Dragă cititorule, mă aflu în fața unui monument de care voi îndrăzni să îți scriu astăzi, un film lansat în 1968 ce a devenit o legendă printre pasionații de filme științifico-fantastice. Odiseea Spațială 2001 nu este primul film SF din istorie, însă, este de departe primul film SF realizat pe stil modern ce abordează tema spațiului cosmic și a călătoriei inter-planetare. Îți spun sincer, dragă cititorule, că am emoții teribile acum la început de articol, Odiseea Spațială 2001 este cu adevărat o legendă, găsesc șansa de a scrie despre un astfel de film-monument de-a dreptul fabuloasă și, în același timp, înfricoșătoare.
Încep cu felul în care îl denumește Wikipedia pe Odiseea Spațială 2001, nedefinindu-l ca pe „un film SF lansat în 1968”, ci ca pe „un film <<epic>> SF lansat în 1968”. Aceasta spune multe și ne dovedește cât de deosebit este acest film. Filmul este opera legendarului Stanley Kubrick, pornind de la niște scurte povești scrise de unul din cei mai renumiți scriitori de romane SF, Arthur C. Clarke. De fapt, Kubrick a colaborat îndeaproape cu Clarke, zămislind tot universul din spatele acestui film. Îți dai seama cititorule? Suntem în anii 60 și doi astfel de coloși stau la o masă și plănuiesc ceea ce va fi poate cel mai fascinant film SF din istoria cinematografiei! Aș da orice să pot urmări îndeaproape una din sesiunile lor de lucru. Îți las mai jos o fotografie cu Kubrick (stânga) și Clarke (dreapta), realizată chiar pe platoul de filmare al Odiseei Spațiale:
Promit să revin cu informații despre amândoi câteva paragrafe mai târziu. Până atunci, însă, mă angajez să îți dezvălui principalul fir narativ al acestui film. Înainte de a face asta, te voi atenționa că Odiseea Spațială 2001 nu este un film simplu, nu este un film despre niște astronauți care călătoresc de la A la B, este mult mai mult de atât, este o alegorie, o adevărată epopee spațială cu foarte multe subînțelesuri și tâlcuri, care pornește de la bazele umanității și ne poartă până într-un viitor super-tehnologizat în care călătoria spațială este posibilă, un viitor în care avem la dispoziție super-computere inteligente și infrastructuri fabuloase.
Cel puțin asta își imaginau Clarke și Kubrick în anii 60. Cu siguranță că în 2001 nu am avut toate acestea, însă, iată că la 20 și ceva de ani în plus, începem ușor-ușor să dispunem de cele imaginate de cei doi. Astfel, vei observa în acest film multe concepte moderne, greu de crezut că au fost zămislite de mintea unor oameni din anii 60, vei observa nave moderne, computere super-performante, cât și conceptul de inteligență artificială, însă care vine la pachet cu o atenționare la care voi reveni puțin mai târziu.
Intriga acestui film este destul de simplă, primele sale cadre ne descoperă o planetă Pământ din vechime, atunci când oamenii erau doar niște hominizi nedezvoltați, aceste ființe preistorice descoperind cu uimire un monolit extraterestru. Îți las mai jos o imagine extrasă din aceasta scenă:
Scena aceasta este cu totul fabuloasă, prezentată la asfințit, într-un peisaj arid, cu niște maimuțe care nu sunt maimuțe, dar nici oameni, cel puțin teoretic, nu încă. Aici poți auzi și muzica din acest film pentru prima dată, Kubrick preferând muzica clasică pentru acest film, piesa care se poate auzi pe fundalul scenei de mai sus fiind „Also sprach Zarathustra”, o lucrare simfonică celebră compusă de Richard Strauss în 1896, devenită rapid piesa definitorie pentru acest film.
Timpul avansează și ajungem în vremurile moderne, undeva spre anii 2000, Pământul prezentând construcții fabuloase și o infrastructură spațială completă, Luna fiind și aceasta colonizată. Aici pe Lună acțiunea continuă, unde se descoperă un nou monolit îngropat sub scoarța selenară, de data aceasta atent studiat de oameni. Îți las mai jos o imagine cu monolitul în cauză:
Cumva monoliții sunt interconectați, studiul asupra monolitului lunar îi determină pe oameni să descopere încă unul, de această dată aflat pe orbita planetei Jupiter. Se pune la cale o călătorie interplanetară, cu ajutorul unei nave extraordinare, Discovery One, pilotată de Dr. Dave Bowman și Dr. Frank Poole, împreună cu încă alți trei oameni de știință. Călătoria se va face cu toți în stare de hibernare, timp în care nava va fi condusă de super computerul HAL 9000, un computer de ultimă generație cu o putere imensă de procesare și o personalitate umană. Îți las mai jos o imagine cu nava Discovery One:
În timpul călătoriei computerul raportează o problemă la antena principală a vehiculului și îl trezește din hibernare pe Bowman, acesta iese în afara navei pentru a repara antena, moment în care HAL 9000 îl blochează afară. Computerul practic ajunge să considere greșit că oamenii sunt de fapt o amenințare pentru misiune și, astfel, decide să îi omoare pe cei rămași în hibernare și încearcă de asemenea să îl ucidă și pe Bowman. Aceasta însă nu îi reușește, după multe peripeții Bowman reușind să reintre în navă și să îl dezafecteze pe HAL, continuând misiunea către Jupiter. Câteva paragrafe mai târziu voi continua povestea lui Bowman și ceea ce descoperă pe Jupiter. Până una alta îți las o imagine mai jos cu HAL 9000, inteligența artificială de pe Discovery One, cel ce se vede în reflexie fiind Bowman:
Este interesant momentul în care îți scriu despre inteligența artificială din Odiseea Spațială 2001, așa cum și-o imaginau Kubrick și Clarke în anii 60. Este de remarcat că în ziua de astăzi pericolul subliniat în acest film poate fi de actualitate, fiind un interesant semnal de alarmă pentru prezentul nostru din 2025. Este fabulos felul în care inteligența artificială din prezentul nostru a evoluat și cumva ne asistă viețile deja. Dacă acum doar câțiva ani inteligența artificială ca HAL 9000, ori „computerul” din Star Trek, erau doar niște elemente de domeniul științifico-fantasticului, în ziua de astăzi este perfect normal să avem o discuție cu Chat GPT și să ne ajutăm cu acesta în diferite zone ale traiului zilnic.
Este interesant că Chat GPT chiar a devenit foarte util și sunt uimit de cât de mult a ajuns să ne ajute și să ne asiste într-un timp atât de scurt. După cum poate bănui, principala mea activitate este scrisul. Ar fi atât de simplu să îi ofer lui Chat GPT principalele idei ale unui viitor review și să îl rog să îl scrie în locul meu. Mulți fac așa. Am încercat? Niciodată. Nu aș putea. Am văzut rezultatul în alte cazuri și nu este foarte… uman. Prefer ca scrisul să fie scris și să fie făcut în continuare de oameni, să aibă suflet, vietate, realism și… artă. Acestea sunt niște elemente care nu vor putea fi înlocuite foarte curând de vreo inteligență artificială, oricât de inteligentă ar fi.
Nu mă înțelege greșit, admir inteligența artificială și chiar consider că sunt multe aspecte ale vieții în care ne va putea elibera și poate chiar înlocui pe deplin, degrevându-ne de munci repetitive, lăsându-ne să ne vedem liniștiți de evoluție, însă, în anumite cazuri, așa cum ziceam și mai sus, nu va putea să ne înlocuiască și nici măcar nu trebuie, nu acesta este scopul lui. În ultima vreme am primit nenumărate sfaturi nedorite care îmi spuneau că ocupația mea de a scrie nu mai are vreun sens, că voi fi înlocuit foarte curând de Chat GPT. Nimic mai jignitor, nu-i așa? Continui să zâmbesc și să scriu în continuare. Să furați voi inima unei fete cu o poezie scrisă de Chat GPT.
Revenind la oile noastre, este inteligența artificială ceva rău? A fost HAL 9000 ceva rău pentru misiunea către Jupiter? Într-un fel nu, pentru că programarea sa nu l-a îndemnat să fie rău, ci l-a îndemnat să judece cum a considerat mai bine la momentul respectiv, apoi să acționeze. Într-un fel asta l-a determinat pe HAL 9000 să fie mai uman decât ne-am fi așteptat. Până și greșeala sa a fost umană. Aceasta este opinia mea: momentul în care inteligența artificială va începe să greșească, atunci va fi și mai umană.
Fac o pauză de la narativa filmului, aducându-ți un scurt portret al celui ce a fost Arthur C. Clarke, în speranța că te voi determina să îți readuci aminte de minunățiile pe care le-a scris, multe dintre acestea fascinându-ne cu ecranizări care mai de care. Aduc aminte aici cărți ca Rendezvous with Rama, Childhood’s End, The City and the Stars, The Fountains of Paradise, și, bineînțeles, 2001: A Space Odyssey, dar și urmările acesteia: 2010: Odyssey Two și 3001: The Final Odyssey. Arthur C. Clarke se năștea în Anglia în 1917 și ne părăsea de curând, în 2008. Îți las mai jos o imagine cu acesta:
Continui cu câteva cuvinte despre cel ce a fost fabulosul Stanley Kubrick, acest regizor-extraordinaire, un personaj uimitor de talentat și extra eclectic. Stanley se năștea în New York în 1928 și ne părăsea în 1999 la vârsta de 70 de ani. Este considerat de mulți cel mai bun regizor al tuturor timpurilor, operele sale de căpătai fiind A Clockwork Orange, The Shining, Dr. Strangelove or: How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb, Full Metal Jacket, Eyes Wide Shut, Spartacus, Lolita și, bineînțeles, 2001: A Space Odyssey. Îți las mai jos o fotografie cu acesta:
Îl poți observa mai sus fotografiat lângă camera de filmat, așa cum se regăsea pe platourile de filmare. Observi privirea aceasta din ochii săi? Aceasta este trăsătura principală a unui regizor fabulos așa cum a fost el. Această privire plină de obsesie ce a sculptat arta sa fix în forma pe care și-a dorit-o, nimic mai mult, nimic mai puțin. Privirea aceasta spune tot. Doar așa se putea naște un film ca Odiseea Spațială 2001.
Muzica din film este de asemenea un subiect foarte interesant, așa cum spuneam și mai sus. Cinematografia acestui film ne surprinde cu niște cadre lungi, molcome, surprinzând spațiul cosmic în toată liniștea sa. Această liniște sacră a spațiului cosmic nu ar fi putut fi deranjată de orice tip de sunete, sunt sigur că dacă ar fi putut, Stanley ar fi preferat să fie liniște totală în film, însă, fiind totuși un film artistic, muzica nu putea fi aleasă mai bine, pentru Odiseea Spațială 2001 nu s-a optat pentru o coloană sonoră originală, ori vreo muzică electronică futuristă, așa cum ne-am fi așteptat pentru 1968, ci, mai degrabă Stanley a ales o suită de bucăți de muzică clasică, câteva exemple fiind Blue Danube Waltz al lui Johann Strauss, Atmosphères a lui György Ligeti și, așa cum spuneam, poemul simfonic Also sprach Zarathustra al lui Richard Strauss.
Kubrick nu a permis ca muzica să acompanieze dialogurile sau scenele normale, muzica apărând doar în momente și scene cheie, ca atunci când maimuțele descoperă monolitul ori când nava Discovery One traversează spațiul cosmic. Îți las mai jos un videoclip cu scena din film în care este utilizat The Blue Danube Waltz al lui Johann Strauss, observă aici felul în care este utilizată muzica pentru a sublinia imponderabilitatea spațiului cosmic, cât am să te rog să observi și cinematografia specială a acestui film:
Continui povestea filmului cu informații despre efectele speciale și despre cum a fost produs, trebuie observat faptul că pentru 1968 efectele speciale sunt uimitor de bune. Cu greu ne-am putea da seama că acest film este atât de vechi. În primul rând trebuie înțeles că în 1968 nu exista CGI, totul a trebuit să fie produs în domeniul realului, cu decoruri, recuzite, miniaturi, totul filmat și suprapus cu mare artă pe peliculă.
Filmările au durat aproximativ 18 luni, filmul a fost realizat în studiourile Borehamwood din Anglia, toate decorurile fiind construite cu o exactitate științifică, iar producția de obiecte și costume a fost externalizată către firme de inginerie spațială. Filmul a avut un buget uriaș pentru vremea sa: 6.5 milioane de dolari, calculând inflația, astăzi această sumă ar însemna 60 de milioane de dolari!
Un rol extraordinar de important l-au jucat miniaturile, spre exemplu tot ceea ce vezi în film sunt niște modele la scară realizate până la ultimul detaliu. Spre exemplu, nava Discovery One a fost un model cu o lungime de 17 metri. Aceasta a fost filmată cu camere speciale ce dispuneau de control al mișcării, expunere dublă și diferite compoziții optice.
Efectul de plutire al corpurilor a fost obținut prin agățarea actorilor cu cabluri de tavan, aceștia fiind filmați din niște unghiuri care pur și simplu ascundeau acele cabluri. Gravitatea artificială a fost obținută prin construirea unui decor circular special ce se învârtea încet, la viteza de 4.8 km/h, actorii fiind poziționați într-un loc fix, ori se mișcau pe loc, ceea ce „păcălea” ochiul să creadă că ar fi existat această gravitație artificială. Poți observa mai jos acest decor rotativ uriaș:
Odiseea Spațială 2001 nu este un film în care actorii să joace un rol principal uluitor, focusul fiind pe film, pe narațiune și pe imagine, nu pe imaginea unui actor fabulos. De aceea nici nu vom regăsi în acest film un actor principal de renume, ci, fără doar și poate, niște actori buni, însă care înțeleseseră că reflectorul nu se va focusa pe ei, ci pe ceea ce conta mai mult în acest caz: filmul în sine, efectele speciale, noutatea.
Dr. David Bowman a fost interpretat de Keir Dullea, Dr. Frank Poole de Gary Lockwood, Dr. Heywood Floyd de William Sylvester – și, în final, vocea lui HAL 9000 aparținându-i lui Douglas Rain. Îți las mai jos o imagine de pe platoul de filmare rotativ, în dreapta îi poți observa pe Keir Dullea și Gary Lockwood, iar în stânga pe Kubrick:
Arthur C. Clarke a mai scris două cărți din saga „A Space Odyssey” – 2010: Odyssey Two și 3001: The Final Odyssey, transformând povestea într-o trilogie. Doar a doua carte a avut parte de o ecranizare numită „2010: The Year We Make Contact”, de data aceasta însă nu a mai fost proiectul lui Stanley Kubrick, filmul fiind regizat și produs de Peter Hyams. Acest al doilea film a dus producția la un nivel mai comercial și cu un buget și mai mare, aducând nume mari pe sticlă: Roy Scheider, John Litgow, Hellen Mirren și Bob Balaban. Este foarte interesant de văzut și acesta, însă să nu te aștepți că este la fel de special ca primul, filmul original din 1968 rămâne o operă de artă, acesta al doilea, doar un alt film SF.
Continui povestea misiunii către Jupiter de acolo de unde am lăsat-o, ducând apoi povestea și mai departe, oferindu-ți informații și din cărțile ce au urmat. Așadar, după ce Bowman se reîntorcea în navă, îl dezafecta pe HAL și continua misiunea către Jupiter. Ajuns pe orbita lui Jupiter, Bowman descoperă un monolit ce orbita planeta, de data aceasta cel mai mare dintre toate. Coboară de pe navă și se duce către monolit, moment în care este absorbit într-un vortex de lumină colorată, observând fenomene astronomice ciudate și peisaje care nu aparțin lumilor pe care le știa. Leșină.
Se trezește într-un dormitor mare, de stil neoclasic, unde poate observa mai multe versiuni ale sale, mai întâi se vede din ce în ce mai bătrân, ca și cum și-ar fi petrecut întreaga viață ce o mai avea în acea cameră, mâncând, dormind, mâncând, dormind, până ajunge un bătrân pe patul de moarte.
În acest moment, un mic monolit apare la poalele patului, Bowman se întinde și îl atinge, moment în care este transformat într-un fetus uman cuprins într-o sferă luminoasă transparentă. Sfera și fetusul călătoresc către Pământ și așa se termină filmul, cu un cadru cu fetusul deasupra planetei noastre. Ceea ce a devenit Bowman se numește „Star Child” – copil al stelelor.
Îmi imaginez, pe de o parte, cum ar fi fost să vezi pentru prima dată acest film la cinematograf în 1968, ce senzație unică, pentru prima dată un film de o astfel de anvergură, cu imaginile acestea nemaivăzute până atunci, cadrele lungi, spațiul cosmic, călătoria interplanetară, computerele vii ș.a.m.d. Cred că pentru oricine din 1968 trebuie să fi fost un adevărat șoc toate acestea. Aș fi fost curios să port o discuție cu niște minți luminate care terminau de văzut acest film, în special despre ce credeau că ar fi însemnat metamorfoza lui Bowman și ce ar fi însemnat pentru Pământ acest Star Child. Este o alegorie acolo, un tâlc, un mister.
În mare parte acest mister este elucidat de Arthur C. Clarke în celelalte două cărți ce au urmat, acolo sugera că monoliții au fost plantați de o providență în sistemul nostru solar cu scopul unic de a porni umanitatea, acestea fiind niște aparate de „umano-formare”. Cumva Arthur C. Clarke își explica științific geneza. Probabil că nu a fost deloc departe de adevăr. Poate chiar o fi avut ocazia să călătorească și el până la jumătatea sistemului solar și să fi văzut cu ochii lui ceea ce a scris în aceste cărți. Tot ce este posibil. Uneori, în spatele acestor povești există mai mult adevăr decât ne-am aștepta.
Din punct de vedere al producției, Odiseea Spațială 2001 rămâne primul film științifico-fantastic de asemenea anvergură, primul care a prezentat spațiul cosmic și călătoria inter-planetară în acest fel curat și modern, îndreptându-ne imaginația către tehnologie și spațiu. De asemenea, ceea ce a reușit cinematografic să realizeze Kubrick este fascinant, cu aceste decoruri unice, realiste, vii, și cu aceste cadre istorice, lungi și muzicale, ceea ce te va lăsa să uiți vreodată acest film. Repet: cu greu îți dai seama că este un film atât de vechi.
Mai adânc de atât, Odiseea Spațială 2001 rămâne un punct serios de reflexie asupra omenirii, destinul său în univers, evoluția sa, dar și asupra originilor sale. Atunci când Bowman este transformat în Star Child și se reîntoarce deasupra Pământului, este foarte posibil ca timpul să se fi scurs în sens invers iar pe Pământ maimuțele de abia descopereau primul monolit. De remarcat ciclul interesant. Viața este un ciclu, evoluția la fel. Tot ce începe se termină, ca doar mai apoi să poată începe din nou. Te las cu acest gând.
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
