Dragă melomanule, articolul de astăzi ne duce la unul dintre cele mai inedite albume pe care le-am ascultat vreodată: Macy Gray – Stripped. Încă de când l-am ascultat pentru prima dată, am rămas pe loc impresionat de faptul că aici Macy Gray nu era Macy Gray, ci era o cu totul altă personalitate față de cea cu care eram eu obișnuit. Macy se transformase, pop-ul dispăruse și lumina reflectoarelor se mutase de pe Macy pe jazz.
Macy, pe acest disc, cântă intim, detașat, super-jazzy, iar sunetul este unul complet audiofil, așa cum nu mai auzisem pe niciun alt album al lui Macy. Documentându-mă, am aflat imediat că discul a fost lansat de celebra casă de discuri Chesky Records și, de asemenea, înregistrat într-o biserică din Brooklyn, folosindu-se metoda Chesky Binaural+.
Discul nu conține doar piese de-ale lui Macy, ci și cover-uri celebre, precum „Redemption Song” sau „Nothing Else Matters”, aceasta din urmă fiind poate una dintre cele mai inedite reinterpretări ale piesei.
Când pui pe ascultare Stripped, ești imediat uimit de cât de simplu este: o chitară, un contrabas, o baterie și, bineînțeles, vocea lui Macy. Însă, ascultând această muzică liniștită, ești de asemenea uimit de cât de mare este, un sunet uriaș, curat, cavernos, dar fără să fie deranjant. Aici intră în scenă locația, fără de care discul nu ar fi putut fi ceea ce este.
Este o magie acolo, în sunetul acestui album. Acesta conține cumva, pe lângă muzică, și informații despre sufletul momentului în care a fost înregistrat, totul detașându-se de rigorile spațiului digital și, în orice condiții am asculta acest album, calitatea sa specială se păstrează. Macy și instrumentiștii parcă plutesc acolo, în biserica aceea, în cele două zile din 2016 în care a fost înregistrat.
Îți spun sincer, dragă melomanule, că Stripped este chiar unul dintre cele mai grozave albume audiofile dintre câte am ascultat. Nu mă înțelege greșit, sunt multe discuri care au calități profund audiofile, însă parcă niciunul nu este așa de fun ca Stripped. Muzica de pe Stripped se joacă și probabil că asta este calitatea cea mai interesantă a acestui album. Așa că hai să derulăm împreună povestea acestui disc și să vedem cum au fost posibile toate acestea.
Încep cu Macy Gray și cu momentul carierei sale din 2016, anul în care a fost înregistrat acest disc. La acel moment, Macy, pe numele său real Natalie Renée McIntyre, născută în Canton, Ohio, avea deja o carieră de aproape două decenii în spate și devenise una dintre cele mai recunoscute voci ale soul-ului și R&B-ului american. Ajunsă în Los Angeles pentru a studia screenwriting la University of Southern California, Macy a ajuns aproape accidental la muzică, mai întâi scriind versuri pentru alții și apoi ajungând să își cânte propriile piese. Debutul major avea să vină în 1999, cu On How Life Is și, bineînțeles, cu „I Try”, piesa care i-a adus un Grammy și a transformat-o într-un nume cunoscut în întreaga lume.
Interesant este că jazz-ul nu era deloc străin pentru Macy. Chiar ea avea să spună că, într-un fel, „a început cu jazz-ul”, cântând standarde prin cluburi înainte de succesul în pop și învățându-și astfel meseria de vocalistă. De-a lungul carierei, influențele de jazz și blues au rămas permanent acolo, în vocea ei răgușită, în frazare și în libertatea cu care tratează melodiile. Cu toate acestea, nu realizase până atunci un album de jazz propriu-zis, Stripped fiind primul. De altfel, până în prezent a rămas și singurul ei album de studio construit explicit în jurul jazz-ului, Stripped nefiind o schimbare de direcție pentru Macy, ci mai degrabă întoarcerea ei către o parte din identitatea muzicală care existase de la bun început și, în esență, un disc aparte, unic.
De altfel, contextul în care apare Stripped este unul cu totul aparte în discografia ei. Ideea nu a pornit, de fapt, de la Macy, ci de la Chesky Records, casa de discuri americană fondată în 1986 de frații David și Norman Chesky și devenită, în timp, unul dintre cele mai cunoscute label-uri audiofile din lume. Filosofia lor a rămas mereu aceeași: să surprindă muzicienii cât mai natural, într-un spațiu real, folosind tehnici de înregistrare minimaliste și tehnologii High-Resolution, cu cât mai puține artificii între interpret și ascultător. De-a lungul anilor, Chesky a lucrat cu artiști precum McCoy Tyner, Ron Carter, Paquito D’Rivera, Rebecca Pidgeon sau Sara K., iar seria lor Binaural+ avea să împingă și mai departe obsesia pentru realism și imagine tridimensională.
Norman Chesky o admira pe Macy încă de la succesul lui I Try și povestea că, de ani buni, Macy se afla pe lista artiștilor pe care și-ar fi dorit să îi înregistreze în felul lor. Așa că cei de la Chesky au contactat-o și i-au propus ceea ce ea nu făcuse niciodată până atunci cu adevărat: un album de jazz construit în jurul vocii sale și al unui mic ansamblu de muzicieni, într-o formulă complet diferită de producțiile sale obișnuite. Macy avea deja de ceva vreme în minte ideea unui astfel de disc și, după ce inițial a stat puțin pe gânduri, a acceptat provocarea și a devenit foarte entuziasmată de proiect. Interesant este felul în care ea însăși descria diferența dintre cele două lumi: pop-ul înseamnă reguli, frazare, versuri, un refren care trebuie să fie mare și o anumită formulă de urmat, în timp ce, în jazz, spunea Macy, „you do whatever you want”. Tocmai această libertate a atras-o, iar întâlnirea cu Chesky i-a oferit ocazia să scoată la suprafață acea Macy Gray mult mai liberă, mai spontană și mai apropiată de jazz decât artista pop cu care publicul larg era obișnuit.
Stripped este construit din zece piese și funcționează ca un amestec între trecutul lui Macy, câteva reinterpretări complet neașteptate, dar și piese noi. Macy revine asupra unor cântece proprii precum „Sweet Baby”, „I Try”, „Slowly”, „She Ain’t Right for You” sau „First Time”, însă le desprinde de producțiile originale și le reconstruiește în această formulă mult mai liberă și mai jazzy. Alături de ele apar cover-uri precum „Nothing Else Matters” și „Redemption Song”, dar și compoziții noi.
Povestea înregistrării începe cu locul, pentru că Stripped nu ar fi putut suna așa dacă ar fi fost înregistrat într-un studio obișnuit. Cei de la Chesky au dus-o pe Macy la The Hirsch Center din Greenpoint, Brooklyn, o fostă biserică de pe Kent Street, clădire ridicată în jurul anului 1870, inițial ca Reformed Dutch Church of Greenpoint și cunoscută mai târziu drept St. Elias Church.
În 2016 nu mai funcționa ca lăcaș de cult, însă păstrase exact lucrul care îi interesa pe frații Chesky: un volum interior mare, pereți și suprafețe care ofereau o reverberație naturală foarte bogată și o acustică pe care echipa lor ajunsese să o cunoască aproape intim. Chesky înregistra acolo de ani buni, Hirsch Center devenind unul dintre spațiile importante pentru seria lor Binaural+, aici fiind realizate înainte de Stripped albume precum Sessions from the 17th Ward al lui Amber Rubarth, The New York Rags și Jazz in the New Harmonic ale lui David Chesky, Impromptu al David Hazeltine Trio sau In an Ambient Way al proiectului POWERHOUSE.
Aici la Hirsch Center începe, de fapt, partea care explică de ce Stripped se aude atât de spectaculos. Nu este vorba doar de acustica specială a bisericii, ci și felul complet atipic în care Chesky a ales să capteze muzica. Albumul face parte din seria lor Binaural+, o tehnologie gândită să păstreze cât mai fidel senzația că te afli în încăpere cu muzicienii. În locul unei armate de microfoane, cu fiecare instrument înregistrat separat și apoi reconstruit artificial în mix, Chesky a folosit un B&K 4100 D Binaural Head, practic un microfon binaural care are câte o capsulă de microfon amplasată aferentă fiecărei urechi. Așadar, expresia pe care o găsești uneori despre Stripped, „album înregistrat cu un singur microfon”, este doar pe jumătate corectă: avem un singur punct binaural de captare, însă, tehnic, avem două microfoane, exact cum noi avem două urechi.
Tocmai de aici vine acea localizare fantastică a instrumentelor și senzația aproape ciudată că poți pune mâna pe muzicieni. Partea de „+” din Binaural+ vine din tehnologia dezvoltată de Chesky împreună cu profesorul Edgar Choueiri de la Princeton, prin care această captare binaurală este gândită să funcționeze convingător nu doar în căști, ci și pe boxe. Înregistrările au fost făcute la 24-bit/192 kHz, folosindu-se un convertor MSB Technologies Platinum Studio A/D, Chesky urmărind un traseu cât mai scurt și mai curat între microfoane și fișierul ajuns pe hard-disk.
Dar poate cea mai fascinantă parte este că, în cazul acestui album, mixul s-a făcut în mare măsură fizic, în biserică. Dacă voiai mai multă chitară, nu ridicai un fader, ci îl mutai pe Russell Malone mai aproape de microfonul binaural, ori, dacă voiai contrabasul mai prezent, îl apropiai pe Daryl Johns de același microfon. Dacă un instrument trebuia să apară mai la stânga sau mai la dreapta în scenă, acolo era așezat efectiv muzicianul. Interesant, nu-i așa?
Astfel, Daryl Johns a fost poziționat foarte aproape de microfon, în partea dreaptă, tocmai pentru ca basul să aibă punch, prezență și dinamică. Russell Malone a stat relativ aproape, în stânga, însă amplificatorul chitarei sale era plasat la aproximativ șase metri în spate, pentru ca sunetul să capete spațialitate. Ari Hoenig, la baterie, era și el destul de aproape de microfonul binaural, iar Macy era cea mai apropiată dintre toți, regula sesiunii de înregistrare fiind aproape haios de simplă: dacă nu o poți auzi pe Macy, cânți prea tare. Muzicienii nu foloseau căști în timpul înregistrării, ci trebuiau să se asculte între ei și să își controleze singuri dinamica. Practic, soundstage-ul pe care îl auzi pe Stripped a fost, așa cum trebuie, construit chiar acolo, în biserică. Fabulos!
Și obsesia aceasta pentru naturalețe merge încă și mai departe. În mastering nu s-a folosit compresie, tocmai pentru a păstra intactă dinamica interpretării, iar EQ-ul de corectare a fost evitat aproape complet. Sunetul echilibrat fusese deja obținut prin poziționarea muzicienilor, iar tonul și dinamica veneau în primul rând din interpretare și din încăpere, nu din corecții ulterioare.
De asemenea, unul dintre detaliile mele preferate este fascinant de simplu: podeaua Hirsch Center era acoperită cu un covor care absorbea prea multă energie, așa că Daryl Johns și Ari Hoenig au fost așezați pe plăci de placaj de 19 mm, pentru ca basul și bateria să capete mai multă viață și să nu mai fie atât de amortizate de covorul din biserică. Trebuie să zic din nou: fabulos!
Și poate cea mai ingenioasă parte a întregii înregistrări este felul în care echipa Chesky a folosit însăși biserica drept un fel de mixing-desk natural. Macy cânta și într-un microfon separat, un Beyerdynamic M160A, însă acesta nu intra deloc în recording chain-ul principal. Rolul lui era cu totul altul: semnalul era trimis către un sistem PA amplasat în biserică, cu boxele orientate în sus, astfel încât vocea ei să fie să capete reverberația naturală a încăperii. Practic, în loc să adauge ulterior un reverb artificial în studio, Chesky folosea chiar clădirea drept cameră de reverberație. Uneori, pe acest feed era introdus și un delay de aproximativ 120 ms, tocmai pentru a separa puțin sunetul direct de reflexiile spațiului, iar o cantitate discretă din trompeta lui Wallace Roney era tratată în același fel.
Acest detaliu mi se pare genial, aici începi să înțelegi cât de diferit a fost gândit Stripped: biserica nu era doar locul în care se făcea înregistrarea, era efectiv parte din procesul de mixaj. În loc să creeze spațiul ulterior cu plugin-uri, Chesky lua sunetul, îl trimitea înapoi în clădire și lăsa pereții, volumul și reverberația reală a Hirsch Center să facă o parte din muncă. Iar mă văd nevoit să zic: fabulos!
Dragă melomanule, ajungând la capitolul despre muzicienii din spatele sunetului acestui album, descopăr că Macy nu a fost înconjurată de niște instrumentiști aleși întâmplător. În jurul ei s-au aflat chitaristul Russell Malone, contrabasistul Daryl Johns, bateristul Ari Hoenig și trompetistul Wallace Roney, patru muzicieni de jazz cu personalități foarte diferite, dar care aveau un lucru important în comun: toți lucraseră deja cu Chesky Records și cunoșteau acest mod complet aparte de a înregistra muzica. Tocmai de aceea s-au și adaptat atât de bine unei sesiuni în care nu se puteau ascunde în spatele unui mix, trebuiau pur și simplu să cânte, să se asculte și să reacționeze unii la ceilalți.
Russell Malone s-a născut în 1963, în Albany, Georgia, și avea să devină unul dintre marii chitariști de straight-ahead jazz ai generației sale. În mare parte autodidact, crescut cu gospel, blues și country, Malone descoperea jazz-ul după ce îl vedea pe George Benson la televizor, iar cariera lui avea să îl ducă apoi alături de Jimmy Smith, Harry Connick Jr., Ray Brown, Ron Carter și, poate cel mai celebru dintre aceste nume, Diana Krall. Cu Chesky se mai întâlnise în 2009 când cântase deja pe extraordinarul Jazz in the Key of Blue al lui Jimmy Cobb, așa că prezența sa lângă Macy pe Stripped era una cât se poate de firească. Malone avea să rămână activ până la moartea sa, în 2024, la numai 60 de ani.
Daryl Johns era aproape opusul ca vârstă. Născut în 1996, într-o familie de muzicieni, fiul bateristului Steve Johns și al saxofonistei Debbie Keefe, începuse să cânte la contrabas de la numai șapte ani și era deja prezentat în adolescență drept un adevărat copil-minune al jazz-ului. Până la sesiunea Stripped, Daryl cântase deja cu nume precum Joe Lovano, Dave Liebman sau Randy Brecker și, foarte important pentru povestea de astăzi, lucrase cu Chesky chiar la Hirsch Center, pe In an Ambient Way, alături de Wallace Roney. Astfel, când ajunge lângă Macy, în 2016, Daryl avea numai 19 ani, dar cunoștea deja atât casa de discuri, cât și filosofia ei aparte de înregistrare.
Ari Hoenig, născut în 1973, în Philadelphia, este unul dintre acei bateriști care refuză să trateze bateria doar ca pe un instrument care ține ritmul. Crescut într-o familie de muzicieni, a început cu vioara și pianul, iar la 12 ani a trecut la baterie, urmând să cânte ulterior cu oameni precum Kenny Werner, Chris Potter, Kurt Rosenwinkel, Joshua Redman sau Mike Stern. Iar legătura lui cu Chesky era una veche: încă din 2007 înregistrase pentru label The Jazz Side of the Moon, reinterpretarea jazz a celebrului album Pink Floyd. Pe Stripped, tocmai sensibilitatea lui la dinamică și capacitatea de a-i asculta pe ceilalți muzicieni au devenit esențiale într-o sesiune în care bateria trebuia controlată din mâini, nu din fader.
Wallace Roney este probabil numele cu cea mai mare greutate istorică din această formație. Născut în Philadelphia, în 1960, copil-minune cu auz absolut, Roney studiase cu Clark Terry și Dizzy Gillespie, însă legătura fundamentală a carierei lui avea să fie cea cu Miles Davis, fiind considerat singurul trompetist pe care Miles l-a luat efectiv sub aripa sa ca discipol. A cântat cu Art Blakey, Tony Williams și chiar alături de Miles la celebrul concert de la Montreux din 1991. Cu numai un an înainte de Stripped, Roney înregistrase pentru Chesky In an Ambient Way, chiar la Hirsch Center și chiar alături de Daryl Johns, astfel încât aparițiile sale de trompetă pe albumul lui Macy vin din partea unui muzician care cunoștea deja foarte bine atât spațiul, cât și filosofia binaurală a celor de la Chesky.
Acum că am ajuns spre finalul acestui articol, nu aș putea să nu îți vorbesc și despre piesele care compun Stripped, de altfel elementul principal al acestui disc. Iar una dintre piesele pe care aproape oricine va vrea să o asculte este, bineînțeles, I Try. Este fascinant să comparăm mental varianta din 1999 cu cea din 2016. Îmi amintesc perfect cât de prezentă era piesa pe MTV în ’99, era un hit uriaș, Macy Gray era o personalitate luminoasă, proaspăt apărută, iar cântecul avea acel aer pop-soul care a făcut-o cunoscută în toată lumea. Șaptesprezece ani mai târziu avem, în esență, aceeași voce, însă într-un context complet schimbat. Pe Stripped, I Try devine aproape o piesă de jazz, mai melancolică, mai matură, cu mult mai mult spațiu între note și cu o relație superbă între voce și contrabas, în timp ce bateria și chitara ajung să fie aproape la fel de importante ca melodia însăși. Parcă, odată ce dispar o bună parte dintre artificiile producției originale, rămânem mai aproape de miezul cântecului, de vulnerabilitatea aceea despre o iubire de care știi că ar trebui să te desprinzi, dar de care, oricât ai încerca, nu reușești cu adevărat să te eliberezi.
Continui cu Redemption Song, probabil unul dintre cântecele de pe acest disc la care am deschis ochii cel mai tare, uimit de calitățile interpretative ale lui Macy Gray. Efectiv, am avut parte de reggae fără reggae și tocmai asta mi s-a părut fascinant. Nu am auzit contrabasul lui Daryl Johns încercând să imite acel puls clasic jamaican și nici restul formației nu a forțat piesa în direcția reggae. Dimpotrivă, totul a rămas profund jazzy. Și, cu toate acestea, acel sentiment de „redemption” din cântec a rămas perfect intact, iar nuanțele lui Bob Marley s-au păstrat vii. Lupta, libertatea și tensiunea din spatele piesei parcă se simt aici și mai direct, tocmai pentru că au fost și ele „stripped” de limbajul muzical cu care eram obișnuiți să le asociem. Mi s-a părut extraordinar cum, peste mări și țări, o cântăreață americană, aflată într-o fostă biserică din Brooklyn, reușea să păstreze atât de viu spiritul lui Bob Marley după atâta timp. Sincer, dragă melomanule, versiunea aceasta a Redemption Song este una dintre cele mai inedite și mai frumoase reinterpretări ale acestui imn.
Continui cu piesa care m-a surprins cel mai mult de pe acest disc, o piesă nebună, atipică și complet neașteptată: Nothing Else Matters. Este evident că nimeni nu s-ar fi așteptat, eu cu atât mai puțin, ca pe un disc de jazz înregistrat într-o fostă biserică din Brooklyn, în vocea lui Macy Gray să auzi una dintre piesele emblematice Metallica. Și totuși, exact asta se întâmplă. La fel ca în cazul lui Redemption Song, cântecul este scos complet din limbajul său original și, cu toate acestea, își păstrează perfect miezul. Nu mai ai metalul, nu mai ai greutatea și dramatismul versiunii lui James Hetfield, totul sună jazz, liber și aerisit, dar acea revoltă interioară, acea vulnerabilitate și ideea de a trăi după propriile reguli rămân perfect intacte. Tocmai asta mi s-a părut fascinant: să auzi aceleași versuri într-un context atât de diferit și să realizezi că funcționează la fel de bine. Macy mai înregistrase deja Nothing Else Matters în 2012, pe albumul de cover-uri „Covered”, Stripped nefiind prima ei întâlnire cu piesa. Ea povestea că s-a apropiat cu adevărat de cântec atunci când a început să îi asculte atent versurile și să înțeleagă ce înseamnă pentru ea, iar pe Stripped a vrut să îl ducă într-o direcție complet diferită. Iar rezultatul este unul dintre momentele mele preferate de pe album: un cântec heavy metal redus la voce, jazz și spațiul unei biserici din Brooklyn. Mi se pare absolut fabulos. Și, sincer, dragă melomanule, chiar sunt curios ce ar fi spus James Hetfield dacă ar fi stat în Hirsch Center și ar fi auzit piesa lui cântată astfel.
Dragă melomanule, ajung și la concluzia de astăzi. Mă bucur foarte mult că am avut ocazia să pun lupa, alături de tine, pe unul dintre cele mai interesante albume audiofile pe care le-am ascultat până acum. Mă bucur că am putut să îl dezarhivăm împreună și să aflăm esența a cum a fost realizat. Și îți spun sincer că, documentându-mă pentru acest articol, am descoperit și eu o poveste fabuloasă. În primul rând rămân profund impresionat de rezultatul acestui album, un disc care sună diferit, special, luminos, colorat și, în același timp, extraordinar de natural.
Bineînțeles că una dintre cele mai interesante calități ale acestui disc rămâne chiar felul în care a fost înregistrat. Modul complet neconvențional în care Chesky a ales să realizeze Stripped în Hirsch Center, într-o fostă biserică din Brooklyn, mi se pare fabulos și, sincer, este genul de abordare pe care mi-aș dori să o întâlnesc mai des. Mi se pare fascinant că, într-un fel, cei de la Chesky au folosit chiar biserica drept un imens mixing board, iar fader-ele au devenit muzicienii înșiși: chitaristul, contrabasistul, bateristul, trompetistul și, bineînțeles, Macy. Îi muți mai aproape, mai departe, mai la stânga sau mai la dreapta și construiești astfel mixul în spațiul real, nu ulterior, într-un computer. Iar tot acest sunet este capturat printr-un singur punct binaural, cu două „urechi” care încearcă să audă exact așa cum ar auzi un om aflat acolo.
Rezultatul mi se pare extraordinar și, după ce am descoperit povestea acestui album, știu deja ce voi face în săptămânile următoare: voi începe să caut și să ascult mai atent discurile Chesky Records, în special pe cele realizate în Hirsch Center din Brooklyn. Locul și metoda aceasta de înregistrare m-au făcut teribil de curios.
Dacă iubești jazz-ul, este greu să nu găsești ceva de iubit în acest album. Dacă iubești vocile soul, este la fel de greu să îl ignori. Iar dacă o iubești pe Macy Gray, atunci Stripped merită, după mine, un loc cu totul special în discografia ei. Poate este chiar cel mai aparte album pe care l-a realizat vreodată și, în același timp, unul dintre cele mai frumos înregistrate discuri de jazz pe care le-am ascultat. Iar partea aproape paradoxală este că vine de la o artistă pe care lumea nu o identifică, în primul rând, drept cântăreață de jazz. Te las cu acest gând.
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
