DUPĂ ATÂȚIA ANI, CE VĂ MAI POATE SURPRINDE?
Silviu: „După atâția ani petrecuți lucrând în audio, mai există ceva care să vă poată surprinde cu adevărat?”
Rob: „Categoric. Munca la ADC m-a surprins chiar acum câteva luni, iar implicațiile lucrurilor pe care le învățăm de acolo încă se desfășoară. Tot ceea ce descoperim ne împinge și către proiectul unui ADC profesional la care lucrez împreună cu fiul meu, Daniel. Este un proiect foarte mare, iar Daniel face o bună parte din munca grea. Așa că da, încă mai învăț lucruri.”
Colin: „Pentru mine, surprizele au venit adesea în momentele în care, dintr-odată, ceva începea pur și simplu să aibă mai mult sens. Ascultam foarte mult vinil, deși, dacă sunt sincer, nu îmi place neapărat să trăiesc cu vinilul. Mi se pare frustrant. Dar, ani întregi, nici digitalul nu mi-a plăcut. Pur și simplu nu avea sens pentru mine. Apoi am auzit unul dintre DAC-urile lui Rob și, dintr-odată, a fost ca și cum piesele unui puzzle s-ar fi așezat corect. Nu înțelegeam ingineria din spate. Știam doar că ceea ce auzeam avea mai mult sens. În cele din urmă am renunțat la toate vinilurile, ceea ce, sincer, a fost chiar o ușurare. Nu vreau să par anti-vinil, dar nu suport click-urile, pocniturile și zgomotul. Și dacă vreau să ascult The Wall, nu vreau să mă opresc la jumătate pentru că trebuie să întorc discul. Dacă sunt implicat emoțional într-o bucată de muzică, nu vreau pauză. Apoi a apărut DAVE. Tom auzise prototipul înaintea mea și mi-a spus: «N-o să-ți vină să crezi. Distruge ceea ce ai acum. Este cu mult mai bun.» Îmi amintesc că m-am gândit: cum poate să fie atât de mult mai bun? Apoi l-am auzit. În vreo trei secunde reacția mea a fost: «Oh, shit.» A fost instantaneu. Scuzați-mi engleza, dar pur și simplu suna mai corect. Orice ar fi în neregulă cu digitalul, aici o parte mai mare din acele probleme fusese corectată. Începi să auzi mai multă emoție trecând prin sistem și ajungi să te îndrăgostești din nou de muzică despre care credeai că o cunoști până în cele mai mici detalii. Același lucru s-a întâmplat mai târziu cu M Scaler. Dacă sunt complet sincer, la început m-am gândit că poate ne apropiem puțin de zona de snake oil. Apoi l-am auzit. Bine. În regulă. Și după aceea a venit Quartet. Cu Quartet nici măcar nu mă mai obosesc să fac teste A/B în pass-through. Îl auzi și știi imediat că s-a întâmplat ceva. Orice ar urmări Rob, oricare ar fi lumina aceea de la capătul tunelului spre care aleargă, simți că acesta este încă un pas în direcția ei. Și este al naibii de spectaculos.”
Silviu: „Tom?”
Tom: „Muzica live. Asta încă mă lasă fără cuvinte. Petrecem enorm de mult timp ascultând muzică și ascultând sisteme audio. Apoi mergi la un concert și nu contează cine cântă sau ce gen de muzică este. La un moment dat poate apărea clipa aceea în care ți se face pielea de găină pe tot corpul. Și te gândești: este incredibil. Nu există nimic mai bun decât asta. Poate fi un concert uriaș sau pur și simplu cineva care cântă într-un pub. Dintr-odată apare conexiunea și te întrebi: cum ajunge emoția asta la mine? Iar răspunsul este că se întâmplă pe viu. Sunt oameni reali care fac muzică adevărată. Și lucrul acesta încă mă poate surprinde de fiecare dată. Chiar și atunci când stau eu însumi în mijlocul unei orchestre și cânt într-un concert, există momente în care mă gândesc: ce se întâmplă aici?”
Colin: „Eu și Tom avem o trupă pe care mergem să o vedem ori de câte ori avem ocazia. Poate cântă o dată sau de două ori pe an. Există o anumită piesă, spre finalul concertului, în timpul căreia întreaga sală începe să capete aproape sentimentul unui stup, ca și cum toți oamenii devin parte din același lucru. Ascult obsesiv albumul acela încă din 1988. Nu există nicio nuanță pe care să nu o cunosc. Și totuși, când piesa începe să crească, te copleșește. Aproape până la lacrimi. Eu știu exact ce urmează. Tom știe exact ce urmează. Și, cu toate astea, se întâmplă de fiecare dată.”
Tom: „De obicei se lasă cu multe îmbrățișări.”
Colin: „Da, de obicei sunt multe îmbrățișări. De asta nu îl invităm pe Rob.”
Rob: „Mă cunoașteți. Nu sunt genul care se îmbrățișează.”
Tom: „Din perspectiva ingineriei, ceea ce mă surprinde este că încă suntem capabili să facem asemenea salturi tehnologice. Un amplificator este, în termenii cei mai simpli, un lucru care ia un semnal mic și îl face mai mare. Construim amplificatoare de zeci de ani. Și totuși, an după an, încă mai găsim îmbunătățiri pe care le putem face. Încă descoperim metode noi de a face lucrurile mai bine. Asta mă surprinde.”
Colin: „Și tocmai de aceea mă gândesc uneori că expresia «a împinge limitele» nu este chiar cea potrivită.”
Tom: „Pentru că, de fapt, care este limita?”
Colin: „Exact. Referința este muzica live, neamplificată. De fapt, tot ceea ce facem înseamnă să micșorăm distanța dintre cele două.”
Rob: „Deși, uneori, înregistrarea în sine poate face lucruri pe care nu le poți experimenta live. Aproape toate înregistrările de muzică clasică, de exemplu, implică alegeri legate de reverberație, EQ și poziționarea microfoanelor. Atunci când mixezi și faci panning, poți obține uneori efecte de poziționare cu o precizie extraordinară. Așa că procesul de înregistrare are și anumite avantaje potențiale. Problema este că pierderile sunt încă enorme. Treaba noastră este să reducem aceste pierderi, astfel încât să micșorăm distanța față de muzica live.”
Colin: „Prima dată când am stat cu adevărat în fața unei orchestre eram împreună cu Maurice, colegul nostru care se ocupă de vânzările din Marea Britanie. Primiserăm niște bilete prin cineva care avea legătură cu orchestra și cred că interpretau lucruri precum Ride of the Valkyries. Nu mai trăisem niciodată experiența unei orchestre din poziția aceea. Eu și Maurice ne-am uitat unul la celălalt și am spus: «Suntem la un milion de kilometri distanță, nu-i așa?» Ne refeream la Hi-Fi. Suntem atât de departe de asta. A fost glorios.”
Rob: „Dar chiar și atunci când asculți o orchestră live, locul în care stai în sala de concert are un efect enorm. În momentul de față, eu cred că muzica reprodusă cu Quartet poate fi chiar mai bună decât experiența unui concert live ascultat dintr-un loc foarte prost, undeva în spatele sălii. Acolo, în spate, lucrurile pot deveni neclare și confuze. Un sistem de reproducere foarte bun îți poate oferi astăzi o experiență mai bună decât atât. Nu se compară deloc cu a sta în rândul trei, în fața orchestrei, în poziția ideală. Nici pe departe. Dar am parcurs un drum foarte lung. Acum zece ani nu aș fi spus niciodată că muzica reprodusă poate fi mai bună decât cel mai prost loc dintr-o sală de concert. Acum suntem în sala de concert. Trebuie doar să ajungem la cel mai bun loc. Când am început drumul acesta, pe vremea când eram adolescent, sunetul reprodus era în afara sălii de concert. Mult în afară. Era ca și cum ai fi ascultat muzica printr-o boxă aflată în camera alăturată. Acum suntem în sală. Pur și simplu încă nu am ajuns la cel mai bun loc.”
Silviu: „Este o metaforă minunată. Mi-ar plăcea foarte mult să o folosesc.”
Rob: „Sigur că poți.”
AI, PLAYLIST-URI ȘI VIITORUL MUZICII
Silviu: „Ultima mea întrebare este pentru toți trei. Este o întrebare pe care o pun la final în toate interviurile mele. Oamenii spun adesea că muzica nu mai este ceea ce era odată. Acum avem și AI-ul care intră în ecuație, iar oamenii ascultă din ce în ce mai mult piese individuale și playlist-uri în locul albumelor întregi. Când vă uitați către viitor, sunteți optimiști în privința muzicii?”
Tom: „Pentru mine, totul se întoarce la muzica live. Dacă vorbim despre un artist nou în 2026, poți cumpăra un bilet ca să mergi să îl vezi cântând? Dacă ceva este generat integral de AI și nu există nimeni acolo care să îl poată interpreta, atunci, pentru mine, nu este real în același fel. Am o adevărată dilemă legată de AI. Cred că ar trebui să fie un instrument. Ar trebui să ajute pe cineva să învețe, să îi îmbogățească educația sau să îi permită să facă ceva. Ceea ce mă deranjează este atunci când începe să înlocuiască omul creativ: graphic designeri, compozitori, chitariști, muzicieni de sesiune. Bineînțeles, tehnologia simulează muzicieni de ani întregi, dar devine din ce în ce mai bună la asta. În același timp, tehnologia poate fi cu adevărat utilă pentru descoperirea muzicii. Spotify Radio, Qobuz Radio și sistemele similare pot fi uneori foarte bune la recomandări. Las ceva să meargă și, dintr-odată, mă opresc și mă întreb: «Ce este asta?» Așa că nu sunt împotriva tehnologiei în sine. Sunt împotriva ideii de a pierde omul din spatele artei. Ascultăm muzică, pictăm, citim, spunem povești. Toate acestea sunt expresii ale emoției. În multe privințe, sunt lucrurile pentru care muncim, ca să avem apoi timp să ne bucurăm de ele.”
Colin: „Sunt complet de acord cu Tom. Arta există ca să te miște, iar mie nu îmi place să văd tehnologia folosită pentru a-i elimina chiar pe oamenii care o creează. Un artist își poate pune sufletul în douăsprezece piese. Apoi vin muzicienii, inginerii și toți ceilalți oameni implicați și construiesc acea creație până când, într-un final, iese printr-o pereche de boxe. Iar noi o putem respinge în trei secunde. Dă-i o șansă. Este incredibil de ușor să respingi efortul creativ al altcuiva. Eu vin dintr-o generație care asculta albume, dar am o problemă și cu oamenii care insistă că un album trebuie neapărat ascultat de la început până la sfârșit. Albumul în sine s-a schimbat atunci când digitalul a devenit dominant. În cazul vinilului, ordinea pieselor era dictată parțial și de formatul fizic. La sfârșitul primei fețe trebuia să îl convingi pe om să se ridice, să întoarcă discul și să descopere și partea a doua. Exista o artă în felul în care construiai totul. Astăzi, uneori un album este pur și simplu o colecție de melodii. Dar dacă cineva se bucură de ele, chiar mai contează? Și playlist-urile nu sunt chiar ceva nou. Un jukebox într-un pub era tot un playlist. Băgai banii și încercai să îți pui melodiile înaintea prietenului tău pentru că, evident, alegerile tale erau mai bune decât ale lui. Eu, de fapt, nici măcar nu îmi fac playlist-uri acasă. De multe ori îmi ascult muzica pe random. Apare o piesă complet scoasă din context și mă gândesc: «Bloody hell, uitasem complet că o am.» Și dintr-odată încep să sap din nou prin toată muzica artistului respectiv. Asta ar trebui să facă descoperirea muzicală. Și tocmai de aceea mă frustrează când oamenii spun, mai ales în industria noastră, că muzica nu mai este ceea ce era. Bineînțeles că nu mai este. A evoluat. Muzica nu s-a oprit în 1977 sau în 1983. Se face muzică extraordinară și astăzi. Partea mai dificilă este să o găsești și să fii dispus să ieși din zona ta de confort. Așa că, despre AI: boo! Uite și titlul tău. Dar despre viitorul muzicii în sine? Acolo sunt mult mai optimist.”
Rob: „Mai există un mod de a privi problema nostalgiei. Cineva mi-a spus odată că, în trecut, clădirile erau construite la un standard mult mai ridicat decât cele de astăzi. Iar răspunsul meu a fost: asta pentru că toate clădirile vechi și proaste s-au prăbușit deja. Cele pe care le mai vezi astăzi sunt cele bune. Cu muzica este destul de asemănător. Când privim înapoi, ne amintim în mod natural bijuteriile. Poate că, în 2050, oamenii se vor uita înapoi la muzica realizată astăzi și vor alege, la rândul lor, bijuteriile perioadei noastre. Și există zone în care cred că muzica a evoluat fără nicio îndoială. Coloanele sonore sunt un exemplu. Imaginația care intră în muzica modernă de film, dar și calitatea înregistrărilor, pot fi extraordinare. Astăzi se fac lucruri care pur și simplu nu se întâmplau în același fel în anii ’60 sau ’70. Fiecare generație produce și foarte mult material care va fi uitat. Doar că noi tindem să ne amintim bijuteriile.”
Dragă cititorule, ajunși și la finalul acestui interviu, vreau să le mulțumesc din suflet celor trei: Rob Watts, Colin Pratt și Tom Vaughan. Pentru mine a fost o adevărată onoare și le sunt profund recunoscător că au acceptat provocarea de a face ceva puțin diferit, un interviu în care am vorbit ceva mai puțin despre partea tehnică a meseriei lor și ceva mai mult despre lucrul care, până la urmă, ne leagă pe toți: muzica.
Au fost momente în care am reușit să distilăm emoția într-o conversație pe care știu că o voi ține minte foarte mult timp. Am aflat lucruri pe care îmi doream de ani de zile să le aflu și pe care, la rândul meu, abia așteptam să ți le povestesc și ție. Eram curios despre primele lor amintiri muzicale, despre acele prime momente în care muzica i-a făcut să se oprească în loc. Voiam să aflu ce muzică se află în spatele produselor Chord Electronics, ce ascultă atunci când le dezvoltă și le evaluează, dar și cum privesc lumea de astăzi, arta, AI-ul și viitorul muzicii. Iar pentru mine, răspunsurile lor au fost la fel de fascinante ca discuția în sine.
Am ajuns la această întâlnire cu emoții, dar pe parcurs mi-am amintit că, de multe ori, așa încep cele mai bune întâlniri dintre oamenii cărora chiar le pasă: cu emoție. Am plecat de acolo mai optimist și mai împăcat cu ceea ce noi, oamenii, încă suntem capabili să creăm în lumea asta. Pentru că, dincolo de toată tehnologia despre care am vorbit, oamenii încă fac diferența. Încă suntem emoționali. Încă facem artă. Muzică extraordinară încă se compune, încă se cântă și încă reușește să ne miște. Iar câtă vreme toate acestea rămân adevărate, cred că există speranță.
Pentru asta și pentru conversația pe care tocmai ai citit-o nu pot decât să fiu recunoscător. Dar sunt recunoscător și pentru că am plecat de acolo înțelegând ceva mai bine filosofia din spatele sunetului DAC-urilor Chord Electronics, pe care Rob a sintetizat-o atât de frumos într-o singură propoziție: „Acum suntem în sala de concert. Trebuie doar să ajungem la cel mai bun loc.”
Until we meet again, Rob, Colin și Tom. Poate că data viitoare ne vom întâlni chiar pe cel mai bun loc din sala de concert.
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
