Dragă cititorule, săptămâna aceasta am ocazia să îți scriu despre un colos al peliculei, poate cel mai legendar film din toate timpurile, „The Godfather”, acest super film lansat în 1972, cu Marlon Brando și Al Pacino în rolurile principale, doi actori care se întâlneau în această super producție, unul aflat în a doua parte a carierei sale și celălalt la început, două cariere fabuloase ce aveau să se intersecteze în acest film monumental.
Dat fiind că au mai fost scrise poate mii de recenzii despre acest film, nu o să te țin ocupat cu detaliile știute din film, ori poate cu povestea în sine, pe care sunt sigur că o cunoști, ci mai degrabă o să îmi îndrept atenția către niște detalii de producție mai puțin cunoscute, încercând să îți ofer o viziune nouă asupra acestui film.
Prima dată am văzut The Godfather cred că atunci când aveam vreo 12-13 ani, fiind difuzat pe HBO, acest nou canal exclusiv de filme ce pătrunsese în casele noastre la câțiva ani după Revoluția Română din 1989. Pe micul televizor color cu tub din camera mea de adolescent aveam să văd un film ce urma să îmi schimbe percepția asupra Americii, asupra italienilor și, nu în ultimul rând, asupra mafioților, nu cei de rând, ci cei cu onoare, aflați la vârful ascensiunii lor în acei ani ’70 în care se întâmplă acțiunea din film.
Așadar, te rog să te așezi comod și să îmi permiți să aștern povestea realizării acestui film, de la cartea care îi stă la bază și până la ultimele scene ale finalului, actorii, regizorul și platourile de filmare, promit că povestea realizării sale să fie cel puțin la fel de interesantă ca filmul în sine.
Ca orice film de această talie, The Godfather are la bază o carte fascinantă scrisă de Mario Puzo, purtând același nume cu filmul și lansată în 1969, deci nu cu mult timp înainte ca The Godfather să fie pus pe peliculă. În imaginea de mai jos îl poți observa pe Mario Puzo așezat la biroul său, fumând trabuc, pe masă tronând, evident, o copie a cărții menționate:
Este interesant că Puzo nu scria despre mafie înainte de The Godfather, ci doar cărți clasice, într-adevăr despre familiile italiene din America, însă nu despre regimul mafiot. Mario nici măcar nu avea de-a face cu mafia în vreun fel, scriind The Godfather prin documentare și nu din experiență. De asemenea, este foarte interesant că Puzo a scris The Godfather nu dintr-o epifanie epistolară, ci din nevoia de… bani. Acesta nu avusese un succes comercial cu cărțile pe care le scrisese până la acest moment și avea nevoie de un bestseller pentru a-și achita toate datoriile acumulate, așa i-a venit ideea cu The Godfather, folosind elemente proprii din viața sa, dat fiind că era născut într-o familie de imigranți italieni din Manhattan, apoi, cum spuneam mai sus, citind foarte mult și documentându-se, considerând că o poveste despre mafie ar putea să îi aducă succesul de vânzări dorit. Și, ce să vezi, așa a și fost, în cca. 2 ani de la lansarea cărții, aceasta era deja un bestseller, aducându-i lui Puzo câștigurile mult visate.
Este interesant că Paramount a cumpărat drepturile de ecranizare pentru The Godfather încă de la lansarea cărții, pe o sumă extrem de mică, 80.000 de dolari. După cei câțiva ani în care cartea a făcut furori, aceștia s-au decis să o ecranizeze și așa au ajuns la Francis Ford Coppola, pe atunci un tânăr regizor încă nu foarte celebru, având vârsta de 31 de ani, având la activ doar câteva filme mai puțin cunoscute, dar având deja un Oscar pentru scenariul filmului „Patton”, scris împreună cu Edmund H. North. Însă, chiar și cu acel Oscar pe jumătate la activ, Francis Ford Coppola nu era încă legendar, așa cum îl știm noi acum.
Paramount i-au propus proiectul The Godfather, însă acesta nu a fost deloc încântat, considera că va fi un alt film care va perpetua stereotipurile false italo-americane, chiar el provenind dintr-o familie de acest gen, nedorindu-și să promoveze așa ceva. De asemenea, el țintea mai sus, își dorea să facă filme speciale, artistice, personale, considerând că The Godfather nu are nicio legătură cu asta, că nu există potențial. Într-un final, însă, din aceleași motive ca și Mario Puzo, a acceptat pentru bani, dat fiind că se afla într-o încurcătură financiară, iar Paramount au oferit o sumă grasă.
A urmat apoi o luptă acerbă între Coppola și Paramount, aceștia, chiar dacă îl aleseseră pentru a regiza The Godfather, nu erau 100% convinși că îl vor lăsa să ducă până la capăt acțiunea, mai ales că Coppola era foarte decis și bățos. Paramount doreau un film rapid, ieftin, filmat în Kansas City și cu acțiunea în prezentul din anii ’70, ceea ce ar fi redus dramatic costurile. Coppola nu a fost însă de acord cu niciunul dintre aceste detalii, fiind hotărât să respecte cartea, să filmeze în New York și să poziționeze acțiunea în anii ’40. Lupta aceasta nu a fost deloc ușoară, de-a lungul realizării The Godfather, Coppola fiind doar la câțiva milimetri de a fi concediat.
Acestea nu au fost însă singurele opreliști în calea realizării filmului, principalul blocaj a venit chiar din partea subiectului principal al filmului, al mafiei. Este interesant că cele cinci familii ale crimei organizate din America, ce existau în anii ’70, s-au sesizat în legătură cu noul film și au boicotat filmările, oprind producția.
Cel ce s-a ocupat personal de oprirea filmărilor a fost chiar unul din capii celor cinci familii, în cazul de față al familiei Colombo, pe numele său complet Joseph Anthony „Joe” Colombo Sr., pe care îl poți vedea în fotografia de mai sus.
Colombo reprezenta o asociație pe care o înființase chiar el în 1970, sub numele de „The Italian-American Civil Rights League”. Asociația avusese multe realizări în a apăra drepturile italo-americanilor, acționând asupra oricărei entități care se opunea acestor drepturi, aceștia nu se abțineau să acționeze în judecată, spre exemplu, guvernul american. Cu atât mai puțin nu s-au abținut în a acționa și asupra producției The Godfather, motivând că în mod oficial acesta nu reprezintă corect imaginea italo-americanilor, bineînțeles că noi știm acum că, de fapt, filmul îi deranja din cauza portretului ce se aducea mafiei.
Mafiei nu îi convenea să se realizeze astfel de filme, deranjându-i în special chiar acest cuvânt „mafia”, lipsa de onoare și duritatea acestor filme. Se spune că mafia ar fi avut persoane infiltrate chiar în echipa de producție, observând bine ce se întâmpla acolo înainte de a opri filmările.
Eroul ce i-a ținut piept lui Colombo a fost chiar producătorul filmului, Albert S. Ruddy, care a dus discuții și negocieri cu acesta, într-un final convingându-l pe gangster că, de fapt, filmul nu le-ar face decât cinste familiilor. Colombo, într-un final, a cedat, rugându-l pe Ruddy să scoată complet cuvântul „mafia” din tot filmul și să portretizeze mafioții mai uman și nu așa de sângeroși.
Imediat boicotul s-a oprit și filmările au continuat. Ba chiar a existat o colaborare între realizatorii filmului și mafioți, filmul primind acces la locații de filmare reale din universul mafiot, dar și consultanță, Albert S. Ruddy primind informații prețioase din partea lui Colombo.
Este interesant că promisiunea lui Ruddy nu a fost în van, putem chiar să spunem că imaginea mafiei s-a îmbunătățit după The Godfather, lumea întreagă a putut observa că mafioții italieni din America nu erau niște brute, ci erau niște personaje pline de onoare, cu importante rădăcini în societatea italo-americană, fără de care, într-un fel sau altul, lumea nu ar mai fi fost la fel. Îți las mai jos o imagine cu Ruddy, omul ce a făcut posibil acest film:
Continuând povestea realizării acestui film, ajungem și la filonul principal, Marlon Brando, ce la momentul filmărilor era în vârstă de 47 de ani, ușor supraponderal, cu totul altfel decât era în tinerețe, aflându-se în declin, nepreferat de casele de producție, fiind dificil și împotriva Hollywood-ului, greu de controlat pe platou, retras din industrie și din lumina reflectoarelor.
De aceea, Paramount nu l-a acceptat cu una cu două, umilindu-l cu un salariu redus, necesitatea unei garanții financiare, dar și un screen test, așa cum se făcea în cazul oricărui actor începător. Acesta trebuia să îi convingă că poate realiza rolul lui Don Vito Corleone. Bineînțeles că Brando nu a dezamăgit, urmând probabil cel mai legendar screen test din istoria cinematografiei. Brando s-a transformat, umplându-și obrajii cu bumbac, și-a schimbat postura și a creat acea voce aproape șoptită, într-o secundă Brando nu mai era Brando, era Don Vito Corleone. Aceasta, evident, i-a câștigat pe toți și rolul a devenit instantaneu al său. Așa se năștea unul din cele mai fabuloase personaje de pe marile ecrane.
Cu rolul din The Godfather, Marlon Brando a renăscut, urmând alte roluri fascinante, cel din Last Tango in Paris și cel din Apocalypse Now. Rolul lui Don Vito Corleone i-a adus foarte mult succes, inclusiv Oscarul în 1973 pentru cel mai bun actor, însă, de altfel, cel mai celebru caz de Oscar refuzat din istoria premiilor, Brando neprezentându-se la decernare și transmițând mesajul că refuză premiul ca protest la adresa modului în care sunt tratați amerindienii de către industria de film americană. Episodul acesta este unul dintre cele mai șocante din istoria Oscarurilor.
Continuând cu un alt exemplu de actor neașteptat, îl aduc în discuție pe Al Pacino, cel ce l-a interpretat pe Michael Corleone, fiul lui Don Vito, un personaj ce nu își dorea să continue povestea tatălui său, cel puțin nu la începutul filmului, care ajunge însă într-un final să o continue, furtunos, neașteptat, fulminant.
În ziua de astăzi este imposibil a ne imagina The Godfather fără Al Pacino, însă la momentul castingului el era fix opusul a ceea ce căutau cei de la Paramount. La momentul filmărilor, Al Pacino era un neica-nimeni, un actor începător ce nu era dorit, prea scund și prea șters. Unde mai pui că Al nu era cel de acum, era total introvertit și tăcut, retras în sine.
Doar Francis Ford Coppola a înțeles ce sălășluia în interiorul lui Pacino, simțind că metamorfoza lui Michael va fi și metamorfoza lui Al. La începutul filmărilor, Pacino a fost la limita de a fi concediat cel puțin de trei ori, însă, de fiecare dată, Coppola reușea să îl aducă înapoi, să mai obțină niște timp din partea Paramount.
Scena aceea celebră din restaurant, cu Solozzo și McCluskey, a fost pentru Pacino punctul de cotitură, o scenă în care Paramount au înțeles cu cine au de-a face. Îți las mai jos toată scena:
După acest moment, Pacino a construit unul dintre cele mai complexe personaje din istoria cinematografiei, un personaj de o profundă metamorfoză care, așa cum spuneam mai sus, nu cred că a fost doar a personajului, însă și a lui Al, scoțându-l din anonimat, aducând printre noi un colos al cinematografiei, actorul „nepotrivit” devenind Michael Corleone și scundul Al Pacino a căpătând o înălțime de neegalat.
Filmul a avut însă și parte de niște actori mai altfel. Probabil cea mai șocantă scenă a anilor ’70 este cea cu capul de cal, producătorul de film Jack Woltz primea din partea familiei Corleone un mesaj ce avea să îl îngrozească, un cap de cal în patul său dimineața.
Un aspect pe care puțini îl știu este că acel cap de cal a fost real, adus de producători de la un abator, o chestiune care în zilele noastre nu s-ar mai putea întâmpla. De asemenea, actorul ce îl interpreta pe Woltz, John Marley, are o reacție perfect reală în film, acesta nu știa la ce să se aștepte, producția construind momentul tocmai în așa fel încât să obțină o imagine reală.
Apropo de imagine, urmărind atent The Godfather vei observa că aceasta este diferită față de producțiile din perioada aceea. În anii ’70 Hollywood prefera o imagine clară, luminoasă, iar în cazul Godfather vei observa că lumina joacă un rol diferit, cadre dominate de fețe parțial ascunse în umbră, iluminare minimă, controlată cu precizie, și, cromatic, tonuri calde, aurii și maronii, fără multe abateri.
Acestea vin din mâna lui Gordon Willis, directorul de imagine al filmului, supranumit pe bună dreptate și „The Prince of Darkness” (cu mult înaintea lui Ozzy Osbourne).
Este interesant că inițial Paramount a fost îngrozit de încă un detaliu atipic, existând teama că publicul nu va vedea nimic, Willis fiind pus sub mare critică și presiune. Și, totuși, Coppola a mers mai departe cu această viziune, având încredere în Willis. De remarcat, astfel, că The Godfather a fost pionier și la capitolul imagine, nu doar la celelalte menționate până acum.
Fabuloasă a fost și coloana sonoră a The Godfather, cu acea piesă nemuritoare și hipnotică compusă de Nino Rota. De remarcat însă că a fost la un pas de a fi ștearsă cu buretele din povestea filmului.
Nino era deja un compozitor consacrat, colaborând cu Federico Fellini pe majoritatea filmelor sale, în acest fel a ajuns și la The Godfather, aducând acel condiment italian prețios. Rota a înțeles imediat de ce are nevoie filmul, piesa principală de pe coloana sonoră a filmului, „Love Theme From The Godfather”, este o piesă nemuritoare, fără de care filmul nu ar fi fost ce este acum.
Nino a scris un disc întreg pentru film, conținând niște piese fabuloase ce îți readuc imediat în atenție toată povestea, însă, după lansare, s-a descoperit că Nino preluase piesa principală de pe un alt disc al său, mai vechi, că nu o compusese special pentru The Godfather. Acest lucru l-a împiedicat să fie nominalizat la Oscaruri atunci, în 1973, câștigând însă data viitoare cu coloana sonoră de la The Godfather Part II.
Dacă dorești să afli mai multe despre realizarea lui The Godfather, te informez că există un serial foarte interesant despre cum a fost realizat filmul, numit „The Offer”, aici vei vedea foarte bine pusă în scenă povestea tânărului Pacino, a lui Albert S. Ruddy, a mafiotului Colombo, în fine, toată povestea din spatele filmului de care ți-am povestit în paragrafele anterioare.
The Offer are la bază o carte scrisă de Mark Seal, numită „Leave the Gun, Take the Cannoli”, pe care acesta o scria în urma unei serii de articole publicate în Vanity Fair, o lucrare de mare documentare pentru cele din culisele filmului. Cartea lui Seal a ajuns la Paramount și aceștia au decis să o ecranizeze sub forma unei mini-serii. Serialul este foarte bine realizat și este un regal pentru fanii The Godfather.
Ajuns la finalul articolului, reflectez puternic cum să formulez încheierea, dat fiind că nu ai cum să închei un articol despre un așa subiect cu una cu două. Ca și jurnalist nu ai cum să nu simți frica că poate ai omis ceva important. Este foarte greu să documentezi legende.
Însă, îndrăznesc să închei aducându-ți aminte ultima scenă din The Godfather, aceea în care metamorfoza lui Michael se încheie, acesta devine Don și felul în care filmul ne transmite aceasta rămâne o definiție a ideii de putere.
Kay, soția sa, îl înfruntă și ridică sub semn de întrebare acțiunile mafiote ale familiei Corleone. Inițial, Michael răspunde cu același calm ca al tatălui său, cumva Don Vito întrupat în calmul lui Michael, apoi explodează și devine Michael Corleone, bătând cu mâna în masă și strigând „enough!”. Kay iese afară din birou, Michael primește adulațiile din partea asociaților săi, este recunoscut drept Don, iar ușa se închide ușor, pe fundal auzindu-se muzica lui Nino Rota.
Avem parte de scena cu poate cea mai mare putere din istoria cinematografiei și, bineînțeles, ce marchează și apariția unui nou Don, Michael Corleone. Însă, în opinia mea, ea marchează și apariția unui actor legendar, Al Pacino, care, atunci când s-a transformat la față și a bătut în masă și a spus „enough!”, ne-a transmis atunci, în 1972, un trailer din ce avea să urmeze, rolurile și scenele sale celebre din City Hall, Scent of a Woman sau Devil’s Advocate.
The Godfather rămâne o operă fabuloasă, care aproape că nu a existat, suferind nenumărate opreliști, dar, împotriva lor, a reușit să se pună în fapt și a devenit, fără doar și poate, unul dintre cele mai celebre filme din istoria cinematografiei.
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
